Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Hoţii de suflete

Hoţii de suflete

Din spiritul tău misogin
curg nopţile violate inconştiet
şi nimic nu poate fi mai carnivor
decât prada fragedă fără ajutor.

Cum poate ucide sălbăticia chipul uman
cu interiorul nestăpânit, animalic
ce lasă un gust amar
neiubit nici de demoni!

Ei se amestecă printre noi
ca hoţi de suflete.
dispar apoi cu măşcări joviale
şi aşteaptă ocazia nefericită.

Totuşi au acel sentimentul ciudat
de ulcior ce nu merge de multe ori la fântână.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

16 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Versuri

Iubirea

Iubirea-n ceruri te ridică
Prin zbor ușor, ca de condor,
Spune și ce nu vrea sa zică,
De flăcările, prin să dor.

Te învârtește, te-amețește,
În rostogol să te alinte,
Iar de iubirea, te iubește,
Plutești ca scoasele din minte.

Vorbești cu tine şi-ți promiți
Că n-ai să poți să mai iubești,
Iubirea-i fără de arginți ,
Și făr’ de preț, te dăruiești.

Și te scufunzi în sacrul noi
Și te transformi în poezie,
Buchet de stele prinse-n doi
De când e lumea și-o să fie.

Liturghia

Soarele cu ochi perlateci, azi și-a petrecut .
Acum zace-n vârf de munte, peste niște stânci,
A dat balul vieții sale, ori ce-o fi avut ?
C-a uitat să mai apună ochii săi adânci .

Tolănit pe-un pâlc de jnepeni, parcă retrăiește
Dansul razelor zglobie ,de prin Infinit.
Nu așterne drumul lunii și nu reclădește
Calea noptii-n munții carpatici, ce s-a îndoit.

Stă și-i roșu bată-l vina, munca-i pare grea,
Raze scurse-n ochii lumii iar s-au rătăcit.
Ii întind un colț de suflet , din ființa mea
Și o clipă de odihnă, din timp netrăit.

Iau lumina lui pierdută, ca s-o fac altar,
Brazii de pe vârf de creste naosul susțin,
Fac iconostas din frunza unui vechi stejar
Iar din ghinda lui strivită, anafuri și vin.

Animale speriate din munți adunam
Și la sfântă rugăciune, astăzi le-am adus.
Păsările zbuciumate toate-s sus pe-un ram,
Dumnezeu, în liturghiei, miruie-n apus !

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

16 octombrie, 2018

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Versuri” →

Alexandra GĂLUȘCĂ: Poeme

Vis de toamnă

Toamnă visez poem la umbra ta
Mă-mbrățişezi cu mii de frunze,
Al roadelor parfum mă-mbată,
Culorile-ți despletesc pe pânze

Spune-mi toamnă unde se duc
Macii roşii, albastrele cicorele,
Aromatele tale frunzele de nuc,
Trilurile de privighetori şi mierle

Vântul urcă-n Rai greierii să cânte
Galbenul gutuii scrie-n rime poem
Merii ne ispitesc cu fructe sfinte
Tufănelele înalță un cântec boem

Strugurii copți pocnesc în teasc,
Sub tălpile fecioarelor, de placere
Aşa, licorile îmbătătoare se nasc,
Să fie băute în urale la petrecere

Toamna în Oraşul cu salcâmi

După o vară frumoasă cu de toate,
Vine toamna în oraş să poposească,
Pe-un nor călare,în Dunăre să-noate,
În arămiul de soare să se odihnească

Pe altarul toamnei acuzate de magie,
Din Oraşul cu salcâmi,frunzele pălesc
Vântul le valsează plin de nostalgie,
Şi peste gândurile noastre năvălesc

Greierii, brotacii, artişti tomnatici,
Răguşiți au tăcut, pitiți prin umbră,
Cocorii au plecat zgribuliți şi apatici,
Totul e cuprins de o linişte sumbră

A trecut vara ca nisipul în clepsidră,
Nuferii-s acum prafuri urcate la stele,
Salcia se plânge la luna cea mândră,
Că florile s-au uscat şi-au pierit şi ele

Peste misterioasa Dunare albastră,
Frunzele purtate de vânt se-ating,
Într-o simfonie de Strauss măiastră,
Toate supărările, în fluviu se sting

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

Octombrie, 2018

Maria HOTEA: Tinerețea-n suflet

Tinerețea-n suflet

Simt venirea toamnei iarăși,privind la șiruri de cocori,
Ce se-pierd zburând în stoluri, în imense depărtări
Bruma groasă,argintie,se așterne în dalb covor,
Nostalgia o simt în suflet,că-mi trezește iar un dor.

Doamna toamnă când apare, galeș privesc în natură,
Ziua încet ea mi-o scurtează și lumina-i lin i-o fură
Vântul călător și rece, desfrunzește iar prin ramuri,
Prin grădini de-acum pustii, ciugulind stau graurii.

