Păstrează-mă, păstrează-mă…

 

Corabie trecută, pe aripi de vis, prin timp,

prin taine, prin umbre, prin noapte,

prin doruri, dureri, lacrimi,

prin sensuri, non-sensuri,

prin mări revărsate,

prin focuri,

prin furtuni, adieri,

prin ploi şi prin ape,

cutremurat intri-n adâncuri,

înfrigurat escaladezi everesturi.

– Păstrează-mă, iubirea mea,

păstrează-mă şi nu mă-ndepărta,

de tine am nevoie, de tine!

 

Subţire e firul de viaţă, un drum, o ieşire,

mătănii adunate, înşirate, numărate,

iubire prelinsă din muguri de aştri

în năvalnice inimi,

nu ştii ce se întâmplă cu tine,

nu ştii ce e-n clipa ce vine,

nu ştii ce în urmă a rămas,

nu ştii ce-a fost rău,

nu ştii ce-a fost bine,

nu ştii de ce tăcerile astea,

nu ştii de ce clipa e grea,

nu ştii ce se pierde,

nu ştii ce rămâne.

În vise şi-n gânduri,

la ceas de noapte, te strig:

– Noi ne iubim, iubirea mea,

nu vreau să mai pleci,

mi-e frig, de tine am nevoie, ştii bine!

 

Înspre lumină deschidem ferestrele,

un dor îngropat de milenii,

un soare-l aprinde la poarta tăcerii,

iubirea ta, iubirea mea,

scrisă, rescrisă,

din cer dăruită,

ne-mprăştie,

ne-atinge,

ne uneşte,

ne mistuie,

aproape, departe,

fără timp, fără hotar,

prin roua din pleoape şi stele,

un fir de izvor,

o curgere lină

ne-opreşte, în zori, clipa.

 

Pe buze te simt, respiraţii, un tremur de şoapte,

trăiri frenetice, uitare de sine,

rotiri de planete, revelaţii,

splendoare de lumi,

de simţiri,

de guri însetate,

de trupuri flămânde,

de inimi-ntregite,

în noi ceruri,

spre noi sensuri,

mărind cercul,

străbatem universuri.

– Păstrează-mă,

păstrează-mă, iubirea mea,

în liniştea vieţii,

de noi avem nevoie, doar de noi!

 

Tot ceea ce cauţi

 

Ploua şi erai îndrăgostit în toamna

care arăta mereu aceeaşi,

toamna în care mereu vă întâlniţi.

Timpul vă visează fericiţi,

păziţi de îngeri şi unicorni,

primind darul iubirii şi-al vieţii

un sentiment de pace totală vă cucerește.

 – Am văzut cu ochii tăi, am simţit cu inima ta,

 ceea ce căutam era, acolo, în mine,

 voiam să le-ntâlnesc 

 şi uite aşa ai apărut – de unde nu ştiu -, 

 şi pentru că ai în tine 

 ceva ce nu te lasă să fii liniştită 

 sau care caută acel liman al liniştii depline.

 

Alerga năucită prin tine,

prin provocările visurilor tale,

trecutul şi viitorul curg circular,

se interpun, intersectându-se,

uneori schimbându-şi sensurile.

 

Există o lume reală şi inconsistentă,

dar şi una imaginară şi adevărată,

cunoaşterea are falii întinse.

Tot ceea ce cauţi e în tine.

 – Suntem în acelaşi vis, 

 mereu mă aduci acolo unde sunt eu, 

 ai ceva de la mine, când te privesc

 mă pierd în tine, în mine însumi 

 şi nu mai ştiu decât că te vreau,

 în tine l-am simţit pe Dumnezeu.

 

Absenţa ei o resimţi acut,

cu trecerea timpului

tot mai puternic o percepi a ta,

în minte-ţi vin fragmente

din chipul ei transformat,

te miri când le rememorezi,

uneori avea până la identitate chipul tău,

ţi-ai adus aminte de-o zi superbă,

aţi mâncat la un restaurant

(astăzi închis, ca multe alte locuri

pe unde-aţi trecut),

o rază de lumină i-a traversat faţa,

nu i-ai spus nimic,

a zâmbit trist, visător.

Avea faţa ta din lumea feminină,

fragilă şi vulnerabilă ai simţit-o atunci,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Versuri” →