Din adâncurile obscure-ale uitării,
Un zumzet crește vrând s-apuce
Să spargă zidurile mute-ale tăcerii…
Explozie de culori în ochi străluce

Și-acolo, unde umblam pe nicăieri,
Cu mintea-mi pierdută și plăpândă,
Azi, sorb cu nesaț miros de primăveri,
Cu sufletul cu tot, cu inima flămândă,

Ce-mi vrea să-mi uite de melancolia
Iernilor lăsate-n urma mea, trecute…
Zefirul dulce s-alunge-ncolo vijelia,
Jalnice-uscăciuni în muguri prefăcute !

Copacii triști, până mai ieri despuiați,
Precum gândurile mele goale, rătăcite,
Azi par ca-n sărbători, de frunze-nfoiați,
Depănând povești de iarnă, tălmăcite…

Ingenunchiez evlavios cu o metanie,
Rugă sfântă murmurând, c-arhiereu,
Sărut Pământul ăsta sfânt făcând litanie,
Cu credința și extazul ajuns la apogeu

Și-apoi… infing adânc degetele-n Pământ,
Să-l simt în sânge, dându-mi viață și fiori…
Cuvinte plăsmuiesc cu rugă-n legământ,
Speranța mi-o-mpodobesc cu-albastre flori !

Dar, mai auzi și țipătul păsărilor voioase,
Ce vin la cuiburile părăsite, de departe ?
Cu nisipu-n pene din deșerturi secetoase
Și miros de sare din valurile-n țărmuri sparte ?

Cumva nu simți, când mâna ta ușor atinge
Roua-n dimineți, ce pică pe vlăstarele de flori,
Că, de ferice, întreaga natură parc-ar plânge,
Dezmorțită, din adâncu-i somn, plină de fiori ?

Spune-mi însă, vezi mugurii timizi cum crapă,
Pe copacii tânjitori, până mai ieri zgribuliți ?
Simți și tu cum verdele-ți țâșnește-n pleoapă,
De pe mormanii de pământ, de iarnă dezgoliți?

Cum albinele la viață se trezesc stângaci ?
Cum miros migdalii înfloriți și florile de liliac ?
Cum lacul plin e de nuferi, libelule și brotaci
Și câmpurile-s roșii de sângerânde flori de mac ?

Poți gusta cu ființa toată, divin-asta schimbare?
Simți cum fiorul speranței adormit, in tine se-nfiripă?
Întrebându-te, prin ce miracol se întâmplă oare,
Că ce-a fost subjugat de iarnă, reînvie-n pripă ?

Cum și ție, din hibernare, sufletul înmugurește ?
Cum verdele din jur, pătrunde-n venele-ți albastre ?
Cum roșul macilor te invadează, inima zvâcnește,
Iar soarele mai mult pătrunde-n zilele-ți sihastre?

Așa-i…ne picură pe dinăuntru magia nesfârșită…
Cenușiul vechilor tristeți treptat s-evaporează…
O dulce senzație cuprinde sufletul, desăvârșită,
E înseși Viața, ce-n amorțite trupuri ne pulsează !