Tristă îmi pare și pădurea,în strai galben,arămiu,
Doar izvoare cristaline, curg într-un suspin târziu
Pe cer norii gri aleargă, alungând încet seninul,
Clipele îmi sunt amare, precum este și pelinul.

Picuri mari de ploaie udă, în ropot, întreg pământul,
Iar în cântul ploii reci, eu mă pierd numai cu gândul
Îmi e toamnă tristă în suflet,simt lacrimi calde curgând,
Iar printre amintiri trecute, mă petrec pe rând, visând.

Liniștea-i de-acum profundă ,iar dorul lin mă apasă
Hoinar el fiind din fire ,de mine nici că nu-i pasă
Lungă-i așteptarea-n toamnă,când iubirea îți e dusă,
Tinerețea-n suflet pare-mi ,că de mult ea este apusă!

——————————––––-

Maria HOTEA

16 octombrie, 2018

Laura Cristina CRISTEA: Meditații lirice

Meditație

Îmi închipui cã țin în mâini propriul meu destin
Mã aflu în pragul pântecului matern
şi-mi omor timpul la care nu pot ajunge
Afarã ! Pentru veşnicie afarã
uluitã de fluxul rapid al lumii de sus

Soarele se stinge cu pâlpâiri spectrale
Cât de frumoasã e primãvara vieții cu soarele pierind şi îngeri zburând spre rai cu artificii
în cârcã
Aceastã zi îmi lumineazã interiorul
cu o asemenea fantomaticã strãlucire
încât nu aş vrea sã pãrãsesc pãmântul
apropiindu-mã tot mai mult de marile spirale labirintice
ajugând la un orbitor fluviu de luminã
ce intrã prin toate jgheaburile sufletului

Dumnezeu mã îneacã în lumina scânteietoare
Curând voi fi cu el, ghemuitã la pieptul lui
reuniți în extaz
Aceste rânduri vin din iubire
ce se vrea a fi un poem

În aceastã zi meditez în pace şi linişte
Pãmântul nu cunoaşte nici Dumnezeu
nici milã ,nici iubire
N-aveți decât sã distrugeți lumea
n-aveți decât sã mã urâți
n-aveți decât sã cântați în Paradis
Eu meditez la ceea ce sunt
omul Laura

Meditație desuetã

Fac o piruetã sub stele
mã simt ca o gânganie strivitã
Continue reading „Laura Cristina CRISTEA: Meditații lirice” →

Anatol COVALI: Viaţa

Viaţa

Viaţa hărăzită de ursită
ca un bloc de marmură-i mereu
pentru-a fi cu patimă cioplită
până când se-ajunge în nucleu.

Viaţa care este o părere,
şi-n neant se spulberă oricum,
seamănă mai mult c-o adiere
şi-o cărare-n loc de-un mare drum.

Viaţa-n care nu schimbăm o iotă
şi-o trăim aşa cum ne e dat,
uneori ne pare o golgotă,
alteori rai binecuvântat.

Viaţa – dar divin sau o năpastă,
când cu gândul Său, Cel drept şi Sfânt,
a creat-o din a morţii coastă !…
Suflet întrupat ori doar pământ ? …

————————————–

Anatol COVALI

București

16 octombrie, 2018

Olguța TRIFAN: Rondel pentru suflet

Rondel pentru suflet

Suflet pribeag, pe-o potecă de munte,
Urcă domol și cu inimă plină,
Cale aflând cum să facă o punte,
Ce-l duce la Domnul, către Lumină.

Astfel, bătrânul cu plete cărunte,
Privește spre cer, se roagă, se-nchină;
Suflet pribeag, pe-o potecă de munte,
Urcă domol, dar cu inima plină.

Piedici, ispite avea să înfrunte…
Însă, credința fiindu-i deplină,
Cu gând luminos și față senină,
Dă jertfă la Domnul rod din grăunte.

Suflet pribeag, pe-o potecă de munte…

—————————–

Olguța TRIFAN

16 octombrie, 2018

Silvia URLIH: De știam că gândurile scriu

DE ȘTIAM CĂ GÂNDURILE SCRIU

De știam
că gândurile-s grele
și mă trag mai mult spre coborât,
le-incuiam în cuști zidite-n ani,
le puneam să roage pentru mine,
le legam cu lanțuri lângă zei,
le stropeam cu leacuri de urât,
le-aruncam departe peste veacuri,
poate se-ntorceau
să mă aline.

De știam
că gândurile dor
și că rana dorului mi-e leac,
le zideam în grote lângă zâne,
să le-nvețe dorul a uita,
le zvârleam peste câmpii fertile,
să se-nsemine cu roșul unui mac,
le lăsam în cea copilărie,
să învețe ce-i
a legăna.

