,,MI SE-NTÂMPLĂ DESEORI”

,,Mi se-ntâmplă deseori,
Să nu mai pot scrie din cauza degetelor mâinii.
Mi se urcă unul peste altul de la sine
Și trebuie să le așez eu la loc,
Să le masez ca să-și revină…
Iar alteori, înțepenesc,
Privesc cum cuvintele îmi amorțesc,
Și-n ființă, simt furnicături…
Apoi, deodată, mă cuprinde că un val,
Un aer atât de cald, pătrunzător,
Și iarăși, încep să pășesc printre litere,
Printre spații…
Lăsând cuvântul să mă scrie,
Să mă rescrie…”

 21 dec.2018

,,M-AM IMPLORAT SĂ-ȚI ACCEPT A TA IEȘIRE”

,,Ai ieșit din viața mea, trântind ușă sufletului meu atât de tare,
Că zugrăveala de pe pereții încăperilor inimii mele
A căzut și pe jos s-a împrăștiat.
Am strâns-o, încercând să o pun la loc,
Dar m-a oprit ceva din mine.
M-am implorat să-ți accept a ta ieșire!
Totuși, îndrăznisem să ies după tine și să te opresc,
Dar în grabă mea, am uitat să ating flama din mine.
Eram în pericol să ard, dacă aș fi aprins un chibrit de gelozie, ori de supărare.
Toată ființa mea, era plină de al vinei gaz
Și încercam să deschid toate ferestrele,
Dar m-am intoxicat, încercând să ajung la ele,
Iar pentru câteva minute, doar priveam în gol.
Am stat așa pentru câteva clipe,
Mi-am aerisit emoțiile și sentimentele,
Apoi mi-am zis : ” Ce dacă am rămas aici? Am destul timp după tine să fac curat.”

12 Sept. 2018

,,BOB DE STRUGURE”

,,Bob de strugure”,
așa mă numește…
Îmi spune, ba că sunt acră,
Ba că sunt prea dulce.
Ochiul verde,
Niciodată nu-l crede, nu mă crede…
Preferă să zâmbească, oferind tăcere,
Ca și cum nu mi-ar răspunde,
Când cuvintele mele zboară.
Dar știu că-i sunt băutura preferată,
Căci de câte ori mă vede, amintește, mă amintește…
Când cerul se-întunecă împodobindu-se cu stele,
Mă caută, căci știe că strălucesc mai mult că ele,
Că putem sta ore-n șir de vorbă,
Până când soarele răsare și totul se sfârșește…
Dar știu că-i sunt băutura preferată,
Căci de câte ori mă vede, amintește, mă amintește…”

28 Iun. 2018

***

Codruța-ELENA despre ea însăși

M-am născut și am crescut în orașul Brașov: un oraș încântător.
Am absolvit Colegiul Sportiv ” Nadia Comăneci” din Onești, sub îndrumarea părinților mei. Pe tot parcursul școlii, mă convingeam tot mai mult, că nu aveam de ce să regret alegerea făcută, căci am avut parte de multă susținere din partea tuturor profesorilor. În cei patru ani de liceu, am descoperit o mică pasiune pentru literatură. Începusem să interpretez texte, poezii, după cum mă ducea mintea. Într-un târziu, m-am apucat să înșir cuvinte pe hârtie. Firea mea emotivă, m-a ajutat extraordinar de mult să scriu, deși mă temeam de critici, indiferent din partea cui le-aș fi primit.
În prezent, urmez cursurile școlii postliceale sanitare „Carol Davila „, Onești. Școală, ce mă ajută foarte mult să cunosc mai bine oamenii, și cum să colaborez cu ei. E minunat, să lucrezi cu aceștia, dar este în aceleași timp, și foarte dificil.
Sunt atrasă de lumea literaturii, căci prin ea, îmi pot exprima mai bine trăirile interioare. Îmi este mult mai ușor, să le expun pe hârtie, decât verbal. Sunt o mare visătoare, și câteodată, uit că nu am aripi. De aceea, încerc să le confecționez din cuvinte. Sunt un morman de cuvinte. Cred că, mi-ar trebui două vieți, să le număr și să descifrez sensul fiecăruia. Și cred că, fiecare om este o minune, ce sălășluiește în adâncul sufletului său, un întreg univers.

