Mihaela BANU: Leac de mântuire

Leac de mântuire

– sonet –

 

Să nu-ți întorci privirea, blândă rază,
Pe pleoapa clipei să nu tragi oblonul!
În mersul vieții să nu-nfigi pironul,
Ce pașilor elanul li-l retează!

Podoaba vorbei dulci, tu n-o ascunde,
Tandre șoptiri revarsă și mă-mbată,
Transfigurând speranța spulberată,
Uimirea ei simțirile-mi inunde!

Nu-ți risipi miresmele divine
Și fă-mi din gânduri straie de iubire,
Ce dorul meu de tine să-mi aline,

Iar mugurii firavi de răzvrătire,
În împletiri sfielnic sibiline,
Să îmi aducă leac de mântuire!

——————————-

Mihaela BANU

Târgoviște

29 martie 2019

 

Alina CRISTIAN: Ce este omul?…

Ce este omul? Nu-i nimica;
Un truditor ca și furnica …
Ce este omul? Ființă trecătoare,
Prin viaţa asta amăgitoare…
Când de tristeți este-apăsat,
Își ţine capul doar plecat…
Ce este omul? Visătorul
Ce-și umple viaţa cu ulciorul…
Se-mbată doar cu apă rece,
Pân’ ce necazurile-or trece…
Ce este omul? Praf de vânt
E omenescul din CUVÂNT
Ce-i spulberat în patru zări
Și-adus acasă peste ţări…
Ce este omul? Călătorul
Străbate viaţa cu piciorul,
Iar uneori de-a obosit,
Își trage seva dintr-un mit…
Ce este omul? Ochiul care,
Privește peste depărtare…
Visează harta fericirii
Ce i-ar crea cale iubirii…
Ce este omul? Este fumul
Ce se amestecă cu drumul …
Ce este omul? Sac de oase
Ce nimeni nu le știe-a coase…
Ce este omul? Un calic
Adună-ntruna…UN NIMIC…
Ce este omul? Suflet bun,
Ce anii-l schimbă în NEbun…
Ce este omul? Un popas,
Pe-aleile din al său pas…
Ce este omul? O AMINTIRE,
Ce-ți mai cerșește o privire,
Pe-aleile din cimitire…

——————————–

Alina CRISTIAN

Ioan POPOIU: Moartea Ofeliei

MOARTEA OFELIEI

 

Îmi lipsești
in fiecare zi
și-n fiecare noapte
visul meu cristalin
ca un cer albastru
unde ești iubire
din depărtări
In ce tărâm să te caut
iartă-mă
sunt vinovat
că nu te-am aflat
mai curând
ești speranță și
iluzie
tăcută și enigmatică
cu neputință de cuprins
te pierd și te găsesc
mereu
ca un vis întrupat
iubita mea
de neatins

——————————-

Ioan POPOIU

30 martie 2019

Tamara Tomiris GORINCIOI: Prinţul cu ochi de Lup

Prinţul cu ochi de Lup

 

Din cronici vechi şi colbăite apar alesele comori,
Ce-au şlefuit prin ani un chip de aprigi domnitori.
Regine ce-au iubit şi regi ce s-au jertfit cu nobila coroană,
Şi dragostea şi lupta de a fi sau nu a fi pentru aleasa ţară.

Din pulbere albastră zidit-a fost o albă mănăstire,
Şi profeția unui sarcedot ce scris-a în sfânta psaltire
Că vor veni urmaşii, cu rădăcini nobile, din aştri
Va reînvia în Dacia oştirea Lupilor sălbatici şi sihaştri.

Va reveni el, Prinţul, cu ochi de Lup şi trupul de dragon,
Va fi din cer trimis, va fi el, Vulturele, teleportat în Om.
Rămâne să-l cunoaştem, ca să-l urmăm în luptă,
Să fim fii Luminii, a fi sau a nu fi, e ultima redută.

———————————-

Tamara Tomiris GORINCIOI

Chișinău, Republica Moldova

30 Martie 2019

Camelia CLENCI: Un castel pentru o lume în doi

Un castel pentru o lume în doi

 

Albastrul cerului se desface
în fire șatirate și țese
un castel pentru o lume în doi,
în care ne vom ascunde
sub ploile celeste,
de gândurile ucigătoare ale lumii.

Din ramuri de nori
cad lacrimi de dor
pe frunțile noastre fierbinți.

Mi-am revărsat gândurile,
ca pletele în noapte,
mi-am pus luceafărul de seară în ele
și s-au prins în horă cu vorbele
născute în sufletul tău.

Hai! vino să ne jucăm cu timpul
să-l închidem într-un orologiu
fără ore, în castelul din lumea în doi.

