NEGUSTORUL DE IUBIRE
M-apropii cu sfială de masa lui și tac.
El, din priviri, mă întrebă ce-aș vrea.
Scoțând cu mâna tremurată, de sub haină,
I-am pus pe masă toată-averea mea.
Abia șoptit i-am spus: -Cumpăr iubire…
A-ncremenit cu mâna pe abac.
Părea că gândul și-a trimis departe.
Să plec? Să stau? Nici nu știu ce să fac.
S-a scuturat. Părea că-şi vine-n fire.
Şi-abia zâmbind, cu milă m-a privit.
– Ce vrei, copilă, tu? Cumperi iubire?
Iar mâna mea pe bani a-ncremenit.
– Atât am strâns, am zis, plecând privirea.
Atâta am putut agonisi.
Dau totul pe o clipă de iubire.
Dau totul! Tot! Pe urmă, pot muri.
O lacrimă-i se scurse pe sub gene
Şi el şi-o şterse, pe furiș, cu palma.
Fiindcă ştia ce-o să primesc, pesemne,
Iar în privirea lui se stinse toamna.
-Ia-ți banii înapoi, acum, și pleacă!
Iubirea nu se vinde-n iarmaroc.
Tu singură vei şti când vei găsi-o,
De ți-o doreşti atât, și ai noroc.
…Şi am plecat.Azi bat din poartă-n poartă.
Pot da la schimb un strop de nemurire.
Şi vă întreb pe voi, pe fiecare,
Poate ştiți voi cine vinde iubire.
HAI, SĂRUTĂ-MĂ
Am să-ți cos norocu-n poala hainei
Și-n desagă am să-ți pun săruturi,
Când te va cuprinde frigul toamnei,
Să te-mbraci cu ele, să te bucuri.
Pentru drumul care-ți stă-nainte,
N-am alte merinde a-ți mai da,
Voi înghesui niște cuvinte,
Pe sub şaua calului, de-or sta.
Ori de-or vrea, s-or presăra pe drum,
Semne de aducere aminte,
Să te poți întoarce, ca acum,
Adunând în sân calde cuvinte.
Hai, sărută-mă acum și pleacă!
Lacrima nu poate adăsta.
Lasă clipei rostul ca să treacă
Și-amintirii rostul de a sta.
IUBESC COPACII
Iubesc copacii desfrunziți.
Vorbesc cumva cu-ntelepciune,
Despre un timp ce l-au trăit
Și despre iarna care vine.
Vorbesc de ploi, vorbesc de vânt,
De ramuri frânte, floare scuturată,
De rădăcini înfipte în pământ,
De timp ce nu se-ntoarce niciodată.
Privesc statornicia lor prin timp,
Martori tăcuți la câte și mai câte.
Mă simt copac în cate-un anotimp
Și-aș înfrunzi în vise neștiute.
CA-NTR-O POVESTE DE SHEHEREZADĂ
Sunt o atlantă rătăcită-n lumea voastră
Și plec, când plec, cu continent cu tot,
Voi lua cu mine panglica albastră,
A cerului, și luna de-am să pot.
În lumea mea ascunsă în adânc,
Eu te reconstruiesc încet pe tine
Și cu o palmă ruptă de pământ,
Desăvârșesc detaliile fine.
Te recompun din gând. Habar nu ai,
Că te-am cărat bucată cu bucată,
Și tu nu știi că azi un geamăn ai,
În Atlantida asta scufundată.
Și vin atlanții, curioși, să vadă,
Atlanta ce iubește-un pământean,
Ca-ntr-o poveste de Sheherezadă,
Ascunsă în adâncul de ocean.
SCRISOARE TIMPULUI
Cu mână nevăzută pe hârtie,
Denaturând a noastre gânduri toate,
Viclean și aspru, timpul stă și scrie…
Și şade omu-apoi și se socoate,
Că parc-altfel a fost…, parcă altfel…
Nici el nu știe clar ce s-a-ntâmplat,
Și parc-ar vrea să dea-napoi nițel,
Să afle tot ce ar mai fi de-aflat.
O, timp viclean! Cum știi tu să le faci,
Pe toate doar cum îți convine ție!
Aş vrea, de s-ar putea acum, să-mbraci
Trup muritor, să vezi cum e să-ți fie,
Amestecate toate. Încurcate!
Sa plângi amar când simți dezamăgirea,
Să fii uitat, să simți că ești pe moarte,
Să vezi cât doare când te pierzi cu firea
Şi iubeşti. Să te gândești când scrii apoi,
Destinul omului. Şi-atunci să-ți pese!
Să mai privești odată înapoi ,
Și mâna ta, povestea ce o țese,
S-o facă cu blândețe, cu iubire…
Nu ştiu de te-oi opri ca să citești.