” CE SUNT? DOAR O BUCATĂ DE CARNE UMBLĂTOARE „

” Deși, eram doar o bucată de carne umblătoare pe acest pământ, nu mă temeam să ating razele de soare, și nici să-i simt căldura acestuia. Însă, pentru că tot îl căutam și nu puteam sta departe de el, am început să mă alterez, devenind tot mai luminoasă la chip și la suflet. La scurt timp, am prins un miros greu și neobișnuit pentru cei din jur. Prin urmare, aceștia crezuseră că murisem pe dinăuntru, și că trebuia să-mi îngroape ființa în cel mai scurt timp posibil. Cei presupușii „apropiați „, au avut grijă să fie prezente câteva bocitoare, care să-mi plângă soarta atât de „tulburătoare ” și de ” tristă „. Se făcuseră toate aranjamentele pentru înmormântarea mea, dar eu eram mai vie ca niciodată! Nu știam, dacă să râd sau să plâng de tot acest circ, căci adevărata dramă ce avea loc , era însăși felul în care aceștia își trăiau viața, în teama de a descoperi lumina. M-au condus cu toții pe ultimul meu drum, m-au îngropat, după care se pregatiseră să plece imediat ce slujba a luat sfârșit, când deodată, s-au îngrozit auzind un zgomot puternic : era strigătul meu interior, ce reușise să se facă auzit! M-au dezgropat repede, minunându-se. Ba chiar, la un moment dat, au început să creadă că sunt o vrăjitoare, că făcusem niște vrăji, și așa am înviat. Dar eu, nu făcusem nimic altceva, decât să trăiesc așa cum îmi doream. La început, mă simțeam puțin prost văzând cum lumea mă ocolea, dar asta n-a ținut mult, și nici în ziua de azi, nu a dispărut mirosul acela „oribil”. Eh, am am fost, și asta continui să fiu : o bucată de carne umblătoare, ce iubește căldura!”

16 febr. 2019

” ERAM CONSIDERĂ NEBUNĂ”

” Îmi târam picioarele pe un coridor parcă nesfârșit, murmurând : ” Eu când mă externez?” Zăream câteva suflete, ce stăteau lipite de ușile grele de fier. M-au dus într-un salon pentru a urma tratamentul. Încăperea era întunecată, lipsită de ferestre, sau de orice alt mijloc prin care lumină s-ar fi putut strecura. Se temeau, ca nu cumva, zărind-o, să încep să am iar, așa zisele „vedenii”. Îmi spuneau: „Ai o minte bolnavă, și o vom face sănătoasă.” Da, sufeream de o boală fără nume: credeam că există o altfel de lumină, o altfel de liniște interioară, o altfel de căldură, ce nu poate fi atinsă, ci doar simțită cu sufletul și inima. Dar pentru ei, ea nu exista, căci intunecați fiind, nu credeau decât în ceea ce se vede. Asta, considerau ei „real”, și că eu inventam tot. Odată, psihiatru meu a trecut să mă vadă:
„- Cum te mai simți?”
„- Mi-e lumină acum, cum nu mi-a mai fost niciodată” , i-am răspuns.
Așa că, decisese să-mi mărească pozele de fiole și tablete „realiste”. Acestea, în scurt timp, și-au făcut efectul, astfel încât devenisem agitată și incoerentă. Mă trezisem într-o dimineață, trăgând de uși, înjurând și blestemând. M-au pus pe un scaun, legându-mă atât de strâns, încât începusem să sângerez.
„- Acum, ce povești ai să mai scri cu mâinile astea? Unde-iți sunt aripile? Ha! Arată-le ! Dezleagă-te! Mi se adresă pe un ton puțin ridicat, de către un înger negru infirmier.
Intr-un final, după ce toate puterile m-au lăsat, am încetat să mă o pun lor. Mă prefăcusem că-mi ” învățasem lecțiile”, așa că, mi-au dat drumul. De atunci, am învățat să trăiesc în lumea mea printre ei, dar nu fiind una de-a lor. Eu am scăpat, dar mă întreb, dacă și celelalte suflete ce erau internate împreună cu mine, au avut aceeași soartă. Dar ceva îmi spune, că sunt bine, căci sunt lumină.”

1 febr. 2019

––––––––––

Codruța-ELENA

31 martie 2019