Emma POENARIU SERAFIN: Nedumeriri lirice

Pentru că-s foc

 

De ce mă-ntrebi când vorba ta, te tace?
De ce mă vezi cu ochii verzi închişi?
De ce m-atingi cu mâna, când te zace?
De ce miroşi cu nări de robi învinși?

 

De ce când scrii, uitat-ai alfabetul ?
De ce gândeşti, la margine de gânduri?
De ce pictezi când ai uitat portretul ?
De ce prin sânge, macii cresc pe rânduri ?

 

De ce mă sorbi, când buza ta e arsă ?
De ce mă chemi pe aripi de plăceri ?
De ce mă arzi, când norii se revarsă ?
De ce şi azi, mai plângem, după ieri ?

 

De ce în toamnă dau în clocot merii?
De ce aprinzi, al timpului ,bastard ?
De ce mă frig, în sânul primăverii ?
Pentru că-s foc…şi-n mine toate ard.

 

Să nu-mi lași visele să moară

 

Să nu-mi lași visele să moară
Și toamna, fără amintiri. ..
Pe drumul meu, de bună oară
Nu mai cresc vara trandafiri.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Nedumeriri lirice”

Elena VOLCINSCHI: Femeia nepăsării, voi fi!

FEMEIA NEPĂSĂRII, VOI FI !

 

Ce-ar fi, să locuim o noapte pe un val?
Chiar de-i un vis, eu mi-l doresc cu tine!
În locul unui așternut, ce ar părea banal,
Să alegem spuma dalbă din valuri marine.
Pe creștetul simțirii ce s-o aprinde-n noapte,
Să auzim cum murmură marea-nspumată
Iar vântul, sub magia nopții așteptate,
Ne-o legăna visarea cu boarea-i minunată…
Sfios, sub cer senin dar tremurat de stele,
Când luna o dantela în grații de lumină
Să-mi mângâi plete sure pân’ ce visări rebele,
M-or aduna-n iertarea din cea mai mică vină!
………………………………………………………….
De nu, mă lasă…Cât timp am să trăiesc,
Visul să îmi îngheț în timpul meu de soartă…
Îmi liniștesc pornirea, altfel… înnebunesc!
Nătângă sunt, dar vie; nu sunt moartă!
Mă lepăd iute de mila acestui gând durut ,
Alung chiar și speranța rămasă în minte.
„Femeia nepăsării voi fi’’! Am greșit, când am vrut,
Un vis, pe un val înspumat, sub o briză fierbinte…

–––––-

Elena VOLCINSCHI

(Din volumul ,,Iubită doamnă”, 2016)

Dorina OMOTA: Tu n-ai să știi…

Tu n-ai să știi…

 

Tu n-ai să știi nicicând,
De ce sunt azi tăcere,
Nu ești decât un gând,
Hoinar printre himere…

 

Tu n-ai să știi nicicând,
De ce m-ascund în vise
Și scriu pe cer gemând,
Speranțe compromise…

 

Tu n-ai să știi nicicând,
De ce din ploi de stele
Curg doruri așternând
Talaz de lacrimi grele…

 

Tu n-ai să știi nicicând
De ce dragostea moare
Dar o să simți curând
Disprețul care doare…

 

Tu n-ai să știi nicicând
De ce sunt azi tăcere,
Nu te mai port în gând
Și nu mai vreau himere!

————————————

 Dorina OMOTA

10 iulie, 2018

Imagine: Lucian Opriceanu

Emilia ȚUȚUIANU: Poesis

MÃRIMEA TIMPULUI

 

Zilele şi nopţile se măsoară cu ora.
Unele sunt scurte, altele sunt lungi,
Dar mărimea lor nu depinde de oră
Ci, doar de ţelul la care vrei s-ajungi.

 

Eu vreau zile şi nopţi ca la Polul Nord
Poate că atunci voi avea Timp
Să Trăiesc, să Gândesc, să Iubesc
Dar, poate că nici atunci,
fiindcă,
Şase luni noapte, şase luni zi,
Se măsoară tot cu ora

…………………………….

Nu-mi rămâne decât timpul
Transformat în Eternitate

 

PIOŞENIE

                                                    Motto:

         Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ.

  În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor.
(Ps.145,4)

 

Mă-ndrept spre casa bunicilor,
Dar ea mă primeşte pustie şi goală.
Mă-ntorc spre căminul părinţilor
ca o pasăre care,
după ce şi-a luat zborul,
îşi caută cuibul plin de
penele ce i-au căzut din aripi.
Mă-ntorc la fiinţa iubită,
cu sufletul plin de dragoste,
să-i spun c-a fost cu mine mereu!
Mă-ntorc, spre tot ce-a fost
tristeţe şi bucurie…
şi

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Poesis”

Carmen CIORNEA: Luptele omului

LUPTELE OMULUI

 

ne visăm
ne visăm
lumini non-efemere
aripi născute din eul cel mai pur
și totuși, cine mai ninge prin cimitire
dacă noi cu toții
ne visăm
ne visăm
copii?