De știam
că gândurile-s bob
și se pârguiesc tăcute-n seară,
le-nchideam cu noaptea-ntunectă,
să învețe ziua să lumine,
le sădeam la rădăcină miere,
să învețe zborul peste scară,
renunțam la ele de copilă,
să nu vină niciodat’
la mine.

De știam
că gândurile scriu
și că scrisul îmi va fi fior,
le-nvățam cuvinte de ursit,
le lăsam să joace cu un zar,
le spuneam ziua să ancoreze,
să închidă dorul în ulcior,
respiram condusă de solie,
învățam că viața

mi-e altar.

—————————

Silvia URLIH

15 octombrie, 2018

Alice PUIU: Ropot cromatic

Ropot cromatic

Prin artera orei șamanica spirală
înnoadă-n cenușa sângelui ecouri
din noaptea frunzelor încărunțite
pe fruntea uitatului cer.
Stele rănite se-agață agonizând
de scheletul de fum al oglinzii,
printre vertebre de tăcere
se-ncolăcește palma unui gând
încrustat cu noduri de-așteptare
de-un trunchi cu rădăcinile răstignite
în somnul unei păsări,
se-nvârt în metania lăcustelor de jar
umbre ruginite-n trupul toamnei,
beau un strop din paharul cu vise
și-mi pulsează o scoică de tristețe
dospind în pleoapă,
hotarele clipei se-adună-n ora zbârcită,
acolo un înger adoarme pe genunchii zăpezii
Prea albastru frigul din ceara arzând
fantomatic în miez de stea polară,
prea albă buza nopții pe care
bufnița-n metalul zării e-o geană
de lună abandonată la geamul ultimei năluci.
Buruieni despletite-n oase mă-nlănțuie-n
ruina din ropotul cromatic
aerul se sparge de țărmul aprins în flori de sare
și mă-nghite lumina….

––––––––––

Alice PUIU

16 octombrie, 2018

*Acuarelă de Tanya Shatseva

Anna-Nora ROTARU: Versuri

SĂ-NCHINĂM PAHARUL…

Ne-a sosit toamna bogată,
Printre meri, pruni și gutui…
Dup-o vară-ndelungată,
Poposit-a-mbelșugată,
Precum o rugam destui,
Că, de cald fost-am sătui…

Auriu, soare de miere
Și roziu cerul în zori…
Pline crengi în mlădiere,
Se îndoaie-n adiere,
Vântul răscolind fiori…
Zboară cârduri de cocori…

S-au copt strugurii-n podgorii,
Pe crengi frunza se usucă
Și-n ajunul sărbătorii,
Coșărci strâng culegătorii,
Ca-n butoi mustul s-aducă,
Să bem vin, cu miez de nucă…

În hambare am pus sacii,
Din grânar s-avem ce coace…
Pâinea noastră și colacii,
Mămăliga, cozonacii,
Când sosi-va iarna-ncoace,
Cu îngheț și promoroace…

Să-i-nchinăm veseli paharul,
Toamnei, până să ne plece…
Mulțumindu-i ei de darul
Și Celor de Sus de Harul,
Pan’ să cadă bruma rece,
Și-n vântoase să ne sece…

MAI STAI TOAMNĂ, UN’ TE DUCI ?

Când eram copilă mică și mai hoinăream prin crâng,
Adunam frunzele toamnei, spulberate cu duiumul…
Mă ademeneau culori, ca-n buchete să le strâng
Din celea ce vântul smulge și vârtejurile le frâng,
Ca să le presez prin file, în ierbarul meu, albumul,
Păstrând toamnelor parfumul…

Dar și azi mângâi conturul, nu mă satur de culoare,
Roșii, galbene-arămii, toamna-și pune pe tarabă,
Sau-nșirate în lungi salbe, sau mătăsuri și covoare,
Să ne fure ochii-n vrajă și în dans să ne-nconjoare,
Până să ne vină ploaia, să le-adune vântu-n grabă,
Că, pe nimeni doar nu-ntreabă…

Mă mai văd iar ca atunci, alergând, jucând șotron,
Să mă iau ades la harță, cu vântul poznaș și rău,
Ce-mi făcea pe fiorosul, așezat pe-al toamnei tron,
Dar mă ascundeam de el, dând fuguța în șopron,
Pe la uși să-l las să geamă și să urle ca dulău,
Cât la lună, cât în hău…

Și acum vine să fure, destrămând a toamnei vrajă,
De îți vine să te ascunzi, când îți vâjâie prin uluci…
Însă fac eu pe viteaza, nu mă prinde el în mreajă,
Cu vătraiul îl aștept, după poartă stând de strajă
Și-n grădină de îl văd, îl alung c-un pumn de nuci…
Mai stai toamnă, un’ te duci ?

——————————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

16 octombrie, 2018

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Versuri” →