ÎNTREBÂNDU-MĂ  ÎN  GÂND     

 

Stau în fața colii albe, întrebându-mă în gând

Ce s-aștern ca să vă placă versul meu săpat în rând?

Că nimicuri sunt destule să le-așezi în ritm și rimă,

Ca apoi nepricepuții, să-ți arate a lor stimă.

 

Poți să scrii, că foia rabdă, despre tot și despre toate

Câte sunt pe astă lume și-a ta minte va socoate

Că e bine ca să știe și prostimea care crede

Ce vei spune-n poezie și ce ochiul ei nu vede.

 

Dar cu de-astea-mi ești nimica, martor viu la vre-o-ntâmplare

Ce se uită-n două zile și putere nu îmi are

Să rămână-n cela suflet preasmerit și simțitor,

Ca să-l urci o clipă, nicidecum să mi-l cobori.

 

Spune-i dară de ce-l doare al  său suflet chinuit,

Și-n cuvinte potrivite fă-l să fi fericit,

Ca să uite mâzga lumii ce din părți îl înconjoară

Și nu-l lasă facă-și viața mai frumoasă, mai ușoară.

 

Dă-i speranța ce-ntărește și dulceața din iubire

Ce ca umbra el și-o poartă  într-un bob de amintire,

Spune-i că strămoșii fost-au fala ăstei lumi odată,

Și de vrea și el îmi fi-va, măreție așteptată.

 

Poartă-mi-l prin ce-a pruncie pură toată și curată

Să mai guste din trăirea ce îmi fost-a nespurcată,

Să nu uite preacuratul unui suflet de copil

Ce-a trăit o clipă-n raiul,  ca-ntr-o ziuă de april.

 

Și de-l faci ca al său suflet tăinuit să lăcrimeze,

Versul tău va ști de-acuma ca un înger să-l vegheze

Și, cu fapte bune viața  pietruiacă-și-o de-acum

Ca să meargă-n demnitate, pe al vieții sale drum.

 

Dacă asta poate facă versul tău plin de simțire,

Darul, harul, ce ți-l dat-a sfânta cea dumnezeire,

Va sădi în al său suflet ce-a sămânță ce-o să schimbe

Mersul lumi care astăzi, are legile prea strâmbe.

 

Și de el va mângâia-va  struna sufletului harpă,

Ca viața nu râmână ne-mplinită, fadă, stearpă,

Doar atunci tu fi-vei mare ca poet și-n nemurire

Al tău nume s-o petrece încă-n lungă veșnicire.

 

 

AȘA  E  VARA

 

De jar e soarele de vară topindu-mi umbra pe nisipuri,

Morgane ape-n tremurare mi se lățesc spre orizont,

Lăptoase cețuri mișcătoare, îmi fac în zare hâde chipuri,

De parcă ar pluti pe valuri, corăbii reîntoarse-n port.

 

Așa e vara care-i vară și-așa a fost în vremi mereu,

Îmi arde colbul sub picioare, uscată-i talpa la fântână,

S-ascunde turma prin umbrare, e caldă apa-n heleșteu

Și-așa o ducem toți de-acuma, mai bine de, o săptămână.

 

Gândim déjà la ceea toamnă, bătrăna doamnă lenevoasă,

Cu zori cețoase, zgribulite, cu-amiază blândă și călduță,

Cu noaptea-ntinsă, tot mai lungă și încă tot mai friguroasă,

Ca o băbuță-ngârbovită, de-acum uitată, sărăcuță.

 

Până atuncea nu vă plângeți, lăsați-mi vara fie vară,

Să-mi coacă dară grâu-n holde și poame legănate-n ramuri,

Că orice ziuă ce începe, mi se sfârșește într-o seară,

Când potolite-mi fi-vor toate, ca valul care-mi spală maluri.

 

 

FILOSOFÂND  ÎN  GÂNDU-MI

 

V-ați întrebat cumva vre-odată, de când suntem și noi pe lume?

De când în noi îmi este viață, cu-a sale rele ori mai bune?

De când simțirea naște gânduri și judecata ceea dreaptă?

De când cu vrerea noastră încă, pe ele noi le facem faptă?

 

E mult departe clipa-n care, din boaba humei de-nceput,

Pe undeva, nici știm noi unde, scânteia vieții-a apărut

Și de atunci, trecând milenii în scursul vremilor trecute,

Noi fost-am  rând pe rânt mai toate, a vieții forme concepute.

