Cuvânt liană

Rostirea pădurii unui echinocțiu vegetal
din cuvinte potcoavă,
cuvânt tropical cu păsări din ramă
din ziduri de buze confuze,
cuvântul liană, apocaliptic, frugal,

depărtare, tu ești Mărie
in ziua ospățului premarital de giulgiul
acoperirii cu hidra luminii
din șal,
cacofonii de ecou, piroane înfipte-n firide
ascunse de val,
tu mare-n cuvinte, ocean fără gral

rostire-n cuierul de colț
o mască ce râde ori plânge pe front,
soldat necunoscut cu banul mortului
in calapodul limbii pierdut,

cuvânt,cuvânt, cuvânt
se cerne tăcerea-n pământ si piatra
ce ține un falus arminden de rod,
seceriș pe acoperișuri furate de pe cripte
frumos colorate,

liane de lacrimi, obraji în hotar
de arțar,
ce tristă pagodă de jar, în ploi de cuvinte
se scurg oseminte, cai fără șa
călăreți adunați de prin arce de vânt
liant de cuvânt, adormire ucisă-n statui
de azbest, icoane ce mor fără rest,

o tu silabă! …

ești moartă de foame, inaniție sfântă
pe albul descânt,
frisoane de palme scriind printre cruci
cuvântul liană, orbit de un rând
scris cu majuscula vremii,
pe unde-o apuci?!…

Întreire

Pășesc pe vociferări caudine
invinsul din ștreangul legării la ochi
mai vede oblonul ferestrei tras
peste pleoapa fardată cu mirosul rășinii
de brad,
e mult ozon andin în cerbii stelari
ce fac eșafoade din coarne,
călăi castrați fără cap, ascut baltage de sare
si numără cucuvele strivite în gard
de plăcere,
e ora împăierilor, moartea strigă în fluturi
din uși de amorțire,
e falsă si moartea, viața-i furung într-un
braț de trezire,
amputări de jug se fac boilor din iesle
sudoarea furcilor uda rugina de noapte
a câmpului unde țărâna răzoarelor
se face lapte sub ugere mov,
si crucile chipului meu, osândeau
cândva, liniștile unor miei de-ntreire.

Agățat de o inimă

oare de câte ori să mă nasc
să fiu la poarta sărutului tău
ombilicul stelar ce te leagă de mine
in lună?

pășesti în cadre de lumină difuză
când gândul stingher e cer deasupra ta,
dezleg în ograda de noapte
o haită de lupi ce mă țin prizonier
in foamea de tine, în urletul-nea,

de unde apuci vântul când treieri
golgote din lanuri de răni,
tămâia din fumul uitării ce dafin botează
din calul troian ce stă între noi
călător?

mă las în genunchi, pământul e singur
cercelul inorogului agățat de o inimă
mai sună din dodii,
si fuga din mine-i iertare, osânda din
umbră se face ștergare pe ziduri,
tu-mi faci cu mâna din pulsul vecin! …

Camuflaj

Mi-am tatuat pe brațul stâng
uimirea ta crezând că sunt
Îndepărtare,

printre copaci păduri nu sunt
esti Tu, o scoarță de răcoare,
un bocet de pământ în melci otrăvitori
esti Tu în ghipsul meu, aripă
Ocrotitoare,

Continue reading „Simon JACK: Agățat de o inimă (poeme)” →