————————–

Camelia CLENCI

29 martie 2019

Anatol COVALI: Izvorul limbii

Cuvintele au har numai rostite
cu dragostea unei adânci smerenii,
după ce-au fost cu grijă şlefuite
pe mintea trecătoarelor milenii.

 

Consoane şi vocale laolaltă
n-alcătuiesc nimic dacă în ele
n-a stăruit scormonitoarea daltă
a unor sfinţi căutători de stele.

Îţi trebuie o binecuvântare
venită din înalt ca să te-ajute
ca gândurile să le-nveţi să zboare
în splendide cuvinte prefăcute.

Dar câţi, din cei de azi, îşi mai dau seama
că fără de cuvinte-am fi aiurea?
Ei în străbuna limbă-acum dau iama
şi-i ciopârţesc şi îi sluţesc pădurea.

Izvorul limbii noastre, plin de rouă,
şi gustul şi răcoarea şi le schimbă,
aşa încât, peste un veac sau două,
se va trăi-n cu totul altă limbă !!!

————————————–

Anatol COVALI

București

30 martie 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Sunt un mugure din tine…

Apus de soare

 

Soarele scăldat în sânge, varsă peste noi lumini
Parcă vrea să cadă-n ape cât ființa să nu-l doară
Ori peste bătrânul munte vrea sa prindă rădăcini
Și dansează pe cer singur dintr-un cap în cap de țară.

Miezul zilei îl așteaptă, cât mai sus spre Dumnezeu
Și contemplă-n liniștire vechi și noile hotare
E stăpânul din înalturi sub corola unui zmeu
Dar când vine înserarea necăjit se stinge, moare.

Vine-n ziua următoare cu-n cojoc întors pe dos
Lacrime de ceruri sfinte ii sunt lui esențiale
Când strănută după ploaie, ori e tare mânios
Prinde șalul curcubeic… și-l aruncă peste șale.

Ori în alte răsărituri când cu drag, voios, învie
Este împăratul bolții când se lasă greu purtat,
Sufletul de vâlvătaie, curge-n sânge, carne vie,
Și păzește vara-n margini, prin păduri, neadunat.

Dar de-l prinde înserarea, iar s-ar trage la hodină
Iar își prinse munti-n brațe și își vrea valu-napoi
Strânge boabele de rouă, le dezmiardă în surdină
Și le varsă-n graba mare , când sunt tunete-n puhoi.

 

Unde v-ați dus

 

Unde v-ați dus, cine-mi va spune oare ?
Cum trece viața,peste viață, peste ani
Și unde-i școala ce-a zidit țărani ,
Ce-au îmblânzit și brazda prinsă-n soare.

Trec gânduri valuri, valuri, peste mine
Cum satele se-apleacă prin pustie
Au murit toți, și pana care-ar scrie,
Iar muntele, de cer, abia se ține.

Cum se desprinde lutul din pământ
Și cum sporește tina când bat ploi,
Unde plecat-au care, fără boi ,
Iar boii își dorm viețile-n mormânt ?

Ce putrede sunt bârnele bătrâne
Și nu mai e nimica-n bătătură,
Cade șindrila coaptă-n udătură
,, Se huruie cuptoarele de pâne….”

Dar unde-s mirii cei legați la spate
Se pare că o brazd-au îngrășat,
Îngroapă vremea, timpu-i îngropat…
Doar clopotu-n biserici vântu-l bate…

 

Pe un drum ce nu-i al meu

 

Pe un drum de țară și-o cărare grea
M-am trezit pe drumul ce nu-l cred al meu
Unde merg? Ce caut ? Știe Dumnezeu
Umbra de sub pasu-mi mă cam urmarea

Din păduri văd noaptea ce mă înconjoară
Lângă drum o apă ce-mi pare adâncă
Peste ea în cumpeni sta un colț de stâncă
Iar pe stâncă puntea, mă cam înfioară.

Învârt ochii roată, dar nu-s ochii mei
Drumul șerpuiește și parcă n-ajunge
Ziua curge toată și în nopți se strânge
Zic un Tatăl Nostru, spre toți sfinții, ce-i ?

Noaptea mă apucă și-mi pare un Iad
Troznește pădurea ca în genocid ,
Cad frunze sub cetini, ori se sinucid,
Umbra ca din smoală, mișcă de sub brad.

Îmi strâng frica-n mine și port glasul mic
Fac pătuc din vreascuri de păduri sfințite,
Pun cruci peste mine, multe, infinite,
Iar dacă vrea Domnul, mă trec de nimic.

