DIN PICĂTURI SUNT TOATE

 

Din mişcarea gândurilor apar emoţiile,

plonjezi în adâncuri, visul iese din matcă,

răspunsurile te-aşteaptă,

iluzii sunt,

în urmă foşnesc gânduri, emoţii,

stări, ataşamente,

în vârtejul lor nu eşti tu,

în prezenţă, în simţiri, atunci eşti tu.

Dacă a vedea înseamnă a crede,

oare, este şi adevărat?

 

În tăcerea inimii asculţi vocea lăuntrică,

intri înăuntru, în mister,

trezeşti focul

şi tot ce descoperi e golul.

Acel gol este El, Dumnezeu.

Acolo nu există timp, nu există formă,

la periferie se rotesc formele,

nu în centrul tău,

în cercul acela se-adună trecutul,

cu fericiri, drame, idei, nume, trăiri,

în acel gol, doar nimicul.

De stai cu spatele la viitor,

privind, în urmă, vezi

cum se risipesc toate astea.

Tot ce există în exterior

sunt produse de minte,

chiar şi “iubirea” oamenilor.

Totul. Se întinde în trecut ( memorie)

sau în viitor ( fantezie),

niciodată în prezent.

Natura minţii

nu poate sta în acest timp.

 

Viaţa este doar prezent. O infinitate

de momente prezente

ce-n realitate sunt doar Unul,

Totul-în-acelaşi-timp.

Un singur, identic, moment.

Simţind, nu gândind,

nu încetinind mintea,

simţind

sau a fi prezenţă în Acum.

Doar atunci eşti tu, o fiinţă liberă,

doar acea fiinţă există, nu formele din jur,

iluziile apar, dispar, mor, renasc,

o scară ce duce la infinit.

Universul este în noi.

Acel acum este mereu neschimbat,

identic nimic, de necuprins.

Doar aceea este iubirea.

Compasiunea

şi bucuria ei curgătoare

va lumina întreg templul tău.

Las-o să strălucească

în centrul fiinţei tale!

 

Dumnezeu se ascunde în tot

şi lasă iluzia că formele ar exista.

Când înţelegi asta nu poţi

să nu râzi. Pare absurd.

A-L cunoaşte nu este să ajungi

la un drum, un vârf, un ţel,

ci o renunţare

la a te identifica cu forma.

Un văl se ridică, trepte spre lumină,

văl după văl se ridică,

acel nimic este identic

în tot ce există,

în vis şi-n viziuni îţi vorbeşte,

intrând în El se intră în Tot.

Atâta pace, atâta iubire

şi-atâta bucurie la un loc!

 

Cine e celălalt? De eu intru acum

şi o faci şi tu, cine suntem?

Nu suntem noi, ci El,

suntem Unul, uniţi cu El,

suntem aceiaşi, parte din întreg,

eu, tu, co-creatorul

propriei vieţi,

o singură fiinţă măreaţă, eternă,

în mişcare şi-n înţelegere.

 

Din picături sunt toate…

 

 

PENTRU O VREME, TOTUL E O CONSOLĂ

 

Totul este atingerea clipei,

curcubeu arcuit de culoare,

efemerul se transformă-n veşnicie.

Când calde, când reci,

când cântece, când mute,

când vesele, când triste,

rebele ploi îşi poartă suspinul ecoului.

 

Avem nevoie de noi, ne căutăm

şi ne găsim în cei ce ne simt,

Continue reading „Lucia Irina MIHALCA: Stropi de ploaie (poeme)” →