Găsire
Iubito,
aș fi fost întotdeauna hău
de nu mă plămădea
din plăsmuiri
dorința sufletului tău.
Ai pus lumina înăuntrul meu,
si ai aprins în mine-atâta dor
încât mă trec ‘nainte de-a te naste…
Dar nu fi tristă… Ne vom întâlni
de Paște
si vom trăi-mpreună pe deplin…
Tu azimă,
eu amfora cu vin.
–––––––––––-
Nicu GAVRILOVICI
6 iulie, 2018
NECUPRINS ÎN NECUPRINS
palpezi
nevăzutul
neatinsul
inexistentul
nerostite sunt toate
ești invadat de
umbre
tăceri
cât mai puține cuvinte
instrumente abandonate
de prisos
necuprins în Necuprins
ești dincolo de sine
însetat de vastitate
pătrunzi în
golul
din miezul ființei
nucleu fosforescent
în
Marele Rotund
––––––––––––
Ioan POPOIU
5 iulie, 2018
Mai spune-mi
mai spune-mi de tine, mai spune-mi de noi,
de sunetul ploii colindându-ţi tristeţea,
mai spune-mi, iubite, de nopţile-n care
o şoapă rănită mă tot cheamă-napoi.
şi uită de ziduri o clipă, un ceas!
ninsoarea s-acopere praful uitării …
mai spune-mi de tine … e tot mai târziu
să-mi şterg despărţirea strivită sub pas.
iar dacă mă afli prin liniştea beată
mâhnită-n pustiuri cernute în gând,
cu ochii adânc deschişi spre-nlăuntru
mai spune-mi povestea frumoasă o dată!
când dorul se scutură-n toate nebun
şi parcă ne doare-nrobirea-n destin,
mai spune-mi, mai spune-mi, mai spune-mi de tine!
să-mi fie mătasea cuvântului tău, rămas bun.
––––––––––-
Nina TĂRCHILĂ
Timișoara
5 iulie, 2018 Bottom of Form
Însăşi viaţa
Nu uiţi frunzele ce ieri
ne-acopereau
ca o pătură,
şoaptele lor sperau
să treacă
prin arcul elipsei
– acea absenţă plină -,
zâmbetul nostru ne-a luat inimile.
O fericire în forma unui înger
şi un miracol delicat
te fac să simţi
lacrimi de bucurie,
două buze ard intens,
o dorinţă extatică,
acele săgeţi ţintesc inima,
capul ţi se-nvârte.
Un limbaj floral este necesar iubirii,
mâinile de pe tastatură
îţi sunt amorţite
şi toate dorinţele tale secrete
de a explora
fiecare parfum din mine,
rămân inocente, ca ziua de lungă.
Prin cel mai adânc tunel
un tren intră în viteză,
un vuiet
în diminuendo
şi-n albastru crescendo
este iubirea,
sursa fiind însăşi viaţa.
Incomensurabil şi insondabil,
cu mult faţă de
ceea ce, tocmai, am spus,
în miezul meu interior,
profund te iubesc! îmi spui astăzi.
