Eclipsă totală de lună

 

Solitari ne construim catedrale,

desţelenim gânduri, şoapte,

trăim acut

fiecare bătaie a inimii.

 

Cât ţi-e de frig! Cu adevărul

pe buzele împietrite,

laşi iarna

să se aşeze la locul ei

pentru că toamna a trecut.

În marea trecere e primăvară,

o altă primăvară!

Prin juxtapunere renasc sori noi,

înflorirea ne-anină

clipele simţite intens.

 

În orizontul întins, o lună albă, plină,

se leagănă tainic, uşor dispare

în bezna nopţii apărute,

cu gândul păşeşti

pe linia subţire

dintre cer şi pământ,

cu mâna atingi bolta,

picioarele, teluric le simţi,

continui să mergi,

cu inima luminezi orice adânc,

laşi gândul să zboare

în jocul împletiriiunui cer de pământ.

 

Nimic nu se repetă, bucură-te!

Continui drumul răscolit

– vor trece ani, poate -,

în urmă plutesc

ecouri, pictate umbre, amintiri,

în faţă, din adâncuri mute,

acolo unde

inimile se deschid,

tăcerile încep să vorbească,

răsar noi stele,

noi vise,

noi doruri, noi valuri,

tristeţi, bucurii

– amestec restrâns de viaţă şi moarte –

un trup, o lumină şi-un cânt.

 

 – Sufletul tău mi-a răvăşit inima,

 fugar sunt de-atunci,

 în piept, crucificată mi-e luna,

 trăirile tale se lovesc 

 ca apele de stânci pentru-a mai trăi. 

 Oare cât mai rezist?

Lumea e mult prea mică 

 pentru forţa înzestrării tale!

– în noapte mă cauţi, mă strigi.

 

La capătul drumului, dincolo de lumile albastre,

privind în oglinda cerului, ne regăsim.

E întâlnirea cu tine

şi dorul de-a fi, de-a simţi,

de a-mi spune: Te iubesc 

 pentru că eşti, pentru că, aici, trăieşti!

 

 – Dă-mi inima şi ochii,

 să găsescă plăcere în căile mele,

 sărut tot ce nu văd şi nu iubesc alţii!

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

20 ianuarie 2019