Ți-am scris această lungă jeluire,
Când doar tristețea-mi bate în fereşti.
ULTIMA SCRISOARE
Nu știu, iubire, cum să-ncep să-ți scriu,
Nesuferita asta de scrisoare.
De data asta cum să fac nu ştiu,
Să pun balsam pe vorba care doare.
Aş vrea s-o tac, aş vrea s-o uit și eu,
Să desenez tăceri şi sentimente,
Să rup bucăți din doru-acesta greu,
Să frâng în pumni dorințele petente.
Că am plecat, iubire, ca o hoață,
Furându-ți bucuria . Cum să ierți,
Că ți-am luat lumina dimineață,
Rupând în grabă-a timpului peceți?
Nici eu, iubire, nu mă pot ierta.
Poate c-așa mi-e scris dintotdeauna,
S-alerg, iubire, tot în urma ta,
Cum după soare-aleargă veşnic luna.
FRESCĂ
Nu florile-s de vină că locul e pustiu,
Amforă spartă, viața, lumina o subjugă,
Pământ și plug, frățește înlănțuiți în rugă,
Răscolitoare frescă pe cerul sângeriu.
Se sting pe pietre-ncinse bănuții de sudoare,
Amurgul mâzgăleşte cu roșu un perete,
Ferestre-nchipuite, pe-obrazul nopții, pete,
Penelului-i mai smulge o culoare.
Înstrăinată, parcă, se tânguie pădurea,
Securea doarme rezemată-n cot,
Au adormit și melcii, cu iarba smulsă-n bot,
Visând poteci, visând zăpezi , aiurea….
CEAS DE TAINĂ
La ora când cocoșii abia mijesc o geană,
Când lopătarii pleacă acvaplanând spre larg,
Eu te compun, iubite, din gânduri și mi-e teamă,
Că voi uita vreodată tot ce mi-a fost mai drag.
Repet un exercițiu de-aducere aminte,
Cu frica să nu uit detalii importante,
Dar inima îmi spune că ceea ce ea simte,
Nu va uita vreodată. În ritmu-i de andante,
Se sparg ghețari și sloiuri pornesc pierdu-te-n ceață,
Presimt un naufragiu cum n-a mai existat,
Cumva între hotarul dintre neant și viață,
M-oi scufunda probabil, final premeditat.
E mult prea multă iarnă, în colțul meu de lume,
Mi-e dor de-o înflorire de albe crizanteme,
Dar mor între principii și-arhaice cutume,
Ascult cum primăvara în sângele meu geme.
Sunt nefiresc sădită într-un pământ arid ,
Sunt condamnată sigur spre-o altă existență,
Și singura-amintire ce o respir avid,
Ești tu. Când pentru mine a timpului esență,
Se diluează tragic și se disipă-n gol,
Închid sub pleoape-un ultim tablou cu noi râzând,
Când soarele se-arată, ghem roșu rostogol,
Mă află-ntre hotare, chemându-te, plângând.
BEM TOAMNA DIN PAHARE
Despică frigul frunzele pe lat,
Ca-ntr-o măcelărie de miresme,
Cad rând pe rând, perdele de brocart,
Pe aspre, cenușii catapetesme.
Mi s-a părut că bate în fereastră,
Octombrie, și-am vrut ca să-i deschid,
Octombrie , mai știi?, e luna noastră,
În munți, pădurile se sinucid.
În suflet ‘mi-intră toamna și mă tem,
Că ploile or șterge din hotare,
Că poate îngheța-vom, ce blestem!
Sorbind însingurarea din pahare.
PARTAJ
Ia-ți coasta înapoi, Adame,
Păstrez eu mărul compromis.
Partaj corect, nu ți se pare?
Eu iau un vis, tu iei un vis.
Eu iau secundele de veghe,
Și lacrimile mi le strâng,
Iubirea poartă astăzi zeghe,
Tot vâscul a murit în crâng.
Îți las imaculați toți norii,
Prin care m-ai plimbat cândva,
Dar lasă-mi, rogu-te, cocorii
Și toamna. Toamna e a mea!
Am să-ți aduc la schimb parfumul
Acelor nopți. Îl știi prea bine!
Și dacă stai să faci un cumul,
Inima mea e-n piept la tine!
Și tot ce am trăit, Adame,
Ai confiscat cu lăcomie!
A, iartă-mă, marile drame
Mi le-ai lăsat cu totul mie.
Partaj corect, așa crezi tu.
Desparte în silabe, „noi”!
Iubirea, marele atù,
N-ai s-o poți împărți la doi.
––––––
Flori CRISTEA
29 ianuarie 2019
Roșiorii de Vede