 

ne prefacem
ne prefacem
voința de a crede în nemărginire
trăind bucuria, extazul sau sângerarea
și totuși, cine mai plouă prin icoane
dacă noi cu toții
ne prefacem
ne prefacem
nevinovați?

 

ne căutăm
ne căutăm
simplitatea
absorbiți de goluri opuse
și totuși, viermele ne mai scobește fructul
deși cu toții
ne căutăm
ne căutăm
sămânța.

––––––––––––

Carmen CIORNEA

9 iulie, 2018

 

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Rugăciune

Rugăciune

 

Nu lăsa Doamne, te rog
apele învolburate
să-Ți inunde grădinile
nu lăsa,Doamne, noapțile urii
să-Ți îngenuncheze luminile

 

departe de Tine amenință
valuri amurgite de seri
și cad frunze și raze uscate
din cupolele lumii
punându-ne pe umeri poveri

 

înțelepciunea celui ce știe
înainte de toate a jertfi
dă-ne-o în cupe de ani
și fă-ne găleți
cu apa Ta vie
la cumpăna fântânilor Tale
și-nvață-ne, Doamne, a iubi

––––––––––––––-

Silvia BODEA SĂLĂJAN

9 iulie, 2018

Ioan POPOIU: Elegie

ELEGIE

 

Ce albastru e cerul
și cât de sfâșietoare sunt toate
cuminți privești în gol
la tinerețea pierdută
clipele acelea
se derulează cuminți
ca într-un film de epocă
pagini ale unei vieți
acum ca și epuizate
pe ce filă a trecutului
vrei să-ntarzii unde crezi
că ai trăit mai adevărat
ce să selectezi de-aici
ce alegere să mai faci
când zilele par inutile
vieți stoarse de seva
ce salt nebunesc să poți face
ca să regăsești trăirile acelea
ce ne păreau magice
nu reușești să cuprinzi
decât învelișul lor
în timp ce lacrimile
picură calde
pe gresia rece

––––––––––-

Ioan POPOIU

10 iulie, 2018

 

Anna-Nora ROTARU: Căutând nemărginirea

CĂUTÂND NEMĂRGINIREA…

 

Ce vreme fioroasă, trăsnet, fulgere, mă tem…
Se-mprăştie-n marea tulbure şi înspumată,
Ce colţii şi-i arată, cu valuri ca blestem,
Spre cerul duşmănos, cu bolta-i sfărâmată,

 

Părând ca doi Titani, ce între ei se luptă,
Care mai pe care, pe celălalt să îl răpună,
Lăsând o lume stearpă şi de putere suptă,
Cu ochii aplecaţi, în genunchi sa se supună …

 

Suntem ca nişte plozi, neajutoraţi scâncim,
În întuneric bâjbâind… stafii oarbe şi oloage…
Oricât prin teoreme, adevărurile scormonim,
În Clipa cea Supremă, ‘nălţăm priviri miloage,

 

Spre tot ce ignoram, crezând că ştim misterul,
Că din ”primordiala supă”, învârtind aer cu apă,
Vom face-un mol de viaţă, dar, de cade cerul,
Umili devenim iar, când huma sub noi crapă !

 

Acei puternici, sfidători şi nobelisti savanţi,
Cu faţa la pământ cad, făcând cruci, mătănii…
Uitând, că la o adică, sunt ca ”purici”, aroganţi,
Căţăraţi unii pe-alţii, mai sus pe firul blănii

 

Iepurelui, ce-l scoate din joben Marele Mag…
Îmbulziţi să afle, ce-i dincolo, El cum arată…
Cu ce tupeu sperând, că îşi va da-n vileag,
Misterul lumii ce-a creat, tu, lume desfrânată ?

 

Doamne, îndeajuns e să vezi apele-n puhoi,
Cum cerul răzvrătit se înfruntă cu Pământul,
Că să-nţelegem, că neputincioşi suntem şi goi…
În urgia lumii, abia acum îţi bâlbâim Cuvântul,

 

Cerând iertare, c-am fost sacrilegi, nevrednici,
Împleticiţi în poale, cu rugi aprinse şi mătănii…
Semizei vrut-am a fi, măcar şi nu vremelnici…
Acum… o dorinţă: ne lasă la rădăcina blănii !