 

Am fost nimicul, o celulă și algă, vierme, târâtoare,

Și pește în oceanul lumii și poate broască săritoare

Și cel balaur din poveste și o jivină pe imaș

Și o maimuță-am fost la urmă, ce-n peșteri ne-am făcut sălaș.

 

Așa că ne-au rămas în minte și-n simțurile noastre toate,

Lupta pe viață și pe moarte, apucături de vietate,

Dorința încă de putere, cea lașitate, viclenie

Și astăzi încă peste toate, cea vrere de înavuțire.

*

Acestea-s marile păcate, ce încă-n minte le vom duce,

Povară grea purtată-n spate pe drumul vieții, greauă cruce,

Iar până când n-om lepăda-o noi încă oameni nu vom fi,

C-avem în noi jivină multă, din greu trecutele vecii.

 

De-aceea-ncătușați ne ține această tină lipicioasă

Și doar cu gându-n zbor spre stele mai câte-odată ea ne lasă,

Ca să ne-ntoarcem în trecutul, acela-n care-am apărut

Și să vedem cu ochii minții, clipita noastră, de-nceput.

 

Poate că-n alte lumi și alții sunt tot așa cum suntem noi,

În altele poate că alții sunt mai ‘nainte sau ‘n-apoi,

E cale multă până încă, un cineva din noi ajungă,

Să plece spre adâncul lumii, întors pe-a noastră cale lungă.

 

 

LĂCRIMATA  MEA  CHEMARE

 

Migratori și-atâtea molimi și războaie mari, cumplite,

Au trecut prin viața noastră pe a timpului aripe,

Noi aicea îmi rămas-am, veșnicindu-ne pe humă,

C-am știut că ea ne este, pentru toți, o bună mumă.

 

Chiar răriți de coasa sorții în postățile de timpuri,

Revenitu-ne-am în vremuri, tot trecând prin anotimpuri,

Dară astăzi de cea humă mai nimic nu ne mai leagă,

Iară  neamul, țara asta, la prea mulți nu li-i mai dragă.

 

Cine astăzi și-ar da viața pentru huma cea străbună?

Câți din noi mai țin la vorba ce-a vorbit-o draga Bună?

Câți din ceia tineri încă îmi mai țin o sărbătoare

Și din suflet îmi înalță azi o rugă la altare?

 

Azi ne-mpuținăm la număr nu din cruntele războaie,

Nu din molime nebune ce-s din munte la zăvoie,

Ci că noi, cu-a noastră vrere ne lăsăm la greu cuibarul

Și plecăm în largul lumii, să-ndulcim cumva amarul.

 

Niciodat’ nu pribegit-am în afara țării mele,

Am rămas aici cu toate câte-s bune, câte-s rele

Și așa-m trecut urgia până când ne-am vindecat,

Stând aici cu toți aproape, nu cu gândul la plecat.

 

Rău e că trăim pe-aiurea, silnicind la nu știu cine,

Că uităm cine mai suntem și cum neamul mi se ține

Cu toți fii ei aproape și la bine și la rău,

Tot având în gânduri țara și pe Bunul Dumnezău.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Infinitul clipei (poeme)” →

CU  GÂNDUL  MINȚII

 

Când priviți imensitatea bolții-n noaptea înstelată,

Veți avea în fața voastră o priveliște de vis,

Dar să știți, acesta-i cerul dintr-o vreme-ndepărtată

Ce de mult poate pierit-a, înghițit de vre-un abis.

 

Azi,  pe-acolo-i totul altfel, poate-o fi pustietate,

Sau un roi de alte stele îmi țâșnesc dintr-o genune,

Le-om vedea cum sunt acuma, peste vremi îndelungate

Când și-a noastră  lume mică, gârbovită va apune.

 

Pentru noi și viața noastră, prea lungit e înfinitul,

Prea se duce-n părți lățite fără margini, fără maluri,

Și ca el, de bună seamă, mult prea mult se-tinde timpul

Care vine de niciunde și în zări se pierde-n valuri.

 

Noi, îmi suntem o nimica, trăitori prin aste stele

Ce ne duc în a lor cârcă o postate de vecie,

Prea puțină e o viață să sjungem pân’ la ele

Și de-acolo mai departe pe cărări de veșnicie.