Și orbecăi veacuri spre cărarea mea
Doru-n mine crește din greu, în prea greu,
Cine să m-ajute…de nu Dumnezeu ?
Ruga mea ajunge în Lumina Sa ?

Cerul se despică…tunetul : Ce ai ,
Poate de iubire îți mai este foame ?
Calea ți-e deschisă, Dumnezeu nu doarme
Și-l găsești în tine , nu stă doar în Rai !

Nu e importantă calea, precum pasul
Gândul tău să fie prin iubire dus
Ia capăt de viață, duce spre Iisus,
Uită- ți potecuța și iartă-ți impasul.

 

Viață

 

Viață, ține-mă la tine nu mai pot să rătăcesc
Mugurii se sparg pe ramuri , apostila primăverii,
Curg ușor zile de patimi din clepsidra invierii
Eu, pe calea grea a nopții,;gata, gata să plesnesc.

Viață, strange-mă în brațe n-am să știu ce-i nemurirea
Eu sunt pruncul primăverii, și-s uitat verde la sân
Sunt ca mărul, copt în grabă și uitat vara pe drum
De îl calcă toți în grabă când hrănește omenirea.

Viață, nu-ți închide ochii și mă rastigni prin gene
Eu sunt verdele pădurii ce se coace- n timp tarziu
Eu sunt colbul dus de vânturi, spulberat în alt pustiu
Lacrima,:furată ploii, pe când cerul greu, o cerne.

Viață, soarbe-mă năprasnic și mă ia ușor prin tine
Sunt pe buza fundăturii, sunt pe-o margine de Iad
Au crescut muguri prin mine din pădurile de jad
Și-am crescut salbăticită ca-ntr -un mijloc de ruine.

Viață, creste-mă-n grădină ori la porți lampaş, lumini
Buruienile din suflet mâ topesc in disperare ,
Și-au ieșit spinii din suflet și sunt gata să dea floare
Și-au înfipt prin mine lanțuri și m-au supt din radacini.

Viață, urcă-ma pe boltă și mă-ntoarce – n bob de rouă
Ori m-aprinde în scânteie și pe Soare mă imprimă
Fă-mă cuminecătură ,să mă izbăvești din vină ,
Ori prescura de la Paşte, ori prin coş, vopsite ouă.

Viață, strângemă-n buchete de prin gânduri neavute ,
Nu-s pasăre călătoare, când mă treci ușor uitării
Nu sunt valul plin de spume ce se pierde-n burta mării
Sunt un mugure din tine din primăveri nenăscute.

Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Sunt un mugure din tine…”

Mariana POPAN: Gândurile primăverii

Din seara nesfârșitei ierni,
Cu vitejie a-ndrăznit
S-apară iarăși primăvara,
Cu tot alaiu-i înflorit:

 

Cărările, mai verzi la față,
Acum despică zâmbitor
Câmpiile ce, cu dulceață
Absorb aroma florilor.

 

Cu nestenate limpezi zorii
Împrăștie multicolor
Din frumusețea rarî-a florii
Din roșu-aprins al macilor.

E uiarăși veselie-n crânguri;
Pe cer senin, soarele iar
Zâmbește cald peste adâncuri
Cu zumzet viu, imaculat.

Răsare peste noi, destinul,
Cu mantia-i de verd-aprins,
În astă zi, precum divinul
Ne-a reunit ca într-un vis.

E primăvara românească;
E primăvara-n joc cântând;
Iar noi, cu haina strămoșească
O-mpodobim, respect păstrând.

Să îi lăsăm ca amintire
Din faptele ce le-arătăm,
Nu nouă, ci pentru-omenire:
Lăsând-o-alături, contemplăm!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

27 martie 2019

Lia RUSE: PRIER

Râde iarăşi timpul!..Ce troian, ce ger

Era-n furtunile rele, ce zăpezi şi,..vai

Împânzeau aerul într-un zbucium de nai

Și, ningea violent din cer…

Se urcă abur de nea! Cum, toate s-au dus :

Zăpezile, gerul şi-atâtea tăceri,

Tristeţea rămasă peste ziua de ieri

Și-un galben, în nori, la apus…

Astăzi, e prea bine,.. e înalt şi frumos!

Iarnă, ce greu a fost şi, nu vreau să mai ştiu

În golul de afară acum, e  destul şi e viu

Respirăm aer sănătos…

Altădată, iarnă, poate voi încerca

Să te cânt, să te vreau, să te scriu, să-ţi zâmbesc,

Într-un vis strălucit să trăiesc, să iubesc,

Să-mi tresalte iar, inima………………………..

