Corneliu NEAGU: În prag de…

ÎN PRAG DE…

În prag de vis, cu dorul călător,
te mai zăresc trecând câteodată
prin amintirile ce vin în zbor
pe-o aripă de toamnă-ntârziată.

Ajunge frigul pe un vânt tăios,
tu pleci cu trenul rătăcit în gară,
iar eu, bătând peroanele pe jos,
plâng neuitarea-n gerul de afară.

Dar visul mă întoarce înapoi,
să gust străină-falsă detașare,
rămasă-n urmă strajă între noi,
o ultimă barieră trecătoare.

Aștept să te întorci pe înserat,
cu lungile speranțe adunate,
să-mi fii în cuget ultimul păcat,
cea mai dorită încă dintre toate.

———————————————–

Corneliu NEAGU

20 ianuarie, 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Capriciu…

Capriciu…

Culoarea ochilor tăi
cum sunt, iubite?…
Verzi, albaștri, căprui,
sau negri?…
Buzele?..buzele sunt pline
cu șoapte de iubire…
Brațele tale sunt
adăpost pentru furtună
și pașii tăi îi aștept în
fiecare zi pe aleea
sufletului meu…
Dimineața mă trezesc
sărutările tale…
Ești dorința oricărei
femei ce iubește…
căldura ta îmi face bine…
ca un soare cu raze
fierbinți ce-ți colorează
ochii în albastru,
căprui sau negri…
Culoare ochilor
tăi, iubite, o știi?…
Eu știu…sunt verzi
ca pădurea!…

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

20 ianuarie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Sunt undeva în transă

Sunt undeva în transă

Cu sufletul deasupra de trup
respir viața pusă între ghilimele,
nisipul din oase sub șipotul apei
trece prin carne mai departe odată cu gândurile
și zilele vin să-mi mărturisească iubirea.

Când intru la loc în casa din piept
în clipele când îmi mângâi simțurile,
îți aștept cu-nfrigurare manifestarea posesivă
în care ochii sorb lumina,
adorm pe umărul îngerului de catifea
ce-mi șoptește numele tău
face un semn și pleacă.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

20 ianuarie 2019

Dan MORARU: Tăceri…

Tăceri…

Tăcând tăceri tăcute prin cuvinte
Se-aștern în fila vieții nerostite
Emoții stinse în apus de soare,
Prin vorbele rostite-n nonculoare…

Intraductibil sentiment ce-apasă
Învăluit în palide mistere,
Ascuns în ploaia cu iubiri de toamnă,
Pierzând în infinit Calea Lactee…

Și insolvabil de atâta vină
Mă resemnez în dor spre a cunoaște,
În pragul iernii pregătit de toamnă
Emoția tăcerilor albastre…

Nu am știut privi înspre lumină
Și soarele se-ascunde printre astre
Purtând în noaptea ce ar vrea să vină
Tacerea alb-a inimilor noastre…

Venind din primăvara conștiinței
Emoții ce nu au știut renaște
Iubirea stinsă-n a tăcerii vină…
Și-a nins în toamna… sufletelor noastre…

—————————

Dan MORARU

20 ianuarie 2019

Victor COBZAC: Și ăsta-s…eu

ŞI ĂSTA-S… EU

Şi dacă… Tu,
Şi dacă …Eu,
De fluturi roi,
Un curcubeu,
Albă umbrelă,
Clar de Lună
Câmp de maci.

Tu…un boboc,
De trandafir,
Eu… cel venit,
Să te admir,
Frumoasă eşti,
Ca o icoană,
Știi să-mi placi.

De ce şi cum,
Am măsurat,
Atâta drum,
Am şi uitat,
Când te văzui,
Atât de dragă,
Cuvinte n-am.

Pe cât eram,
De chinuit,
A ta privire,
M-a vrăjit,
Rămas tablou,
În ramă pus,
Te cunoșteam.

Afară toamna,
A venit…
Frunza pe ram,
A ruginit,
Căzând din pomi,
Peste alei…
De-atâtea ori.

Cocori în unghi,
Doriţi de zbor,
Se ţine lanţ,
Din urma lor,
Un nor cărunt
Și ăsta-s… eu,
Printre culori.

——————————————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișină, Basarabia

19 ianuarie 2019

Ana ARDELEANU: Acest aproape pe care-l simți tu

ACEST APROAPE PE CARE-L SIMŢI TU

nu se află lipit de fiinţa mea
nu îi ţine în mână floarea
doar o urmăreşte
făcând un popas de câteva generaţii
în speranţa unei impetuoase iubiri

aplecarea asupra fiinţei fragile poate răni
cu cifra lipită de spate
trei fiind rostul feţilor frumoşi
şapte, capetele zmeilor
zece exagerarea perfecţiunii
în care toţi vor să se oglindească
e calculul matematic al iluziilor
şi a gesturilor de intimitate
rezultate din calculul făcut
pe tabla neagră a nopţii

dubla aplecare, ar trezi reacţia divină
punând roua picătură cu picătură
în cana de lut,
să fie acolo de-un descântec
de o lecţie de anatomie de-o filosofie
atunci când dormi în pat cu îngerul
iar tu vrei să-i demonstrezi ceva
ce viaţa încă nu a mai apucat să trăiască

———————————–

Ana ARDELEANU

20 ianuarie 2019

Mariana POPAN: Căldura feeriei din iarnă

Căldura feeriei din iarnă

Lasă-n taină fiecare fulg
Să impresioare liniştea,
Ca cei care de noi nu fug
Să ne-ocolească miriştea!

