M-am născut în luna septembrie a anului 1978, în orașul Craiova. Studiile liceale le-am urmat și finalizat la Colegiul Național „Frații Buzești”, urmând apoi facultatea de Științe Economice cu specializarea „Relații Economice Internaționale” și un Master în „Integrare Economică Europeană”.

Am început să scriu versuri în timpul studenției, ca o modalitate de dialog sincer cu mine insămi, cu tot ce trăiam. Nu am mințit vreodată coala de hârtie și am prezentat trăirea mea, cruntă adeseori, în toată goliciunea ei. După mulți ani, acum un an, am simțit nevoia să deschid caietele mele în fața cititorului. Poeziile mele au fost publicate în antologia „Vara Cuvântului”, antologie realizată sub conducerea scriitorului Ioan Romeo Roșiianu, colaborări cu reviste de specialitate –  cu revista „Sintagme literare” – redactor – poetul Geo Găletaru, în care lunar, îmi sunt publicate poezii, dar și proză, Revista „Oltart”, sub conducerea Profesorului Constantin Voinescu, revista „Poezia” sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

În anul 2018 am publicat volumul de debut „Cuțite la țintă vie”, editura „Scrisul Românesc”, o autobiografie în versuri. Criticii consideră poezia mea un elogiu adus suferinței. Eu spun altfel: Nu elogiez suferința. Poezia mea este pătrundere în sine, introspecție, dar eu merg în colțurile în fața cărora mulți oameni (pe bună dreptate și pentru autoapărare) pun ziduri. Acolo eu dărâm tot, intru și le trăiesc. Sau mi le amintesc și le evoc. Așa este atmosfera în toate poeziile mele. Nu mi-am propus fericirea ca tematică, nici durerea, nu a fost „la alegere”! Am scris ce am trăit. Da, am avut nevoie de „amorsa cu morfină”, adjuvant în stările mele de rău, în întâlnirile cu mizeria umană, da, „Urletul zace în mine” odată cu plângerea pierderii copilului meu…și apoi „Mi-au tras clopotele” a moarte peste viață…Cine nu are dureri? Dar câți spun? Mai mult, câți scriu?  Eu am propus varianta „live” a poeziei, am jucat la masa campionilor inducției stărilor de bine, cu așa cărți mici, fără flacoane cu parfum.

***

POEZII

 

NUFERI LA BUTONIERA FRACULUI MEU DE MIREASĂ

 

la marginea drumului
au crescut nuferi,
peste noapte…
o cămila înfometată îi culege
rădăcină cu rădăcină
şi mi-i dă pentru cinci lei…
îi îndes în capătul mâinii,
în podul nepodit al palmei
şi-i plantez dincolo de dune
unde-i nisipul mai fin şi se încălzesc
cobrele negre
de păcate …
ieri am înălţat un zmeu cu aţă peste ei
şi la umbra lui
au încolţit şi alţii !
nu mai am vise colorate,
nu mai am sahare de cules,
lacuri de secat,
nu mai am voce să te strig!
fermoarul ăsta mi-a scrijelit buzele cu care te sărutam
pe interiorul
cordului, cînd fugeai pe drumul
mireselor de-o noapte !
din cer cad pietre lucioase…
le ţin într-un echilibru precar
în gură…
voi fi un mare orator,
un nebâlbâit orator
la banchetul nunţii mele!
trebuie să ţin un discurs în lipsa
tatălui
mort …
mâne voi culege nuferi
şi-i voi pune la butoniera
fracului meu de mireasă !

 

 

ACEASTA NU ESTE VIAȚA MEA

 

Aceasta nu este viaţa mea şi
nici nu a fost!
Eu trăiesc mereu înapoia sau după
minele retuşat cu cărbune de turbă
în toate zilele impare .
În zilele pare am alte treburi..
îmi reconstruiesc venele smulse,
spăl geamurile ochilor cu irişi
infipţi haotic în barul de azi noapte,
când am jucat darts ,
aorta o leg bine de inimă.
mi-a scăpat de câteva ori
şi a făcut ravagii…
Îmi ascut durerea şi scrijelesc
pielea degetelor până la os…
cu falangele las mai uşor
urme pe sufletul oricui,
plus că …sunt albe!
Toată bucătăria asta de
autoaranjare sintetică o impachetez
linistită!
si liniştită o arunc in abisurile mele…
doar balenele ucigaşe o mai ciopârţesc uneori
lovind un ocean de vise
cu coada îndoită…
Eu doar mă uit!
Este un spectacol uluitor !
am gene bune…din păcate…

 

 

NEINCESTUOS

 

În fiecare zi adun cioburi
şi le pun concave şi convexe
în fasciculul de lumină al sufletului !
Mi le drămuiesc să ţină apa
sau s-o îngheţe în stalactita
irisului tău ,
Continue reading „Irina ALEXANDRESCU: Eu și poezia față în față” →