 

Încă mult pe-aici mai sta-vom înglodați în pământescuri,

Dar mereu vom fi cu gândul spre adâncuri de-nfinit,

Pentru că suntem ființe coborâte din cerescuri,

Și cândva acol ne-om face, alte cuiburi de trăit.

*

Când te uiți la boltă-n noapte, cu luceferi înroită,

Ți de pare-o frumusețe născătoare de divin,

Dar și-n ceea adâncime, viața încă e clădită

Ca și-aici, din fericire, din durere și din chin.

 

 

ÎN  CER  ȘI  PE  PĂMÂNT

 

Se-mbrobodează ziua cu umbrele-nserării

Și stele lucitoare pe-a cerului câmpii,

Se-aprind în candelabre cerești, cu zeci de mii

Să se-oglindească-noapte, în adâncimea mării.

 

Prin ierburi, licuricii și ei se-nluminează

Cu mucuri de lumină ca aure lăptoase,

Consoarte să-și găsească prin ierbile mănoase

Și-namorați  o noapte, iubirea steie trează.

 

Eu prins de-acum la mijloc, din tainiță de gând

Aduc din vremi trecute plăcute amintiri,

Ce-au fost cândva, odată, aprinsele iubiri

Ce-mi trec în prag de toamnă, prin gându-mi lăcrimând.

*

Sus, boltă-mi scânteiază în limpezimi de noapte,

Iar jos, sub ierbi, pe humă, luceferii lumești

Se-ntrec în licărire cu astrele cerești

Ademenind iubirea, cu îndulcite șoapte.

 

 

COMORILE   DE  SUFLET

 

Pe ulița-nierbată, în casa-ngârbovită

De ani, de griji, de toate ce Domnul ni le-a dat,

O văd pe Buna  noastră pe prispă, ostenită

De câte-a dus în spate și-n sufletu-i curat.

 

E singură sărmana, că moșu-i la-nvechit

În țintirim, pe Coastă, sub umbra cea de prun,

Rămasă doar cu pruncii, o vreme l-a jelit,

C-a fost un om de treabă, cu suflet mare, bun.

 

Crescutu-și-a copiii, sub Sfânta cea Treime

Și mi-a răzbit prin viață sub umbră de ceresc,

Ei mi s-au dus cu toții spre alte zări străine

Să-și facă rost sub soare, pe-aici, prin cel lumesc.

 

În sat, din  cât e neamul, s-au mai rărit în vreme

Și lângă ei  Măritul, uitatu-mi-o pe-aici,

Acum, sărmana simte că vremea ei se cerne

Iar zilele-i se pare, că parcă-s tot mai mici.

 

A fost și ea, ca alții, o clipă din vecie

Trăită-n suferință, puțină-n bucurii,

Acum, spășit-așteaptă sfârșitul să îi vie

Că-ndestulat îmi fost-a, aicea, între vii.

 

Când ea mi se va duce, trecutu-n mine moare,

Și-apoi, odat’ cu dânsa, frumoasele-i povești,

Ce mi-au ținut pruncia‚’nălțând-o în visare

Preafericindu-mi gândul, cu cele nelumești.

*

Cât încă mi-s la țară bunicii trăitori

Încremeniți în timpul grăbitei cele-i vieți,

Lăsați-vă nepoții, îmi steie răbdători

O vară lângă dânși, cât timp îi mai aveți.

 

Învețe-mi o poveste, o datină străbună,

Îmi țină încă graiul acel frumos, curat,

Să-mi știe-o sărbătoarea când cade într-o lună,

Un obicei ce încă pe-acol’ nu sa uitat.

 

O nuntă cum se face, cu chemători și joc,

Un mort cum se pertece pe drumul către groapă,

De ce o fată-și pune sub pernă busuioc,

Când vremea e de coasă, ori când îmi e de sapă.

 

Așa se-noadă neamul trecându-se-n nepoți

Cu toate ale sale ce încă nu-s pierite,

Așa-i de trebuință să facem astăzi toți

Ca să păstrăm vecia și de acun nainte

**

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Comorile de suflet (versuri)” →

MAI  ȚINE  DOAMNE …

 

Mai  ține Doamne veri câte-o să vină

Tot rând la rând cât Tu binevoiești

Și-n caldul lor, mai încă ne alină

Cât viața noastră înc-o sorocești.

