Dincolo de cuvânt suntem noi
Sub razele lunii,
macii vor continua să înflorească,
chiar dacă pentru toţi răsare şi apune soarele,
de la cer la pământ regăseşti doar o palmă de iluzii.
Clipă de clipă simţi viaţa şi picăturile ei,
şi totuşi, cu arma durerii omul dărâmă.
Doar sufletul se răceşte
chiar de-l depui pe o petală.
În clipa întâlnirii, a celor ce-au atins-o
şi-au crezut în ea, este sublimul,
după acel moment vor căuta din nou.
Viaţa-i o căutare!
O boabă de rouă prelinsă
pe un boboc de floare îi potoleşte setea,
timpul se sfarmă ca valurile dinaintea ţărmului neştiut,
visele sunt cele care ne aduc noi revelaţii.
În clipa dată, găsim răspunsul în noi,
în şoapta sufletului, spre adevărul Luminii.
Ca-ntr-o fântână de aur, ne cufundăm în prezent,
trecând prin viaţă, fără a întâlni pe nimeni,
în căutarea unui sens care vine doar când
destinul ni s-a revelat,
în noi a încolţit viaţa,
palpând respiraţii şi seve noi.
Iubirea e tot ce rămâne, doar omul crede
că a trecut departe, tot mai departe…
Mereu o va regăsi chiar dacă a-ngropat-o,
acolo, la rădăcina pomului său.
Va trebui să revină pe drumul iubirii,
pe drumul recunoaşterii.
Nu ne vom pierde niciodată,
trăim unul în celălalt, prin tot ce-am simţit,
într-o bună zi, fiecare vom părăsi totul,
plecând spre noi înşine.
Tu eşti un întreg univers, vei deveni ceea ce eşti,
vei fi cu mult mai mult decât tu însuţi!
Pentru că ai crezut în ea
îţi va fi dat să-i vezi şi să-i afli frumuseţea.
Dincolo de cuvânt suntem noi,
– tu, eu – o clipă unică în eternitatea universului!
Niciodată un singur răspuns
Frumuseţea este în noi,
chiar dacă nu vedem asta.
Oamenii vând doar iluzii,
noi şi noi iluzii, îndatorându-se,
nu realizează esenţa vieţii,
acel pur şi simplu, dar încă
mai putem avea momente de uimire!
Esenţa este separarea de materie.
Ai găsit ce căutai? – atingerea viselor –
Aminteşte-ţi, mereu aminteşte-ţi!
Niciodată nu este un singur răspuns,
niciodată nu vei găsi singur răspunsul!
Orice obiect luminos lasă o umbră,
un lup este în tine,
un lup ce poate devora mielul
în orice moment
– o viitoare gaură neagră –
o ordine care satură haosul
de aştri şi de ceruri reproduse.
Doar dansul îi menţine-n echilibru,
asemeni viorii în care
sunt închise
cântecele ce-şi aşteaptă trezirea.
Omul şi-a terminat zborul!
Dureros, şi totuşi,
de om depinde
reînvăţarea zborului!
Acolo unde timpul s-a oprit,
mereu un izvor va trudi din greu,
mereu un copil va visa lumea,
un cer dintr-un nor,
un munte dintr-o piatră,
o mare dintr-un ochi de apă,
grădini de aur dintr-o floare.
Prin fire invizibile, adevărul
ne leagă pe toţi
şi-o imensă suferinţă din iubire.
Să căutăm vapoarele înnămolite la mal
ce-şi aşteaptă ploile uitării noastre
spre-a reveni în larg
sau să aducem marea mai aproape de ele?
Până la suflet şi dincolo de el
– Regăsirea este fantastică,
dorinţa ameţitoare, te iubesc adânc,
până la suflet şi dincolo de el!
Prin geometria luminii – un dar al vieţii –
ceremonia inocenţei codificată alchimic!
– Sufocaţi de durere, de plăcere,
amestec de doi, năucitoare contopire.
Închid ochii şi-mi este bine,
o nebunie, atingi perfecţiunea!
Să te zidesc în mine vreau,
nemărginită-mi e dorinţa!
Un vis înflorit, aici, pe tărâmul iubirii!
– O emoţie îmi este trupul,
atingerea cu tine, o vindecare.
Un fulg eşti, cu cerul în priviri,
pierdută eşti în mâinile mele!
Simt să-ţi spun că te iubesc adânc,
dincolo de sufletul tău,
dincolo de punctele lui cardinale.
Prin lumina privirii, omul
străbate eteruri – întoarcerea-n noi!
– E-atât de mult drum
şi-atât de mult mi-am dorit să te caut,
lasă-mă să te înving, fortăreaţo,
am nevoie de tine!
Adânc intră în mine cântecul tău
– izvor şi însetare!
– Cu fluxul şi refluxul te voi aştepta,
până la stele te voi ridica,
la ţărm te voi întâmpina,
la pieptul meu vreau să te pierzi,
să te iubesc adânc,
dincolo de tine, până la topire.
În focul inimii ne vom topi, activându-ne!
– Promit să te navighez prin toate strâmtorile,
până la suflet şi nu numai…
Dincolo de timp rezonează
chintesenţa matricei, unică şi totuşi diferită,
cu prima respiraţie, cu prima bătaie a inimii,
un jurământ sacru, o punte spre viaţă ne este dată!
Să nu striveşti clipa
În stele suntem noi, în lumina veşnică
ce-nchide două suflete în aceeaşi crisalidă.
– Pe tine te cheamă inima mea,
de-atâta aşteptare iarba a crescut de-o palmă!
Vin din inima ta, din fundaţia creată,
din lacrima câmpului, rubine presărate-n flori.
– Ca nopţile de altădată vei veni
să-mi aprinzi stelele stinse de singurătăţi!
Realitatea e acolo unde eşti cu gândul, stelele
cunosc drumul, iar luna-l urmează,
trebuie să fii în visul cuiva pentru a-l visa.
Lumina ne veghează până ne descifrăm
mesajul şi ne-mplinim menirea! …
Ai să ţi-o aminteşti după numele rostit cândva!
Numele, tunelul din labirintul iubirii
prin care iubita poate să fugă înainte ca iubitul
să-şi dea seama de absenţa ei într-un vis,
care-i mai mult decât un vis.
Să nu striveşti clipa! … Nisipul scurs printre degete,
salonul plin de umbre, palide chipuri,
secunda fugară, urmele timpului
tulburat de bucurii scufundate în dureri.
Acesta-i sensul vieţii, ecoul creaţiei în tot ce-i trecător!
Sunt stări care nu se pot repeta de două ori,
este ca şi perfecţiunea,
pornite şi din greşeală sunt perfecte.
Într-un râu nu putem intra de două ori,
chiar dacă intrăm
în apa din acelaşi loc va fi, totuşi, alta.
Pictând cerul cu stele
numai noaptea va şti de ce nu-şi arată cerurile,
în adâncuri sunt poveştile. În acea clipă,
dincolo de cuvinte, un strop ai privit
prin vălul zeiţei Isis ce-acoperă bolta lumii.
Totul se-aşează în armonia
de dincolo de geneză, de dincolo de nimic!
–––––––––––-
Irina Lucia MIHALCA
4 iulie, 2018