E vremea
E vremea să te-ascunzi în tine și să nu ştii ce vrei,
Să-ți scoți pădurea de pe față şi să-ți arăți alt chip.
Iar versul ce-a plecat de-acasă, mai spumege-n idei
Din gura ce-anvățat să tacă, păzeşte-o, să nu țip.
E vremea ce demult apune, pe trupuri aurite
Şi când penița mâinii mele, se-alunecă prin fum,
Iar din cuvintele uitării, adesea ruginite,
Trecute-n capătul de foaie, mă-nvață ce-am să spun.
E vremea când un fir albastru, s-a rupt la telefon
Și lacrimi scurse din tăcere se-amestecă pe-un rând,
Iar pantalonii puşi la dungă , uitați de-un gentilom
Tânjesc după un aer proaspăt, ce n-am putut să-l vând.
E vremea când o-mbrațisare, demult, la post-restant,
Din timpul ce s-a scurs alene şi nu s-a răzvrătit
Și tot ce-am desenat pe foaie, trecut ca important,
S-a strecurat în neștiința, din timpul ipocrit.
E vremea când a noastră venă, doar roşu mai conține,
Și ochii verzi, crezuri albaștri, se sting sub epoleți,
Când Infinitul dintre aştri, nu mă mai poate ține ,
Iar pajiștile dintre veacuri, nu mai renasc poeți.
E vremea când te uit pe tine, prin triste emisfere,
Iar nori pierduți pe vaste ceruri ,îi dau binețe zării,
Când mâna prinsă de-o peniță se trece-n mângâiere
Și vise prinse mărginirii, le-om dăinui uitării.
E mult
E mult de cănd nu te mai știu
Pășesc pe ani şi nu-i mai număr ,
Adun clepsidrele-n sicriu
Bagaj de fapte, strâng pe umăr.
E mult de când nu te-am văzut
Și timpul deapănă-amintiri ,
Prin clipele care-au durut
Cresc vara, roșii trandafiri.
Gărgărița