E linişte în casă… odaia e obscură…
Zvâcneşte câte-o flacără-n cămin…
Trosneşte-n foc uscatul lemn de-anin
Şi din paharu-mi, cu sângeriul vin,
Mai sorb în pace câte-o-nghiţitură…

Prin minte-un gând ascuns mi se-nfiripă,
Sădit din stranii şi din adânci tăceri…
Din celea, ce le-am trăit până mai ieri,
Dulci ca nectarul, amare ca de fieri,
Să le aştern pe vreo hârtie-n pripă !

Mă doare să le-nghită colbu-uitării
Şi ploile-n răstimpuri să le spele…
Că, ce-am trăit nu-i gluma, joc de iele,
Mi-s scrise cu litere de foc pe piele,
Să le mai văd, pe-aleea căutării !

În minte-mi sare-ades câte-o scânteie,
Să-mi lumineze căi cu-apusuri purpurii…
Mă-ntorc pe-acelaşi drum, poate că vii,
Dar, văd uscate, doar flori de păpădii,
Din cele puse-n părul meu să-mi steie…

Din lacrimi de dor mai înteţesc văpaia…
Tăciuni-i mai scormonesc prin amintiri…
Din clipe sfinte, uitate-n răstigniri,
Vreo una poate, trezită-n răzvrătiri,
Întunericul mi-o lumină şi odaia !

Degeaba mă agăţ de timp şi te aştept…
Chiar lacrima mi s-a secat sub pleoape…
Deşert mi-i sufletul, plin de hârtoape,
Scormonind sper, să mai ţâşnească ape
Şi iar suflul vieţii să-mi zvâcnească-n piept !