Sufletul de-ți era de piatră,
și tot mi-ai fi zâmbit o dată!
Ce negre gânduri te doboară,
oare mai ai tu inimioară?

Tu spui că ai, eu vreau s-o simt,
mă lași cu mâna s-o ating?
S-o simt cum bate, încet,tare,
să-mi spună mie ce o doare!

Dar inima ta e o hoață,
de-mi simte mâna se răsfață,
în piept ea țopăie sprințară,
de parc-ar vrea să iasă-afară!

Căci tu s-o înțelegi nu știi,
ș-apoi spășit la mine vii
cu vorbe blânde iubitoare,
și ochii tăi îmi cer iertare!

O să te iert și-acum, știi bine,
căci gându-mi este doar la tine!
Prin tine Sfinxul mă privește
cam încruntat… dar mă iubește!

————————

Zenovia PRIBOI

Plângi Ană, căci ai fost mințită,
ca Ana lui Manole-ai fost zidită,
vorbele dulci ce ți-au cuprins făptura,
ca niște pietre reci ți-au închis gura!
Cu trupul strâns în recele mortar,
și-ai stins iubirea-n cărămizi și var!

Plângi Ană, căci iubirea plânge,
mici stropi de rouă-n zori ea strânge,
toate le suferă, toate le-ndură,
așa-i iubirea… veșnică arsură…
Nu știi de e otravă ori e floare,
plângi Ană, căci iubirea… doare!

————————

Zenovia PRIBOI

Te caut, dar nu pot să dau de tine…
Știi să te-ascunzi când singur vrei să fii,
pe dealuri te-am strigat, și pe câmpii,
te-am căutat pe fir de ape line!

Mi-a spus că te-a văzut un porumbel,
și te-a-ntrebat „unde-ai plecat din zori?”
I-ai spus că mergi pe câmp să aduni flori
să mi le dai… dar n-ai venit de fel…

Pe unde umbli suflet visător,
te-am așteptat cu drag clipă de clipă,
de versuri am făcut mare risipă
ca să le-asculți, să ți se facă dor!

Azi noapte te-a văzut și blânda Lună,
priveai spre cer și îngânai ceva,
cântai de dorul meu sau altcuiva…
Vino mai bine, și-om cânta-mpreună!

Pe unde umbli suflete hoinar,
adună-te și vino către seară,
să-mi fii arcuș când mă prefac vioară,
căci fără tine… aș cânta-n zadar!

————————

Zenovia PRIBOI

                            (Din vol. ,,La ușa sufletului tău”)

Din când în când, te văd venind
cu flori ce mi le prinzi în păr…
Și după ce-ți trece de dor,
tu iar te-ndepărtezi… zâmbind!

Închisă stau de bunăvoie
în turnul sufletului tău,
departe de ce-i bun sau rău,
căci doar de tine am nevoie!

Mă porți cu tine peste tot,
ascunsă-n suflet și în gând,
păcat și bucurie-ți sunt,
și poate un strop de noroc!

Și chiar de ușa mi-ai deschide,
pe veci mă simt încătușată,
și nu te-aș părăsi vreodată,
te-aș aștepta aici cuminte!

Închisă stau aici cuminte,
și mă simt ca o ciocârlie,
ce-ți dăruiește numai ție
dulceața versului din cântec!

————————

Zenovia PRIBOI

26 ianuarie 2019

Tu îmi ești dulcele-acrișor,
ești tocmai cum îmi place mie,
când îmi șoptești vorbe de dor,
ochii-ți lucesc a nebunie!

Dar nebunia ta îmi place,
mă mângâie și mă-nfioară,
m-aruncă-n stele și mă face
puternică… nu mă omoară…

Și uneori parcă mi-e teamă,
căci totul duci la paroxism,
privești în jurul tău cu teamă
din viață-ți faci un aforism!

Dar îmi ești drag… cu îndoieli,
cu frământări și dor de mine,
azi te iubesc mai mult ca ieri,
și sigur… mai puțin ca mâine!

————————

Zenovia PRIBOI

22 ianuarie 2019

Eu risipesc comoara mea de suflet,
dar tu în urma mea aduni grăbit
acele picături vii de argint,
le-ascunzi în buzunare, cu un zâmbet!

Tu, dintre toți… mă critici cel mai tare,
apoi mă ierți fără să am vreo vină,
din ochii tăi senini îmi iau lumină,
din vorba-ți dulce îmi fac sărbătoare!

Tu, dintre toți… mă cunoști cel mai bine,
m-arunci în stele și-apoi mă cobori,
când în tăceri aproape mă omori
mi-arunci un zâmbet… și îmi vin în fire!

Tu, dintre toți… știi să prefaci în șoapte
nebune gânduri cu care m-alinți,
făcând din ele degete fierbinți,
ce pleoapele-mi închid în miez de noapte!

————————

Zenovia PRIBOI

22 ianuarie 2019

Uneori… pentru-o clipă, mă simt Om de zăpadă,
care nimic n-aude și nu știe să vadă.
mă rănește-o privire, mă inspiră-un cuvânt,
nu-s din ceruri picată, dar nici de pe pământ!

Uneori sunt acasă doar prin iarba tăcută,
mă simt verde ca ea, și sfioasă și mută…
vorbele ți le-aștept… pașii mei să îndrume,
să mă-ntoarcă-napoi, că-s pierdută de lume…

Uneori mă privesc în oglindă mirată,
unde-i fetița dulce ce-mi zâmbea altădată?
Mă simt… necunoscută, doar privirea o știu,
știu că-i încă devreme, să rostesc… prea târziu!

Îmi place să-ți colind noaptea prin suflet,
ca și printr-o pădure de aramă,
să-ți răscolesc frunzișul cald și umed
să mă-nfășor cu-a dorului maramă!

Noaptea îmi place să mă urc la stele,
să te privesc de-acolo, să te strig,
după ce număr câteva din ele,
să nu ne vadă nimeni… Luna sting!

Îmi place noaptea lin să te străbat,
ca un izvor ce susură cuvinte…
Tu să te lași de vorbe îmbătat,
să fii nebun, și eu să fiu cuminte…

————————

Zenovia PRIBOI

17 ianuarie 2019

Foto: Imagine internet