…………………………………………………………………

Îşi urcă ultima urmă? Sau totuşi, poate nu,

Pleacă? Nu prea ştie ce să facă, nici acum,

Pictează, iar, pe ceruri, rotocoale de fum…

Dorul meu de April, eşti -Tu-!

Primăvară! Ia la fugă frigul tăcerii,

Norul ce pică tristeţe, vremea de-argint,

Vrem covorul verde în miros de absint

Și sărbătoarea-Învierii!

S-admirăm primăvara adorând albul lin,

De plăcere şi de vis şi de cânturi în timp,

În zefir, eu să râd, prin acest anotimp,

Tu.. să m-aştepţi sub cer senin…

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

1 aprilie 2019

Codruța-ELENA: Poeme

,,MI SE-NTÂMPLĂ DESEORI”

 

,,Mi se-ntâmplă deseori,
Să nu mai pot scrie din cauza degetelor mâinii.
Mi se urcă unul peste altul de la sine
Și trebuie să le așez eu la loc,
Să le masez ca să-și revină…
Iar alteori, înțepenesc,
Privesc cum cuvintele îmi amorțesc,
Și-n ființă, simt furnicături…
Apoi, deodată, mă cuprinde că un val,
Un aer atât de cald, pătrunzător,
Și iarăși, încep să pășesc printre litere,
Printre spații…
Lăsând cuvântul să mă scrie,
Să mă rescrie…”

 21 dec.2018

 

,,M-AM IMPLORAT SĂ-ȚI ACCEPT A TA IEȘIRE”

 

,,Ai ieșit din viața mea, trântind ușă sufletului meu atât de tare,
Că zugrăveala de pe pereții încăperilor inimii mele
A căzut și pe jos s-a împrăștiat.
Am strâns-o, încercând să o pun la loc,
Dar m-a oprit ceva din mine.
M-am implorat să-ți accept a ta ieșire!
Totuși, îndrăznisem să ies după tine și să te opresc,
Dar în grabă mea, am uitat să ating flama din mine.
Eram în pericol să ard, dacă aș fi aprins un chibrit de gelozie, ori de supărare.
Toată ființa mea, era plină de al vinei gaz
Și încercam să deschid toate ferestrele,
Dar m-am intoxicat, încercând să ajung la ele,
Iar pentru câteva minute, doar priveam în gol.
Am stat așa pentru câteva clipe,
Mi-am aerisit emoțiile și sentimentele,
Apoi mi-am zis : ” Ce dacă am rămas aici? Am destul timp după tine să fac curat.”

12 Sept. 2018

,,BOB DE STRUGURE”

 

,,Bob de strugure”,
așa mă numește…
Îmi spune, ba că sunt acră,
Ba că sunt prea dulce.
Ochiul verde,
Niciodată nu-l crede, nu mă crede…
Preferă să zâmbească, oferind tăcere,
Ca și cum nu mi-ar răspunde,
Când cuvintele mele zboară.
Dar știu că-i sunt băutura preferată,
Căci de câte ori mă vede, amintește, mă amintește…
Când cerul se-întunecă împodobindu-se cu stele,
Mă caută, căci știe că strălucesc mai mult că ele,
Că putem sta ore-n șir de vorbă,
Până când soarele răsare și totul se sfârșește…
Dar știu că-i sunt băutura preferată,
Căci de câte ori mă vede, amintește, mă amintește…”

28 Iun. 2018

***

Codruța-ELENA despre ea însăși

M-am născut și am crescut în orașul Brașov: un oraș încântător.
Am absolvit Colegiul Sportiv ” Nadia Comăneci” din Onești, sub îndrumarea părinților mei. Pe tot parcursul școlii, mă convingeam tot mai mult, că nu aveam de ce să regret alegerea făcută, căci am avut parte de multă susținere din partea tuturor profesorilor. În cei patru ani de liceu, am descoperit o mică pasiune pentru literatură. Începusem să interpretez texte, poezii, după cum mă ducea mintea. Într-un târziu, m-am apucat să înșir cuvinte pe hârtie. Firea mea emotivă, m-a ajutat extraordinar de mult să scriu, deși mă temeam de critici, indiferent din partea cui le-aș fi primit.
În prezent, urmez cursurile școlii postliceale sanitare „Carol Davila „, Onești. Școală, ce mă ajută foarte mult să cunosc mai bine oamenii, și cum să colaborez cu ei. E minunat, să lucrezi cu aceștia, dar este în aceleași timp, și foarte dificil.
Sunt atrasă de lumea literaturii, căci prin ea, îmi pot exprima mai bine trăirile interioare. Îmi este mult mai ușor, să le expun pe hârtie, decât verbal. Sunt o mare visătoare, și câteodată, uit că nu am aripi. De aceea, încerc să le confecționez din cuvinte. Sunt un morman de cuvinte. Cred că, mi-ar trebui două vieți, să le număr și să descifrez sensul fiecăruia. Și cred că, fiecare om este o minune, ce sălășluiește în adâncul sufletului său, un întreg univers.