Nimic din nimeni nu dispare
Dacă din toţi cu toate-adună
Toţi norii veşnici de la soare
Şi stelele din dor de lună.

Dacă privim neîncetat
Spre gerul cu fantasme albe,
Simţim că-n suflet e mai cald
Şi mai plăcut cu stele dalbe.

De când nerostul nu mai tace
Şi gândurile m-amorţesc,
Prevăd oaste cu dobitoace
Din vechi soboru-i său, regesc.

Nimic din cei ce-ar vrea să ştie
Despre tăcerile-mi din clipe
Nu vor distruge armonia
De pe a iernii dalbe-aripe.

Admiră vuietul din vârful
Învăluit de argintate
Metehne care cad în cârdul
Lucirii printre nestemate…

Şi cad, şi cad spre infinitul
Ayurului viu, infinit,
Fire din dalbul-i ţărm, nisipul
Peste ţărână, nesfârşit…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare

19 ianuarie 2019

Nastasica POPA: Respir prin rumb

Respir prin rumb

Îmi împrăștii gându-n taină
Și împlor seninul cald,
Să-mi rupă din piept o maină,
Ce-n durere eu o scald.

Șoapte-n trupul de femeie,
Mângâieri cu mâini cuminți,
Gându-ți care se-ntemeie,
În noian de rugăminți.

În clepsidra nemuririi
Cu-n sărut să mă avânți,
Pe-un altar,clipa opririi,
Mirul,să nu poți să-l zvânți!

Șteargă-mi dorul c-o suflare,
Viața îmbrăcată-n plumb…
Roatei să îi dea aflare,
Aer să respir prin rumb.

C-o trăire următoare
Pieptul tău să îl străpung,
Într-o eră viitoare
Gânduri negre să-mi alung.

Să-ngenunchi în fața sorții
Îmbrăcată-n alb fior,
Să nu gust iubirea-n porții,
Să n-o-mbrac ca pe-un taior.

*taior-haină,sacou
*maină-greutate
*rumb-unitate de măsură pentru unghiuri,folosit la roza vânturilor,cu a 32-a parte dintr-un cerc.

——————————-

Nastasica POPA

19 ianuarie 2019

Florentina SAVU: Copacul uscat

COPACUL USCAT

M-am îndrăgostit, eu copac,
Desigur tot de-un copac
Dar de unul uscat.
Nu-ți vine să crezi
Cum, cu crengile mele verzi,
L-am înfrumusețat
Și l-am mângâiat,
I-am dăruit tinerețe,
Făcându-l să uite de-a sa bătrânețe,
I-am dăruit vise plăcute și ‘nalte,
Purtându-l prin castele și prin palate
Și, cu ele,
Izgonindu-i din inimă iele,
Îngeri i-am agățat
Cu dor adevărat,
În loc de frunze, pe crengi
Și bucurii nespuse, întregi,
Și l-am apărat dându-i sevă și forță
Și l-am adorat aprinzăndu-i torță.
Din dragostea mea i-am dat lumină și apă
Și sentimente cât să încapă
În trunchiul său scorburos
Și pe toate le-a primit cu recunoștință, voios.
Mi-a consumat rând pe rând
Și ram, și frunze, și gând,
Lumină, și apă, și vise
Mai reci ori, desigur, încinse,
I-am dăruit tinerețea-mi întreagă
Fiindcă iubirea noastră n-a fost în șagă.

Astăzi însă, un copac uscat devenit-am și eu,
Timpul atacă pe oricine și-i greu.
Riduri ne-a așternut la amândoi peste față,
Cu iubire,uite că nu ne răsfață…
Copacul meu este pe moarte acum
Și toate crengile uscate-și scârțâie-n drum,
Plâng neputincioasă mereu
Și privesc cum vifornița ne zguduie rău
Iar totul se-ntâmplă la un moment dat,
Când timpul pe nimeni nu iartă și nici n-a iertat.
Puțin câte puțin întunericul peste noi se așterne
Și, fără de milă, sita timpul ni-l cerne
Și-apoi ne și rupe filă cu filă
Amândurora, și timp, și idilă!

Oare, de ce un copac uscat am iubit?
De ce tocmai de el m-am îndrăgostit?
Un copac tânăr dacă aveam,
Poate altfel de viață îmi făuream
Dar…nimic nu regret!
Niciodat’ n-am pus preț
Pe înfățișare, pe vârstă, pe ani,
Pe averi și, cu atât mai mult, preț pe bani!

Și astăzi îmi țin de braț cu mândrie
Copacu-mi uscat, pentru o veșnicie,
Și-mpreună cu el,
Așa lipsit de puteri și de zel,
Pașii încet ni-i vom târșâi
Spre lumea noastră dintăi!

———————————–

Florentina SAVU

Doina PANĂ: Ești femeie!

EŞTI FEMEIE!

Zâmbetul tău
E ca un răsărit de soare.
Tristeţea ta
E ca o fotografie nereuşită,
Fără culoare.
Faţa ta când iubeşte
E ca o primăvară
Cu flori, parfum, fluturi,
Iar când urăşte
E vijelie, frig şi ninsoare.
Iertarea te face blândă şi caldă,
Esti anotimp, minune, speranţă,
Eşti început şi sfârşit,
Eşti FEMEIE!

———————————
Doina PANĂ

19 ianuarie 2019