Cheia timpului
În marea din adâncurile noastre
mă vei găsi, iubitule,
în pictura fumului,
risipit de orele timpului,
ca şi cum ceva continuă să curgă,
când vei simţi iubirea
vei simţi şi dorinţa,
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Dincolo de tăcerea albă (lirice)”
LUMINA
azi nu mai urc și n-am să cobor
sunt doar un pescăruș în zbor
zbor lung, prelung, amăgitor
în taina ultimului dor
mă smulg din valuri spre noaptea neștiută
sunt stea însângerată și timpul e opac
aprind luminile în palmă la ultimul popas
în drumul sorții către moarte
renasc din ape când tremură luna
sunt sete nestinsă rătăcită în uitare
se sparge cerul și curg întrebări
sunt încă departe nemărginirea să o cunosc
mă arde depărtarea
foșnesc printre șoapte
în zbor peste ape
mă trag cărările și trupul mi-e catarg
trec dintr-o întrebare în tainică chemare
voi sparge bolta cu o vorbă
înmugurind în zori
și la răscruci voi pune dans de nuferi
să lumineze tăcuții mei pași
plutesc către lumină lucind între spini
mă sting tragic în noapte
mă voi întoarce în zori
să urc, să urc
nu mai cobor
mă apropii de cer
sub taina sfântă a primei împărtășiri
să fiu o flacără în zbor
mă cheamă lumina
sunt taină și spirit
cuvântul mi-e zbor
eu am venit să împletesc fântâni
aici, în infinit
să aprind lumini
vestind cuvântul Lui, în zorii zilei noi
PAȘII SUFLETULUI
soarele a căzut pe pământ
cântecul ploii a tăcut
o lacrimă s-a scurs în palma mea
și a plâns
iarba se târa agonic la vale
coborau tăceri din văi
mână în mână
hăulea un dor, mai latra un dulău
răsuna o stâncă în stâncă
eu am rămas să scriu în nisip
povestea unui om rătăcit într-o noapte
aleargă turmele din munți
cu copitele despicând amurgul
torentele se rostogolesc în cale
se topește amurgul
sunt singur pe țărm
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Eu am venit să împletesc fântâni (versuri)”
numitor comun
în vestiarul nopţii
mă scald în lutul gândurilor
care se rostogolesc
şi se învârtesc în gol
fără a identifica
nici măcar în linii mari
frăgezimea ideii
din glasul plin de mister
al cuceritorului graţios
adevărat spiriduş
nemulţumit de sine
încreţeşte fruntea
zâmbeşte scurt detaşat
aruncă o privire surdă
fredonează păstrându-şi calmul
fără a da satisfacţie
jocului clopoţel de cuvinte
care-i străluceşte-n ochii ageri
şfichiuind ca un bici
mă supun toanelor inimii
disting sentimente rafinate
drăgălăşenia înflorită
plină de candoare-nfiorată
adevărată corolă evantai
din frunze lungi
şi verzi ca smaraldul
care îşi pune amprenta
pe filosofia trăirilor
în căutarea grabnică
a unui numitor comun
pe care să-l menţină
în parametri normali
un surâs plin de umor
lipsit de stânjeneală
cu o rezonanţă profundă
urcă fără efort câteva octave
atingând maiestuos
un sunet ascuţit de încântare
la îmbrăţişarea mult dorită
–––––––––––-
Vasilica GRIGORAȘ
Vaslui
4 iulie, 2018
O NOAPTE FOARTE NEBUNĂ
Am ajuns pe drumul fecund la porțile templului tău,
Și-mi pare că te zăresc în oglinda unui mugur de clipă
O cascadă revarsă peste noi primăvara necernută
Un pescăruș rostește un psalm ce-n dor se înfiripă.
Oglinda unui univers pârguit ce pare fără timp,
Îmi topește mansardele negrei nopți în frivole abații
Prinse-ntr-un dans frenetic fără epilog sau nimb
Cine sunt eu, mă întreb căutând ale tale împărății ?!
O liră aud cîntând lângă lacul de smarald și de vise,
Pastel pictat doar de heruvimi în culori ce ne sunt interzise
Îmi spui că eu sunt calea spre ținuturile promise
Trebuie doar să privesc prin ferestrele ce sunt deschise.
Mă ascund după o iederă ca taina să-ți ascult,
În muguri de nufăr îmi citesc sentința ce mă așteaptă
Un fior mă ucide când te sorb în noaptea plină de tumult
Coboară din icoane rug aprins și hai de te dezmiardă.
–––––––––––––
Cristian Gabriel VULPOIU
5 iulie, 2018
Sunt românii… un vis împlinit
Sunt inimi de români, trecând spre viitor:
Sunt tinerii noștri, pământul spre cer,
Sunt veșnic ce-au fost, acei călători,
Sunt slovele noastre-nțelese de ieri,
Sunt prietenii gliei, frumosul pâmânt,
Sunt codrii semeți, de cer învelit.
