NEGUSTORUL DE IUBIRE

M-apropii cu sfială de masa lui și tac.
El, din priviri, mă întrebă ce-aș vrea.
Scoțând cu mâna tremurată, de sub haină,
I-am pus pe masă toată-averea mea.

Abia șoptit i-am spus: -Cumpăr iubire…
A-ncremenit cu mâna pe abac.
Părea că gândul și-a trimis departe.
Să plec? Să stau? Nici nu știu ce să fac.

S-a scuturat. Părea că-şi vine-n fire.
Şi-abia zâmbind, cu milă m-a privit.
– Ce vrei, copilă, tu? Cumperi iubire?
Iar mâna mea pe bani a-ncremenit.

– Atât am strâns, am zis, plecând privirea.
Atâta am putut agonisi.
Dau totul pe o clipă de iubire.
Dau totul! Tot! Pe urmă, pot muri.

O lacrimă-i se scurse pe sub gene
Şi el şi-o şterse, pe furiș, cu palma.
Fiindcă ştia ce-o să primesc, pesemne,
Iar în privirea lui se stinse toamna.

-Ia-ți banii înapoi, acum, și pleacă!
Iubirea nu se vinde-n iarmaroc.
Tu singură vei şti când vei găsi-o,
De ți-o doreşti atât, și ai noroc.

…Şi am plecat.Azi bat din poartă-n poartă.
Pot da la schimb un strop de nemurire.
Şi vă întreb pe voi, pe fiecare,
Poate ştiți voi cine vinde iubire.

HAI, SĂRUTĂ-MĂ

Am să-ți cos norocu-n poala hainei
Și-n desagă am să-ți pun săruturi,
Când te va cuprinde frigul toamnei,
Să te-mbraci cu ele, să te bucuri.

Pentru drumul care-ți stă-nainte,
N-am alte merinde a-ți mai da,
Voi înghesui niște cuvinte,
Pe sub şaua calului, de-or sta.

Ori de-or vrea, s-or presăra pe drum,
Semne de aducere aminte,
Să te poți întoarce, ca acum,
Adunând în sân calde cuvinte.

Hai, sărută-mă acum și pleacă!
Lacrima nu poate adăsta.
Lasă clipei rostul ca să treacă
Și-amintirii rostul de a sta.

IUBESC COPACII

Iubesc copacii desfrunziți.
Vorbesc cumva cu-ntelepciune,
Despre un timp ce l-au trăit
Și despre iarna care vine.

Vorbesc de ploi, vorbesc de vânt,
De ramuri frânte, floare scuturată,
De rădăcini înfipte în pământ,
De timp ce nu se-ntoarce niciodată.

Privesc statornicia lor prin timp,
Martori tăcuți la câte și mai câte.
Mă simt copac în cate-un anotimp
Și-aș înfrunzi în vise neștiute.

CA-NTR-O POVESTE DE SHEHEREZADĂ

Sunt o atlantă rătăcită-n lumea voastră
Și plec, când plec, cu continent cu tot,
Voi lua cu mine panglica albastră,
A cerului, și luna de-am să pot.

În lumea mea ascunsă în adânc,
Eu te reconstruiesc încet pe tine
Și cu o palmă ruptă de pământ,
Desăvârșesc detaliile fine.

Continue reading „Flori CRISTEA: Iubire poetică” →