Anna-Nora ROTARU: Pe apele timpului (versuri)

PORȚI DESCHISE

Se zbat crengile pe geam a pustietate…
Aud plânsul frunzelor căzute-n restriște…
Nu râcâie la ușă, nici măcar vreo vietate,
Să mă trezească, din clipele demult uitate,
Pe minutarul orologiului, fără să se miște !

 

Și nici nu știu de-i zi sau noapte afară…
Ceru-i vinețiu, molatec se scurge la poale…
Mă cuprinde ghiara de melancolie, glaciară,
M-apasă pe vestejitu-mi suflet, să mă doară,
C-apoi să îl destrame, ca fumu-n rotocoale !

 

Sătulă-s s-aud geamătul, cum se răsfrânge,
Venit din cele patru colțuri pe albul spumei…
Păduri și pajiști, prin mine, cenușiu încep a plânge,
Fiecare strop de ploaie, sunt picături de sânge,
Din toamne și apusuri pe chipul negru-al humei !

 

Vânturile mi-aduc în poartă, de pe câmp ciulini…
Se-ascunde luna după nori… și ea cernită…
Mă strâng în mine, să mă păzesc de spini
Și-un loc aș vrea, al meu, pe unde să te-nchini,
Când ochiul mi se zbate și inima-i mocnită !

 

Porțile sufletului le-oi smulge din țâțână
Și-oi scormoni lumina, din hău s-o prind de-aripă…
Din piatra timpului voi făuri o cârjă, că-s bătrână
Și de-oi ajunge să m-adăp, la apa vie din fântână,
Voi rupe ceața lumii, în lumină trăind fiece clipă !

 

ÎN COLŢUL LUMII

Ce să-ţi dăruiesc în lumea asta mică ?
Trupul mi-e străin şi parcă fără vlagă…
Doar mâinile spre cer în rugă se ridică,
Cerând un strop de milă, poate pică,
La sufletu-ţi rănit să-i pun pe plagă…
Făptură dragă…

 

În colţul ăst-al lumii, straniu şi de smoală,
Unde să-ţi sădesc seminţe de culoare,
De sunete să-ţi umplu odaia ta cea goală,
Mângâindu-ţi fruntea aşezată-n poală ?
Să-ţi şterg din minte vreau orice te doare…
Vis ce moare…

 

În viaţa asta, cam searbădă şi tristă,
Cum s-alung umbre ce te-nfricosează ?
Cât mai pot s-adun lacrima-n batistă,
Spunându-ţi că întuneric nu există ?
Doar că, lumina e firavă, dormitează…
Pe-a cerului spetează…

 

Pe deşertul ăsta unde ne-am născut,
În care colţ să pot să-ţi fac un Paradis ?
Pe dune de nisip, ca zid de neîntrecut,
Cum să-ti făuresc palat din apă şi din lut ?
Adânc, în trupul meu am să te-ascund, abis…
Liman de vis…

 

PE APELE TIMPULUI

Pe fluviul vieții mele navighez,
De sunt sau nu-s, nu cunosc parcă…
Zile-ntregi și nopți la rând veghez,
În șubreda de ani, pe valuri, barcă..

 

Nu știu de mă duc înapoi sau înainte…
De-i capătul sau, poate-s la-nceput…
Țin cârma doar, ascult de-nvățăminte,
Străbat obstacole, spre loc necunoscut…

 

Timpul nu-i ca o linie ce se măsoară….
Prezent, trecut, totuna e cu viitor…
Gânduri nu-mi fac, să nu mă doară,
Trecerea-i doar o schimbare de decor…

 

Că între-a fi și a nu fi, chipurile-i o ușă,
Neștiind ce-i dincolo… un Iad sau Rai ?
Crânguri poate vezi, foc sau cenușă,
Vidul sau, luminos tunel precum sperai ?

 

Că, de se va stinge ultima-ți scânteie
Și-n prag, ochiul îți va privi nedumerit,
Te uită-n palmă, că ți se va da o cheie,
Cu ea, deschide ușa, de nu ți-i lămurit

 

Și-acolo, ce-n viață facut-ai, rău și bine,
Îți pun în față, să descâlcești din ghem…
Nu cade pedeapsa, se zice, peste tine,
Fulger, să te trântească sau blestem…

 

Ți-or arăta, cum de greșeli să te dezveți,
Te-or curăța, mai pur să fii, ca niciodată…
Din Cartea Faptelor, te-or pune să înveți,
De vrei să mai te-ntorci pe-aici, vreodată

 

TREPTELE VIEȚII

În albe nopți de insomnie,
Mintea-ncepe să mă doară,
Dar punând-o-n colivie,
Liber gândul meu imi zboară,

 

Prin hățișuri cât de-adânci,
Împletindu-se-n confuzii,
Alteori iese pe brânci,
Amăgit doar de iluzii

 

Și-alteori, în letargie,
Amorțit îmi cade parcă,
Sau, zbătându-se-n urgie,
Face salturi să se-ntoarcă !

 

Însa viata e ciudată,
Gândul ăsta mă sugrumă…
Deseori mă simt prădată,
Că nu pot să-i dau de urmă !

 

Mă-ntrebați, ce se intâmplă,
Că am gânduri iar cărunte?
Ce mi s-a înfipt în tâmplă,
De am riduri iar pe frunte ?

 

Nu-i vorba de nicio dramă,
Sunt într-o peregrinare…
Doar mi se-nfirip-o teamă,
Că m-oi pierde pe cărare !

 

Viața-mi zice s-iau aminte,
Ce-i frumos din ea s-aleg,
Îndreptând pașii-nainte,
Strop cu strop să îmi culeg,

 

Clipe doar de fericire,
Mult, puține-așa cum sunt,
Să n-aștept in lâncezire,
Să urc treptele cântând !

 

COCHILIA MEA …

Întreaga viață mi-e un val spumos,
Pe coama lui mă duce și nu știu,
Dacă limanul îmi va fi frumos,
De-i verde-aprins sau de-i pustiu !

 

Mă-ncumet și ridic ades privirea,
Sorbind în trupul meu seninul…
De teamă să nu-mi văd amăgirea,
Ascund in cochilia mea suspinul !

 

Acolo l-adăpost îmi fac culcuș,
Departe să fiu de orice răutate,
Acolo m-odihnesc de la urcuș,
Și-mi ling rănile-n singurătate !

 

Acolo mai visez, chiar de-s iluzii,
Îmi trimit gândul spre lumină,
Ce-o simt în mine ca-n perfuzii,
Să m-aline căldura ei divină !

 

Făcând pe fruntea mea un nimb
Și sufletul de-un alb fără prihană…
Cochilia mea nu voi s-o schimb,
Că-mi ține de-adăpost și hrană !

–––––––––––––-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

4 iulie, 2018

 

Lasă un răspuns