TE ȘTIAM ÎN FAGUR DE VISE ȘI NU ȚI-L VROIAM FRÂNGE

… cerul se desfătase-n mângâiul Lunii,
atâtea și atâtea nopți, vălătucii de nori
căptușiseră bolta în ploi, frigul își ascuțise colții
și mușca pofticios din nurii naturii,
țipau îndoite de vânt toate fibrele ei,
furtuna trecuse, dar lăsase în urmă-i
o trenă de răutate, cumva …
dar cerul, azi-noapte își avusese lumină,
Luna se-nfipsese-n stihii și trona,
triumfătoare peste zări,
razele ei sfârtecaseră norii și o vedeam plutind,
limpede și diafană, în înaltul atât de încercat …
somnul o zbughise pe fereastră
și-mi făcea semne obscene, din dincolo
de ochiul de sticlă, dar nu-l mai băgam în seamă,
priveam chipul tău mângâiat de Lună
și pofta de Sărut mi se năpustea în simțiri,
îți audeam respirul cum se legăna lângă respirul meu,
dar te știam în fagur de vise și nu ți-l vroiam frânge …
visele veneau și se cădeau alandala,
trăgeau de mine, să știe fiece reacție,
erau indecente uneori,dar treceam cu vederea,
simțurile mi-erau pline-pline cu doru-mi de tu
și doru-mi de tu era atât de risipit în mine
că-n fiece colțișor stătea de veghe,
picior de ispită să nu …
eh, dorule-dor, cât mi-ai rămas tu de durut
și la cât SUPLICIU am făcut față dimpreună !
acum ne-mbuibăm de bucuria de-a ne fi aci,
respir în respir cu Mărțișor,
adevăratul meu univers – eh, dorule durut,
legenda din SUPLICIU se trebuie Legendă,
IUBIREA-IUBIRE n-ar trebui doară,
cât numai izvor …
uf, dorule-dor …!
și cât izvor curs în cuvânt din dor peste crestele
celor aproape trei munți de ani încrețiți de aștept,
încremeniți în pântecul răbdării, placentar,
ce parcă nu vroia să se deschidă nașterii de UNUL-ne,
atâtea și atâtea prăpăstii create din falii de urzeli,
dar iată-ne aici,
ACUM !
tot așteptul sfărâmat în dinți de IUBIREA-IUBIRE,
trădările împrăștiate-n fuioare de fum …
ne-am fost UNUL din prima fașă de cuvânt
ce ne-am șoptit sau scris …
cioc-cioc !
și s-a fost îndeajuns dorul să ne poetească,
toate s-au adunat în albiile care atâtea doruri
au curățat să nu se fie altă parte de amestec,
ne-am vrut plecați dinspre Adevăr,
dar cât s-a trebuit să aflăm acuarela ispitei …
durutul și-a căpătat rol de dimensiune,
iar sufletul a plecat primul fruntea
și sufletul și-a lăsat pasul liber,
mersul s-a-mpreunat în UNUL-ne,
eh, dorule durut,
mi te păstrez în mine, partitura uitării să nu prindă,
și noaptea știe aluatul, și frământul, și spuza,
și stelele știu tot ce ne prinde,
visele vin și pleacă-mplinite cu noi,
cerul își spală tulburările norilor
ascultându-ne poemul iubirii,
noi ne lăsăm UNUL să-și țină vie scânteia,
trupurile nu-și ascund vreodată poezia !…

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

1 iulie, 2018

MÂNGÂIUL COBORA PE SILABE

… Soarele se zbătuse zile în șir în cămașa de forță a norilor,
Dimineața asta reușise să-l elibereze
și-l vedeam cum se bălăcea în oceanul de senin,
doar vântul mai bătea o stacato pe teme de frig,
trecându-și degetele prin cosițele verii
ce încă nu-și aprinsese dogoarea …
iulie venise cu cuptorul stins, dar cui să-i pese ?
în noi focul cel viu anima fiece fibră,
Sărutul numai și-n ajuns,
sufletele să-și descătușeze combustia,
ah, tu, inimă !
cât jar mocnești în atriile tale, ah, tu …
clipele fumegau în fiecare gând
și fiecare gând își etala veșmântul de mister,
era în fiecare un ceva ascuns
atât cât să nu dea pace curiosului …
de strajă, păcătosul !
dar luptele erau mereu inegale,
cine să ne stingă sticlirea cursă ochiului ?
cine ne-ncurce privirile care nu se lăsau
în mareele de lumină – decât două câte două !!
că miraculosul pineal se codea să-și scoată afară
fuioarele de îndoieli …
câteodată puneau buluc de întrebări
dar tot zmucindu-se umbrele, care nu și nu …
bine, făceți-vă loc lângă noi,
dar să nu simt un atins !… le mai ziceam,
însă totul-ne se difuză streinului,
oricine s-ar fi acesta și de pe oriunde,
atât de curat și atât de dezvelit,
că-n goliciunea lui, Adevărul nu încăpea codeli,
poftiți, sorbiți din noi !!
și toate se puneau pe sorbit, dar uitaseră de foc
și se audeau țipetele lor din friptul buzelor,
iar noi râdeam pe înfundate,
nu le averizasem de văpaie !
până și aburul de cafea dădea semne de chicoteală
și căuta calea nărilor să ne tulbure olfactul …
nasul simțise ceva,
dar buzele nu se voiau în dezlipit !
ah, tu, Sărut !!
da-da, Mărțișor, ah tu, Sărut !
adusesem scenarii din toate poveștile de iubire,
marginile timpului erau înghesuite,
dar aveam timpii cei târzii !
și acolo treceam prin dărac orice basm …
povestitorul ademenea sufletul,
dar doru-mi de tu era cu buzduganul
și-n ce pecete de nu buzele-nlănțuite ?
că suflul se-ngenunchea înainte de-mpreunare,
mângâiul cobora pe silabe,
iar mulțimea vidă era atât de roș în obraji
că mă temeam nu pocnească …
și cât sânge de nădejdi s-ar împrăștia ?!
dar, Marin, basmul ne suntem
și ochiului strein i-am dat chei întru descifrare,
iar noi mai avem atâtea de spus …
și parcă mai ieri ne-am descălecat, dimpreună, din vers,
dar ce descălecat !
peste cinci veșnicii …
timpii cei târzii, Orologiu, ODISEIC, Albiile dorului, SUPLICIU, hai, Împărțit de doi …
uite anul-lumină, în plâng, la porțile ferecate ale Visului,
lui nu i-am dat cheie !
cum să i-o dai ?
Visul ni se coborâse din dat și Visul
ne-a-mpins să ne venim dinspre Adevăr …
Visul !
acum iată-ne,
UNUL !!

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

3 iulie, 2018

PAJII CERULUI VENISERĂ CU CARE DE TĂCIUNI

… Dimineața desfăcea petale de rouă
și le risipea dincolo de pragul lui 188,
numai cât să știe tălpile noastre ce au de spus,
dar tălpile, ioc !
nu vroiau iarmaroc …
pajii cerului veniseră cu care de tăciuni,
dar niciun vânt nu era deschis în foale,
așa că se prelungea acest stigmat al recelui nefiresc,
timpul înțelegea nerăbdarea, dar el avea încă ciubote
și nu-i păsa de metehnele naturii,
iar vara nu l-a interesat vreodată …
el cu Luna !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Poeme (din ciclul ,,Răspântii”)” →