,,NU CREDEAM SĂ-NVĂȚ A MURI VREODATĂ.”(MIHAI EMINESCU)
TRUPUL DE CÂNTEC CU CARE TRECEAM…
Mă lepăd de pielea vechiului „eu”,
uzată, rănită pe muchii de zbor,
cu aripi negre de -abisul solemn
din ziua în care -nvățasem să mor.
.
Muream câte-o clipă din Timpul suprem
cu fiece stea căzută-n noroi,
cu fiece dor întors din neant,
stingher împletind un vis despre „Doi”.
.
Ecou revărsat coloanei de fum,
un Sine izbind în magma vâscoasă,
mie, prin mine trecând aiurind,
cu mine murind în rama frumoasă.
.
Și-acolo, adânc, în Inima vieții,
un biet cosaș îmi tăia din ferestre
cu cer cu tot, cu boltiri pământene
și neinventate păsări măiestre.
.
Pe trupul de cântec cu care treceam
odată, când vara-mi era numai miere,
se-adună cortine de cețuri și ploi
și marele vid îngropat în tăcere.
.
SCRISOARE CĂTRE EMINESCU
Suntem aici cum ne-ai lăsat,
mărite domn, sculptat în astre,
azil de muritori sărmani,
academie de dezastre.
.
E-același cer strivit sub legi,
aceleași măști impertinente,
și lumea e oglinda lor
și nouă …veșnică poveste.
.
Protagoniștii unui rol,
ne-mperecheați cu asumarea,
ne dau ofrandă leilor,
ne mâzgălesc cu smoală zarea,
.
și ne zidesc în strâmte sorți,
chiar confiscându-ne destinul,
ne dau cu tifla și se-ntrec
să factureze-n act seninul.
.
Suntem la mila unor mâini
ce-au împietrit în fraudare,
vânduți la porțile-agoniei,
reinventați la numărare,
.
suntem nebunii unor spâni,
mutați din rai în purgatoriu,
din casa noastră în neant,
din veșnicie-n provizoriu,
.
și emigranți și cerșetori,
în numele unui tain,
și-n vis trăim de ieri pe azi,
sub metereze de pelin.
.
Suntem aici cum ne-ai lăsat,
cu sufletul bolnav de geruri,
mai sărutăm icoana ta
cu fruntea îngropată-n ceruri,
.
deschidem cartea nemuririi
să ne-amintim ,să mai visăm,
mărite domn, sculptat în astre,
suntem aici, mai rezistăm!
.
LA RĂSĂRITUL CĂILOR ALDINE
Și totuși, vor rămâne, atunci când voi pleca,
niște aripi arse, ce mi-au fost veșmântul,
când urcam spre răsăritul Căilor Aldine,
în constelația celui ce mi-a ivit Cuvântul.
.
În osatura unei bolți cu stelele ogive,
împletită cu jumătăți de cercuri și destine,
mi-am săpat abside în tandre stalactite,
scrijelind în calcar prea omenești suspine.
.
Și râuri cântătoare mi-am împletit pe glezne,
urcând cu trilul clopotul de clipe,
din fiecare ciob mi-am încropit oglindă
să-mi amintească ora căderii din aripe.
.
Am stat c-o floare-n mână sub biciul unui timp,
când mă albeau ninsori și-mi tremurau pe buze,
când se stingeau cu păsări zăpezile fierbinți,
îngenunchiam pe lacrima-nghețată-a unei frunze.
.
Și totuși, vor rămâne, atunci când voi pleca,
niște aripi arse, ce mi-au fost veșmântul,
când urcam spre răsăritul Căilor Aldine,
în constelația celui ce mi-a ivit Cuvântul.
.
TEIUL
A căzut un tei bătrân, ieri, la pământ,
cu crengile smerite, ca pentru rugăciune,
și-n gol alunecând, copacu-acesta sfânt,
s-a rupt adânc, parcă mai mult din mine.
.
În fiecare zi, frenetic, se prăbușesc păduri,
În fiecare zi e-un jalnic muget de secure,
dar teiul are-n sine ochii cei mai puri
și te privesc candid, cu tot ce pot să-ndure.
.
Acolo-n floarea lui sunt ochii ce-au văzut
imensitatea lumii veșnic mișcătoare
și au transcris-o cu litere de lut
pe țărmul unei mări nemuritoare.
.
Ieri, a căzut un tei din tot înaltul
și-o ramură mi-a înflorit în gând,
o duc pe inimă, îi sunt pământul
din care teiul nu va cădea nicicând.
Autori: Adriana DANDU