Sunt brațe cu frunze de doruri cântând.
Sunt flori pentru mâine, suntem ce am trăit…
Sunt tinerii noștri oglinzi dăinuind,
Sunt vocile țării ce s-au auzit,
Sunt inimi românești din țară iubind,
Sunt ei, suntem toți UN VIS ÎMPLINIT.
Sunt eu, sunteți voi, sunt și ei, suntem toți,
Sunt locuri sfințite prin rugăciuni.
Sunt suflete, rugi de la moși și nepoți,,
Sunt lancea răului stârpit de străbuni….
Sunt toți un popor de daci și romani,
Sunt tații-un Traian, sau un Decebal bun,
Sunt Ștefan, sau Țepeș cel Crunt, la dușmani,
Sunt tari și puternici românii străbuni…
Sunt munții ca frații, sunt codrii oneşti,
Sunt graiu-nțeles și neauzit,
Sunt prietenii noștri, de noi realeși,
Sunt eu, ești și tu, un vis infinit….
––––––––––––
Mariana POPAN
Baia Mare
4 iulie, 2018
IUBESC
Iubesc frunzele, florile
Prinse-n priviri uimitoare,
Iubesc marea, zările
Aruncate-n vise revelatoare.
Iubesc muzica şi dansul
Ce vibrează inefabil,
Iubesc cafeaua şi versul,
Hrănindu-mi sufletul indescifrabil.
–––––––––
Anca-Maria DAVID
4 iulie, 2018
Şi iar…
Ascund un dor în mine, sub o coastă
Și-l ocrotesc pe lângă inima bolnavă,
Ca marea, ce veghează-n bolta vastă
Și strânge valul sfânt, peste-o epavă.
Ascult pădurea ,cântă frunza-n dungă,
Mă strâng în mine de nu pot să tremur.
Las verdele din frunze să m-ajungă
Şi vântul îmi răpește, cate-un murmur.
Privesc în verde, ce tablou , feeric
Și timpul scurs mai scutură prin clipe,
În pasul meu, mă trec prin întuneric
Să prind o rază, ce se scurge-n pripă.
Întind o mână, vreau să prind o boare,
Dar clipa ce se trece-i tot mai neagră,
Prind lacrime de Cer şi-a lor culoare
Sunt om, ce nu mă scutur, de pelagră.
Şi iar ascult pădurea ce-n nopți cântă…
Și iar prin suflet firav vânturi bat…
Și iar privirea mea de verde-ncântă…
Și iar veghez prin vânt înmormântat.
Și iar apuc prin clipa mea uitată…
Și iar privesc la soarele ce-i stins…
Și iar mă-ntreb de-s eu ori cealaltă…
Și iar un timp, din mine, m-a învins!
Casa noastră colț de Cer
Casa noastră cu pridvor
Ce aduni un colț de Cer,
Peste trepte porți covor ,
De sub stelele ce pier.
De la poarta de acasă
Vin speranțe să se-nchine
Pâinea din cuptor miroase
Dinspre capăt de destine.
Cozonacul copt se naşte
Sub stergarul fir cu fir
Parcă-i ziua cea de Paşte
Cu parfum de trandafir.
Cu un mers mai legănat
Inspre-o ramă de portret ,
Duce-un miel la alăptat
Mama, suflet de poet.
Se mai plânge prin destin
Ca nu poate duce-o casă,
Lacrimile ochi-mi țin
Înspre pâinea de pe masă.
Mă rog Domnului s-o ție
Ca să pot să mă închin,
Şi-l mai rog să o mângâie
Până apuc eu să revin.
Mâini de mamă nepereche
Suflet scurs din trup ceresc,
Stă în casa asta veche
Și în satul strămoșesc.
Dimineața
Stropii din cafea drept in vene-mi curg,
Noaptea nu-i plecată, vrea să nu mai plece.
Prin pomii grădinii, visele se scurg
Cana mea sub aburi parcă e mai rece.