” CE SUNT? DOAR O BUCATĂ DE CARNE UMBLĂTOARE „

” Deși, eram doar o bucată de carne umblătoare pe acest pământ, nu mă temeam să ating razele de soare, și nici să-i simt căldura acestuia. Însă, pentru că tot îl căutam și nu puteam sta departe de el, am început să mă alterez, devenind tot mai luminoasă la chip și la suflet. La scurt timp, am prins un miros greu și neobișnuit pentru cei din jur. Prin urmare, aceștia crezuseră că murisem pe dinăuntru, și că trebuia să-mi îngroape ființa în cel mai scurt timp posibil. Cei presupușii „apropiați „, au avut grijă să fie prezente câteva bocitoare, care să-mi plângă soarta atât de „tulburătoare ” și de ” tristă „. Se făcuseră toate aranjamentele pentru înmormântarea mea, dar eu eram mai vie ca niciodată! Nu știam, dacă să râd sau să plâng de tot acest circ, căci adevărata dramă ce avea loc , era însăși felul în care aceștia își trăiau viața, în teama de a descoperi lumina. M-au condus cu toții pe ultimul meu drum, m-au îngropat, după care se pregatiseră să plece imediat ce slujba a luat sfârșit, când deodată, s-au îngrozit auzind un zgomot puternic : era strigătul meu interior, ce reușise să se facă auzit! M-au dezgropat repede, minunându-se. Ba chiar, la un moment dat, au început să creadă că sunt o vrăjitoare, că făcusem niște vrăji, și așa am înviat. Dar eu, nu făcusem nimic altceva, decât să trăiesc așa cum îmi doream. La început, mă simțeam puțin prost văzând cum lumea mă ocolea, dar asta n-a ținut mult, și nici în ziua de azi, nu a dispărut mirosul acela „oribil”. Eh, am am fost, și asta continui să fiu : o bucată de carne umblătoare, ce iubește căldura!”

16 febr. 2019

” ERAM CONSIDERĂ NEBUNĂ”

” Îmi târam picioarele pe un coridor parcă nesfârșit, murmurând : ” Eu când mă externez?” Zăream câteva suflete, ce stăteau lipite de ușile grele de fier. M-au dus într-un salon pentru a urma tratamentul. Încăperea era întunecată, lipsită de ferestre, sau de orice alt mijloc prin care lumină s-ar fi putut strecura. Se temeau, ca nu cumva, zărind-o, să încep să am iar, așa zisele „vedenii”. Îmi spuneau: „Ai o minte bolnavă, și o vom face sănătoasă.” Da, sufeream de o boală fără nume: credeam că există o altfel de lumină, o altfel de liniște interioară, o altfel de căldură, ce nu poate fi atinsă, ci doar simțită cu sufletul și inima. Dar pentru ei, ea nu exista, căci intunecați fiind, nu credeau decât în ceea ce se vede. Asta, considerau ei „real”, și că eu inventam tot. Odată, psihiatru meu a trecut să mă vadă:
„- Cum te mai simți?”
„- Mi-e lumină acum, cum nu mi-a mai fost niciodată” , i-am răspuns.
Așa că, decisese să-mi mărească pozele de fiole și tablete „realiste”. Acestea, în scurt timp, și-au făcut efectul, astfel încât devenisem agitată și incoerentă. Mă trezisem într-o dimineață, trăgând de uși, înjurând și blestemând. M-au pus pe un scaun, legându-mă atât de strâns, încât începusem să sângerez.
„- Acum, ce povești ai să mai scri cu mâinile astea? Unde-iți sunt aripile? Ha! Arată-le ! Dezleagă-te! Mi se adresă pe un ton puțin ridicat, de către un înger negru infirmier.
Intr-un final, după ce toate puterile m-au lăsat, am încetat să mă o pun lor. Mă prefăcusem că-mi ” învățasem lecțiile”, așa că, mi-au dat drumul. De atunci, am învățat să trăiesc în lumea mea printre ei, dar nu fiind una de-a lor. Eu am scăpat, dar mă întreb, dacă și celelalte suflete ce erau internate împreună cu mine, au avut aceeași soartă. Dar ceva îmi spune, că sunt bine, căci sunt lumină.”

1 febr. 2019

––––––––––

Codruța-ELENA

31 martie 2019