Carmen CIORNEA: Împiedicarea noimei

ÎMPIEDICAREA NOIMEI

 

Tata mergea mereu adus de spate.
Mulți credeau că e cocoșat. Medicii
îi scriau rețete sofisticate. Doar eu și cu el
știam că se preface pentru a mă ține
mai ușor de mânuță și-a preveni
orice împiedicare.
“Așa putem fi mai aproape!” și
mă conducea pe alambicate cărări
deslușite cu ușurință de călăuza-tată.
”Învață cum să nu te împiedici!”
și noima aleilor întortocheate
drept mi se deslușea!

 

Dar între timp
eu creșteam prea înaltă
tata descreștea abrupt
și a devenit mult prea greu
să ne mai ținem de mână
și tata s-a împiedicat
și mi-a cerut
să-i amintesc noima cărării
din care crește lumina
când verticala trupului s-a fisurat!

 

(Tată, de ce-ai crezut că eu nu am uitat?!)
…………………………………………………

Medicii mi-au cules cioburile de pe betoane
și m-au reclădit în sala de reanimare,
cu mare grijă ca să nu-mi extragă decât
fisurile ce refuzau să redevină eu. Sigur,
nu eram conștientă de ce-au făcut ei.
Profesioniști. Oricum, înainte de a intra
sub anestezie noima cărărilor
îmi era tulburată: cum, de ce și
până când voi mai fi eu
fără de tine, tată?

——————————

Carmen CIORNEA

30 septembrie, 2018

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *