ZIUA MORȚILOR – Adâncă recunoștință de ziua celor morţi.
Mai veche decât vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul morţilor este cel care ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica noastră existenţă, pentru că mereu şi mereu vom avea pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta unui deal, în umbroase ţintirime din frumosul, doritul şi pătimitul nostru Ardeal. Acolo, neuitaţii noştri părinţi îşi torc somnul de veci dimpreună cu toţi cei pe care neamul acesta i-a avut, născând şi umplând din genunea timpului acea neştiută lume pe care noi ne-o dorim mai bună şi mai frumoasă decât cea în care vieţuim acum.
Pe ei, lăcrimaţii noştri cei dragi îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le cu creştinească smerenie şi sfiiciune iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în rugile noastre cele curate şi adevărate înălţate la Domnul, nădăjduim ca El, Iertătorul nostru cel bun, să-i fi pus pe toţi în raiurile Sale cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.
Şi poate tocmai de aceea în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca în miez de toamnă, lor, celor plecaţi spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzit o zi anume de cinstire, zi în care noi, norocoşii cei vii să-i căutăm pe ei veşniciţii nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Şi acolo, la umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să punem rugă şi iertare, smerenie şi recunoştinţă pentru tot şi toate câte ei ne-au dat şi ne-au lăsat în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasă şi nemernică lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut pe-aici în mişcătoarea vreme cea plină de trudă şi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că ne-am făcut datoria creştinească, să nădăjduim că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care izvorăsc toate cele pe care Măritul le aşteaptă să le facem în faptele noastre cele de zi cu zi.
Iar dacă noi, cei întomnaţi în vreme suntem îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei la însfinţitele morminte, pentru a-i învăţa că neamul nostru cel mutat la ceruri trebuie cinstit şi preţuit pentru toate câte a făcut pentru noi în această lume, pentru toate comorile de gând şi faptă pe care n-i le-au lăsat, pentru mierea de învăţătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate să-i învăţăm a simţi că pe umerii lor stăm noi şi vor sta deopotrivă şi ei, nepoții noștri, că din firava lor urmă am făcut astăzi cărarea vieţii noastre, că exemplul lor ne dă îmbărbătarea, curajul şi tăria trebuincioasă pentru a trece prin cumpene de vreme. Lor le destăinuim în taină necazurile şi nevoile prin care trecem şi uneori de la ei aşteptăm povaţa cea salvatoare care să ne scoată la liman. Dacă toate astea fi-vor învăţate de urmaşi, să fiţi siguri că vom fi mereu legaţi de însfinţita noastră ţărână, de bunii şi străbunii noştri cei mereu trăitori aici în veşnicia cuibarul care ne va nemuri peste veacurile ce vor veni, că fără ei, fără această sfântă avere ce ne-au lăsat-o, noi am fi nimicuri, rătăcită turmă în furtuna vremilor cele mereu schimbătoare.
Făce-ţi-vă aşadar dreapta şi cuvenita voastră datorie faţă de memoria celor care până mai ieri mai erau prin preajma noastră, bucuroşi că viaţa îi mai ţine prin acestă lume, pentru că nu se ştie când veţi fi şi voi în lumea lor. Şi dacă în firbinţela lacrimi voastre va fi şi-o rugă de iertare faţă ei, fiţi siguri că, în bunătatea lor, cei duşi la ceruri vă vor ierta, sărutându-vă sufletul vostru cel bun cu un dulce mângâiat şi o descătuşare creştinească ce va veni să vă-mbuneze viaţa şi numai pentru o trecătoare clipă.
Mircea Dorin Istrate
1 Noiembrie 2020
––––––––––––––––
DE ZIUA CELOR MORŢI
Motto:
„Din vale-n deal e viaţa curgătoare
Trecută prin durere şi pelin,
E drum pe care-l face fiecare,
De neîntors, că-i lege şi-i destin”
E ziua celor morţi şi-n cimitire,
În dealul unde toţi se veşnicesc,
S-au adunat cei vii spre pomenire
Cu gând curat şi suflet îngeresc.
Sunt prea puţini ce-mi stau lângă morminte
S-aprindă câte-un muc de lumânare,
Din ceia care neamul înainte
I-a înmulţit pe lunga lui cărare.
Prea mulţi s-au risipit prin astă lume
Şi au uitat cuibarul strămoşesc,
Măcar de mi-ar avea la zile bune
Pe-acolo unde alţii, mi-i tocmesc.
Voi ce-aţi plecat din astă rădăcină
Pe-a neamului cărare lunecoasă,
V-aţi străinat, făcându-vă vecină
Cea lume neştiută, mincinoasă.
De-aveţi în voi credinţă şi trăire
Şi nu v-aţi lepădat de tot de neam,
De ziua celor morţi, la pomenire
Veniţi acasă-n fiecare an.
Primi-ve-ţi împăcarea creştinească
De la acei ce somnu-şi dorm în humă,
Că n-aţi lăsat de tot să se răcească
Al vostru dor, de vatra cea străbună.
Iertaţi veţi fi de neamurile toate
Şi lăudaţi de cei ce nu vă ştiu,
De lacrimile voastre-adevărate
Vă vor uda cel suflet prea pustiu.
***
Aşa că mai veniţi pe la morminte
Măcar în an la trista sărbătoare,
Şi-un gând s-aveţi de-aducere aminte
Spre cei plecaţi, pe-a Domnului cărare.
Iar dorul de cei duşi vă întristează
Şi lipsa le-o simţiţi la fiecare,
Lăsaţi-vă durerea, dacă-i trează,
Să se adune toată-n lăcrimare.
Şi de vă-ncearcă gândul cel pios
Spre cei mutaţi la Domnul în vecie,
E omenesc şi nu e ruşinos
O lacrimă le picuraţi, târzie.
AM PUS O LUMÂNARE
Am pus la morți o lumânare
Și-o rugă din a mea simțire,
Le deie Domnu-a Lui iertare
Și-acolo-n în ceruri, ocrotire.
Am pomenit-o-ntâi de toate
Pe mama-n rugile-mi tăcute,
Mă ierte ea, că știu că poate,
De supărările făcute.
Că multe-n viață-i mai geșit-am
Copil ce fost-am fără minte,
Și lacrimi multe șiroit-au
Din al ei suflet, de părinte.
La tata, că n-am ascutat
A sale sfaturi înțelepte,
Când din puținul lui mi-a dat
Cât a putut, să mă desfete.
Și ca pe-un fiu rătăcitor
Cu drag acasă m-a primit,
Chiar de rămasu-i-am dator
El m-a iertat și m-a iubit.
Apoi, la Buna mea bătrână
Ce Doamne, cât m-a ocrotit,
În ceruri aibă parte bună
La câte toate-a suferit.
Lui Moșu, încărcat de ani ,
Umblat prin lume cu războaie,
Sărac de-avere și de bani
Mereu în câmp pe vânt și ploaie.
La neamul meu, tot mai rărit,
Întins prin lume și-n nevoi
De timpul ăsta prea grăbit
Ce ne-a lăsat în suflet goi.
Iar dacă Domnul mi-o socoate
C-oi merita și-a Lui iertare,
Primească-mi lacrimile toate
Iar lor le facă, alinare.
CELOR PLECAȚI
E-nlăcrimată ziua şi gându-i întristat
Că Tu, Mărite Doamne, la ceruri ai luat
Pe robii Tăi să vină pe căile cereşti,
Din risipiţii-n lume, ce-acuma mi-i răreşti.
Născuţi în legea firii ne-ai pus pe-a Ta cărare
Să fim preumblătorii vieţii în urcare,
Ca să gustăm din mierea şi-amarul cel pelin,
Să ştim ce-i bucuria şi-nneguratul chin.
Să facem din trăire o veşnică speranţă
Că mincinoasa viaţă mai are-o altă faţă,
Că ce-am lăsat în urmă rămâne neuitare
Că n-am trăit degeaba pe lunga Ta cărare.
Când vrei, îi iei la Tine să-i ierți de au păcate
Pe cei mai buni să-ţi calce grădinile-ţi curate,
Da-n urma lor rămâne durerea veşnicită
S-o poarte următorii cu inima rănită.
Ne tot răreşti Mărite de-acuma şi ne scazi,
Din câţi am fost odată puţini mai suntem azi
Aicea lângă dânși să-i plângem în durere
Că au plecat la ceruri să facă a Ta vrere.
Nemângâiaţi în suflet le-om face pomenire,
Şi-n candela uitării le-om pune nemurire
Un muc de lumânare, ce-s lacrimile noastre
Ca Domnul să-i aşeze acolo, între astre.
Noi încă mai rămânem aici, cu a Ta vrere,
Ca în smerită rugă să-i plângem în tăcere,
Și din adânc de suflet să-ți cerem de iertare,
Să-i ții pe toți Mărite, în cerurile Tale.
Acolo merge-om și noi, așa, mai pe sărite,
Să ne-ntâlnim cu neamul, cu Tine Preamărite,
Mai ține-i dar în pace mai până ce venim
Și când om fi la Tine, adânc ți-om mulțumi.
*
Acum, în dealul ăsta, sub umbră de melin
Sunt toți din neamul nostru feriți de-al vieții chin,
Pe cruce e un nume, în humă e un om,
Vecia e de-asupra, noi, frunza unui pom.
E-o ziuă mult prea tristă, de-acum îndoliată,
Plecarea lor din lume ne-o faci înlăcrimată,
Ne ții clipita zilei în lungă-ndurerare
Și-ai tăi copii cu inimi, în plânset și-ntristare.
Nemângâiaţi în suflet le-om face pomenire,
Şi-n candela uitării le-om pune nemurire
Un muc de lumânare, ce-s lacrimile noastre
Ca Domnul să-i aşeze acolo, între astre.
IERTĂRI TÂRZII
Mamă, lacrimile mele care toate-s adunate
La mormânt ţi le voi pune să primesc a ta iertare,
Să mă ştiu scăpat de gândul că făcut-am la păcate
Pentru multe cât greşit-am , cu a mea neascultare.
Tu ai vrut să-mi fie bine ocolit de cele rele
Şi-ai făcut ce-n astă viaţă ai putut să fii în stare,
Ca puţine să-mi lipsească din nevoile acele
Ce fac viaţa liniştită, împlinită, urcătoare.
Eu copilul îndărătnic, zvăpăiat fără tăcere
Am tot vrut să fiu ca nimeni, liber pe sub larga zare,
Niciodată socoteală să nu dau de mi se cere
Şi dreptate eu, nu alţii, să tot am la fiecare.
Multe griji, dureri, necazuri, mamă încă ţi-am făcut
Iară tata şi cu tine nedormiţi lungit-aţi noaptea,
Iertătoare-n calde lacrimi tu pe toate le-ai trecut
Tot cerând la Născătoarea, să mă ierte de păcate.
Până cănd v-aţi dus din lume eu copil v-am fost mereu
Şi în gând v-am fost icoană chiar cu multele-mi păcate,
Pe ascuns şi-n sfiiciune v-aţi rugat la Dumnezeu
Tot cerându-i cu nădejde, dăruiască-mă cu toate.
Astăzi duşi în nalte raiuri cer la rândul meu iertare
Şi odihnă veşnicită să vă deie PreaMăritul,
Că şi eu , ca voi odată , griji îmi fac ca fiecare
Ca ai mei de toate-mi aibă, până eu mi-oi da sfârşitul.
***
Rând pe rând ne vom pertece trecători prin astă viaţă
Şi la fel ca şi părinţii ducem greaua cea ursită,
Înşirând aceeaşi grijă pe a vieţii lungă aţă
Tot sperând că următorii, vor avea-o fericită.
DUŞILOR LA CERURI
Mărite, picuri vieţii Tu ne-nmulţeşti mereu
Şi-un strop de bucurie ne-mparţi când ne e greu,
Ne tot amâni clipita şi ziua ce n-o ştim
Când ni-i chema la Tine, destin să împlinim.
Cât facem încă umbră la viaţa trecătoare
Smeriţi îţi cerem Doamne, din gândul ce ne doare,
Iertare dă de-acuma acelor ce s-au dus
Din viaţa mincinoasă, spre lumea Ta, de sus.
Păcate toţi ne facem, că suntem muritori,
Dar te rugăm pe Tine, Atoateiertător
Ca-n raiurile Tale să-i pui la învechit
Pe ei, preapăcătoşii, ce încă Te-au iubit.
O lacrimă fierbinte Ţi-om pune-n a Ta palmă
C-o rugă preaslăvită, ca ruga cea de mamă,
Mai lasă de la Tine, mai scade-a noastră vină
Şi sănătate dă-ne, chiar dac-o fi puţină.
Acuma ne mai ţine măcar până la anul,
Să ne-nvechim în lume, cum se-nvecheşte banul,
Că binele şi răul, ce-n noi a încăput,
A fost ne fie plată, la fapte ce-am făcut.
Când isprăvi-vom viaţa şi-om fi la judecată
Ţi-om mulţumi Mărite, şi-ţi cerem încodată
În raiurile Tale cu dânşii-n loc ne pune
Să ne-amintim de câte, făcutu-le-am pe lume,
Acuma, viaţa asta, atâta cât ni-e dată
Vom duce-o-n fapte bune, să merităm răsplată
Şi când la Tine-n slavă pleca-vom la sfârşit
Din lacrima din urmă, Tu fă-ne veşnicit.
DOAMNĂ…
Doamnă, n-am la mine ortul de plătit la cel luntraş,
Mai amână-mă o vreme, mai găseşte-ţi alt sălaş
Că pe-aicea obosit-ai tot cosind în brazde groase
De-ai rărit plăpânda viaţă şi lăsat-ai locuri rase.
De la noi luat-ai parcă şi cu vârf şi îndesat
Şi pe cel ce meritat-a şi pe cel fără păcat,
Lăcomitu-te-ai de-acuma mult prea mult, peste măsură,
Mai opreşte-te că-i timpul să-ţi închizi hapsâna-ţi gură.
Noi am dat destul în vreme pentru cele judecate,
Am plătit din greu ţărâna pentru sfânta libertate,
Pentru lanuri, pentru turme, pentru ape şi izvoare,
Pentru aerul deasupra, pentru locul nost’ sub soare.
Prea e lung acel pomelnic încărcat cu neştiuţi
Că de-ar fi la numărare ne-om trezi cu toţi avuţi,
Şi ca mâine ni se gată ceara pentru lumănare
Ce-o aprindem pomenire pentru dânşii, la altare.
Mai te du şi pe la alţii, mai odihnă-ţi fă o vreme,
Ne mai lasă cu-ale noastre că avem de ce ne teme,
Stăm de-o vreme sub blesteme şi nu-s semne de-mpăcare
Iar Măritul dinspre ceruri nu ne dă a Lui iertare.
Suntem răi, suntem netrebnici, ni-i credinţa îndoită,
Doar averi visăm întruna , banu-i ochi de rea ispită,
Noi să fim deasupra lumii, restul facă ce-o putea,
Nu mai suntem fraţi de sânge, n-ajutăm pe nimenea.
Vezi c-avem păcate multe ce de-acuma le-am făcut,
Nu mai suntem ca odată cum am fost la început,
Numai tu ne eşti de lipsă, că încol’ avem de toate,
Dacă vii ne ia cu totul, fă pe-aici, pustietate.
DOAMNE FERI
Doamne feri să piară Moartea, să bolească ori să uite
Dintre noi să mai rărească după tainica-i socoată,
Că s-ar îndesa cea lume cu de toate rele multe
Şi dorita nemurire n-am mai vrea-o niciodată.
Doamne feri să piară Moartea ori să vreie la hodină
Că s-or strânge-n veac bătrânii câtă frunză pe cărare,
Roşi de boli, ca vai de lume, n-o să aibă cin’ să-i ţină
Şi-un pahar măcar de apă să le de-a, la fiecare.
Doamne feri să piară Moartea, să se ducă în neştire,
Să ne lase-n voia noastră, că şi-aşa n-o prea iubim,
Că blestem ne-ar fi ce-a viaţă, iar de-am sta în nemurire
N-ar mai trebui trăită, că-i mai rău de veşnicim.
Deci, purtaţi-vă cu Moartea în respect şi cu cinstire
Şi lăsaţi că ştie Dânsa cam pe unde mai răreşte,
Ea termină ce începe, ca să facă înnoire
Şi clipita înc-odată s-o înceapă, când sfârşeşte,
Că doar Naşterea şi Moartea ţin cea viaţă nemurită,
Una pune, alta scade ca să poată fi trăită,
Nici prea multă, nici prea rară, fie numai potrivită,
C-o măsură e în toate, şi-i de Domnul rânduită.
TE RUGĂM MĂRITE
De ni-i da vecia, nu e timp s-ajungă
Să-ţi cerşim iertarea, Ție, ce ne ştii,
Şi smeriţi să punem dintr-un gând şi-o rugă
Gând din gândul nodtru, până fi-vom vii.
Iartă-mi-i Mărite pe ai noştri duşi
Şi-n a Tale raiuri pune-mi-i, Tu, Doamne,
Însfinţiţi să-Ţi fie, robii Tăi supuşi.
Timpuri nesfârșite, toamne după toamne.
Toţi am fost o clipă din a Ta vecie
Visători de tineri pentru-ntreaga viaţă,
Cu nesaţ gustat-am lumea asta vie
Cunoscându-i taine şi a ei dulceaţă.
Risipiţi prin lume ne-am purtat povara
Nelăsând ruşine lucrului făcut,
După noi în urmă n-a venit ocara
Că în bune fapte, viaţa ne-a crescut.
Dar de-o vreme-ncoace Doamne ne răreşti
Şi ne scazi la număr fără de oprire,
Să ne pui în raiuri, să ne veşniceşti
Ca să-ţi trecem pragul către mântuire.
Ne mai las-o clipă, ţine-ne-o mereu,
Satură-ne încă cu ce viaţa are,
Să mai stăm pe lume, chiar de-aici e greu,
Ţine-ne cum suntem, dă-ne-a Ta iertare.
CĂRAREA VIEŢII
Ne ’nalţi Mărite Doamne, în lume cât trăim
Şi-n scaunul măririi ne urci s-avem putere,
Ca Tu să vezi în viaţă ce noi mai mult iubim;
Măruntul om nevolnic, ori setea de avere.
Pe mulţi i-mbată gândul că-n mâna lor stă soarta
Acelora ce-n frică pe ei îi slugăresc,
De-aşa gândesc, fiţi siguri că l-i închisă poarta
Spre lumea veşniciei ce urcă din lumesc.
De-aceea soarta sigur ne-o facem pe pământ
Prin faptele ce încă le vom lăsa în urmă,
Iar judecata asta o face Domnul sfânt
În clipa când de-apururi, al vieţii fir se curmă.
Veţi fi vecii de timpuri de faptele vi-s bune,
Şi nebăgaţi în seamă de nu faceţi nimic,
Huliţi şi-n neiertare, de rău veţi face-n lume,
Să ştie următorii c-avut-aţi suflet mic.
***
Lăsaţi-vă cărarea cu flori vă fie toată
Şi nu cu spini ce-nţeapă o frunte-a celor drepţi,
De e înmiresmată de mulţi va fi călcată
Şi ocolită fi-va, de plină-i de scaieţi.
PĂCĂTOŞII
În penumbra cea prelinsă, arde candela-nvrăjită
Şi în tremur umbra-şi lasă pe feşteaua scorojită,
Iar pe tâmpla gârbovită, azi, bătrânele icoane
Învechitu-s-au ca veacul ruginitelor piroane.
Dintr-a inimii durere, din ce sufletul îmi ştie,
Către cerurile ’nalte lăcrimate rugi îmi suie,
Să-mbuneze şi să ceară de la Domnul îndurare,
Tot sperând că de acolo, va veni a lor iertare.
Mulţi sunt Doamne, că-ntinarea întru toate s-a întins,
Trupul, inima şi mintea le-a momit şi le-a cuprins,
Că plăcut este păcatul ce-ndulceşte ca şi mierea,
Doar că-n urma lui îmi lasă amăreală, cum e fierea.
De-asta sunt biserici pline, nu cu oameni credincioşi
Ci cu cei ce vin să ceară mântuiri, că-s păcătoşi
Şi în minte-şi ţin ascunsă taina unor vii păcate
Doar de dânşii cunoscute, pentru ceilalţi, ferecate.
Cunoscute-s şi se-adună când vor fi la judecată,
Unele vor fi trecute, alte însă nu se iartă,
Vor plăti din greu atuncea şi cu vârf şi îndesat,
Ca în raiurile sfinte meargă doară, cel curat.
***
Rai aicea de vi-ţi face fără muncă şi credinţă
Va fi doar a vieţii voastre mincinoasă biruinţă,
El va ţine doar cât viaţa, o nimica, doar să fie,
Celălalt, din ceea lume, lung va fi cât o vecie.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: POEME DE ZIUA MORȚILOR” →
Pictură de Siegfried Reich an der Stolpe
ASERVIȚILOR MĂRUNȚI
DU-MĂ UNDEVA
A CÂTA RISIPIRE