–––––––––––

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

10 iulie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: ,,Natură” moartă

,,Natură” moartă

 

M-am întors la cafeaua mea amară
Iar pe birou mă aştepta şi o țigară…
O adiere de gânduri îmi umblă printre foi…
A rămas mirată la o poză cu ,,noi,,!

 

Cafeaua fierbinte şi fără caimac
Flamandă aştepta să o gust…să o plac…
Să o sorb numai cu o înghițitură,
Să nu-i simt acreala, clătindu-mi a mea gură.

 

Am luat şi linguriţa cu dulceață ,
Şi gura de apă…parcă făcută din ceaţă…
Din gheața topită, din falsa băutură…
Amarul ei îmi strepezeşte a mea gură!

 

Şi stă pe birou fetişa despuiată
Cu ,,aburii,, aceia de cafea mirată,
I s-a albit pe margini acelaşi caimac….
Sa o mai sorb…amara… când ştie că n-o plac?!

 

Cât din bobul ei e negrul năut?
Câtă savoare să găseşti în cireaşa de lut?
Cate poveşti să vrei să mai crezi
Citind în gura cănii cu marginile-i verzi?!

 

Cât e sevă în apa ce-a fiert-o
Si câtă din boaba acelui care-a cules-o?!
Câtă din apa ce-i umblă prin fire
Mai seamănă a ,,poezie,, şi a simțire?!

 

Să bei otravă cu gust de dulceață
Cand doar ispita ei te sărută pe față…
O ,,Iudă,, în braţe te prinde să-i stai,
Să te sărute cu zahărul măturat din Rai !
……………………………………….

În fundul ceştii stă inima ta goală….
Ghicește în zaţ, nu-ţi trebuie prea multă ,,scoala”!

–––––––––––––-

 

Dan-Obogeanu Gheorghe

10 iulie, 2018

 

 

Irina Lucia MIHALCA: O semnătură pe pânza vieţii…

O fâşie din timp

 

Tutu iasti un yisu ţsi chiari tu hâryi,

unâ cumatâ ditu chiro,

şhi bana, şhi omlu, şhi tutu! Tuti’su sicundi! *

 

O rază de soare trece prin oglinzile timpului,

dincolo de fiecare oglindă

o stea multiplică visul-evantai.

Un copac scuturat de vânt eşti acum,

doar tu cu cerul!

– Indiferent de vârstă,

oricum nu se ajunge nicăieri,

nimeni nu a găsit drumul dorit,

toţi merg pe drumul trasat,

unii se grăbesc să ajungă, îşi scriu, doar,

mai devreme, numele pe o piatră…

 

Muşcata albă te va aştepta mereu înflorită,

gândul tău m-a recreat,

gândul şi dorinţa intensă

m-au adus lânga tine,

prin fiecare petală am construit

şi înălţat temelia de flori,

ca un magnet ne-am căutat,

atrăgându-ne spre centrul din noi,

inimile îngemănate au şlefuit iubirea.

Simţi frumuseţea clipei întâlnirii noastre?

Să fii în tine, prin tine!

 

Un dar binecuvântat, pură şi delicată

iubirea a pătruns în noi, în esenţa noastră,

pâna în fiecare celulă, în adâncuri.

Este chiar viaţa!

 

– O emoţie îmi este trupul acum,

este atât de mult drum

şi-atât de mult mi-am dorit să te caut!

Spre tine curentul apei m-a purtat înot,

sub aceste valuri, prin vârtejul râului vieţii,

am capitulat în braţele tale,

sărutări incomensurabile persistă

prea mult timp pentru a mai fi numărate.

 

M-ai trezit, eram, acolo,

un gând într-un timp adormit,

uşor-uşor m-ai readus la tine, la viaţă!

Sărutul a desfacut amplu lotusul iubirii

– scânteia prin care simţurile ni s-au trezit -.

Un strop de magie,

taina care uneşte cerul cu pământul!

 

Fiecare floare a prins rădăcini,

muguri noi au înflorit,

petalele au construit fundaţia inimii.

Şi iată ce comori nepretuiţe!

 

Păstrez, încă, trandafirii albi dăruiţi

şi-acea piatră de râu

cu inscripţia ta,

vălurile s-au ridicat,

o stea a lăsat

vagi umbre în spatele lunii,

martora uniunii noastre.

________________

* Totu-i un vis ce dispare în zori,

   o fâşie din timp,

   şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde!

( traducere din armână )

 

O fericire în formă de înger

 

Oprit la poarta grădinii mele,

lumina şi umbra serii au aruncat vag paleta,

furtuna de culoare

ne-a trecut lin, printre degete.

Dincolo de oglinzile din spatele oglinzii,

ziua închisă a respirat adânc,

eliberând speranţele răsucite şi stropii de bucurie.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: O semnătură pe pânza vieţii…”