 

Mai ține Doamne veri ca altădată

Cu luna-ascunsă după nori în nopți,

Aminte să ne-aducem cum odată,

Îmbrățișam  smerite fete-n porți.

 

Mai ține Doamne veri  în fierbințeală

Să coacă lanuri fie pentru pâine,

Să ostenim din zori și până-n seară,

Îmbucurând și ziua cea de mâine.

 

Mai țiune Doamne verile lungite

Ne sature odată de căldură,

Și-n dor îmi ține mandrele-mi iubite

Ce se smeresc când cerem doar o gură.

 

Mai ține-mi Doamne Tăul cu broscuțe

Și  Valea și izvorul, nesecate

Și mură coaptă dă-mi și dă-mi frăguțe

Înmiresmate toate, parfumate.

*

Mai dă-ne Doamne-o vară, de pomană,

Mai către iarnă, ție-o săptămână,

Și am să pun în zi la-Ta icoană,

Smerite plecăciuni, până-n țărână..

**

Mai dă-ne Doamne vara fie vară,

Ne arză colbul pus pe sfânta urmă,

A carului trecut mai decuseară

Prin timpurile vechi, rămase-n urmă.

 

Mai dă-ne Doamne veri trăite-n pace,

În sănătate încă și-n iubire,

Noi mai vedea-vom încă ce vom face

S-avem la ele, bobi de fericire.

 

 

ALEGERE

 

Române, tu  ești viță de dac, din cei plecați

Columne să se facă prin largile-mi hotare,

În ele-n fala lumii să-mi steie înstelați,

Exemple de virtute, de cinste și onoare.

 

Ei au știut că țara și neamul  și părinții

Sunt stâlpii de nădejde a vieții răbdătoare,

Că Domnul ni-i nădejdea ce-o avem în cuta minții

Și-n umbra Lui  călca-vom, cărare suitoare.

 

Că doar uniți în cuget, în suflet și-n simțire

Strămoșii noști’ din humă ne-or înmii puterea,

Și în curat de sta-vom cu toți-n viețuire,

Ne-om apăra moșia și cinstea și averea.

 

Ni-i prea bogată țara, cu tot ce-n dânsa are,

De-aceea râvnitorii viața ne-o amărăsc,

Mereu  cu focul luptei ne-ncearcă fiecare

Să poată pune mâna, pe ceea ce tânjesc.

 

Posada și Rovine și Baia și Vaslui,

Călugăreni, Șelimbăr, la Plevna, Mărășești,

La Oarba cea de jertfă, la mine-n sat, pe Grui,

Sunt sfinte cimitire cu oase strămoșești.

 

Sunt mulți ca frunza-n codru vitejii mei eroi,

Ce au știut că țara cu jertă mi se ține,

În nesfârșit pomelnic ce-ajuns-a pân’ la noi

Sunt file de istorii, cu ei,  în măreție.

*

Azi ce avem  în țară? Hoție, lașitate,

Nemernicii  în toate, minciună și trădare,

În neam se veștejește iubirea cea de frate,

Își râd în pumn dușmanii, de-a noastră dezbinare.

 

Nemerniciți ai lumii, voi nu vedeți că țara

Cu toate ale sale se află-n cumpănire,

Ne-or secera dușmanii ca lanurile vara,

Ne-o spulbera nu neamul, ci-a noastră dăinuire.

 

Treziți-vă că țara-i pe buză de prăpăstii

Și-un pas greșit de facem, vom pierde tot și toate,

Să-mi cumpăniți dar  bine, că-i cruce de răspântii

Și-acuma se alege viața, de cea moarte.

 

 

REÎNTORS  ÎN  CUIBUL  VIEȚII

 

A plecat, demult, cândva, din sătucul lui uitat

Rost să-și facă-n larga lume, un copil îndurerat,

A lăsat bătrâna casă și s-a dus printre străini

Ca să poa’ să se domnească, în cea lume de haini.

 

A-nvățat pe rupte carte, ca s-adune-nțelepciune,

Să urmeze școli înalte, să îi creasc-al său renume,

Ca să poa’ să mulțumească celor care au crezut

Că va fi copilu-n stare, pentru câte a făcut.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Pentru voi (poeme)” →