MOTTO:
Amintirile apar în timp, timpul înseamnă trăire,
iar inima lui suntem noi.
Important este să ai sufletul curat.
El este singurul care nu are vârstă.
VAMA DINTRE POLURI
Salut eternitatea captând secunde nude,
ca cioburi de lumină cad fulgii… în pereche,
se despleteşte iarna prin vama dintre poluri,
în murmur de cristale c-o rânduială veche.
M-a invadat tăcerea cu valuri moi şi umezi,
nu simt nicio durere, azi nu mai sunt în stare,
îngenunchez cuvinte sub tălpile de sănii
şi-mi scutur trupul rece de ceaţă şi uitare.
Între zăpezi bolnave de-atâta veritate,
zâmbesc un pic cam straniu şi mă cuprinde-un dor,
mă uit la cer să-mi cumpăr un dram de amintire
fiind înfăşurată-n ninsori ca-ntr-un fuior.
***
Dureri îmi trec prin vene, rănindu-mi plămânul,
am devenit tamponul dintre pământ şi cer,
iar de singurătate alerg în a mea urmă,
sub templul zilei astăzi sunt ultim grănicer.
PRESUPUS APOCALIPTIC
Un decor apocaliptic cu ore pietrificate,
ce se pierd uşor în umbra uitată de Dumnezeu,
stăpâneşte infinitul bântuit de nevedere,
coborând apoi în rocă printre lut și minereu.
Fuziune mâl şi ploaie concluzionau în piatră,
când perdeaua de-ntuneric tot dansa în ritm păgân,
profilând în zodiacul rămășițelor bipede,
trei schelete ascunse-n roca fără aer și plămân.
Timpul căuta sub oase vlăguit de existenţă,
îngeri se stingeau în valuri înfășați cu plânsul meu,
pământul nu mai respiră oprindu-și centrifugarea,
când descoperă femurul unui brav arhiereu.
Îndrăznesc să-mi plimb privirea cu o patimă atroce,
prin gramatica culorii absorbită de eclipsă
şi din propriile-mi gânduri rătăcite-n vama nopţii,
îmi culeg nemărginirea din mijloc de-apocalipsă.
POEMUL VIEȚII MELE
Eu sunt precum o frunză în toamna deghizată,
sunt o poveste rară în veac sau poate-un mit,
îmi curg prin vene rânduri și doruri îndrăznețe,
când sus pe Dealul Negru bat clopote la schit.
Continue reading „Mariana MOGA: Versuri” →
