Nela TALABĂ: Sintaxa vieții

SINTAXA VIEȚII

Între de ce şi pentru ce
îşi desfãşoarã viaţa,
direct sau indirect,
nenumãrate drumuri,
moduri,
perspective,
condiţionate sau necondiţionate,
cu sau fãrã de concesii.

Circumstanţele
pecetluiesc existenţe,
cresc sau reteazã aripi.
Şi, peste toate,
suveran e Timpul.

Dar care-i întrebarea
cea mai pertinentã
în analiza corectã
a vieţii:
de ce
sau
pentru ce?

Sunt întrebãri
între a fi şi a nu fi,
la care-aflãm rãspunsuri,
poate,
atunci când, dincolo de Timp,
doar consecinţele ne-aratã
tot drumul care leagã
cauza de scop.

—————————––

Nela TALABĂ

Galați

5 iunie 2019

(Imagine sursa internet)

Carmen STUS: Ultimul gând

Ultimul gând

Un gând străfulgeră-o secundă
O prinde-n chingi, o țintuiește
Iar lumea lui, azi muribundă,
În univers se prăbușește.

O simte bâjbâind prin noaptea
Vâscoasă, rece ca zăpada,
O simte însoțindu-i moartea
Ce-și ține la vedere spada.

El, care-a-nveșmântat cuvântul
Făcându-și-l în versuri rege,
El, care-a colindat pământul
Taina iubirii s-o dezlege,

Acum, prin fibre nevăzute
Drumul final și-l rostuiește,
Pulsând tăcerile știute
Doară de cel ce-l găzduiește.

————————-

Carmen STUS

5 iunie 2019

George POTIRNICHE: Amnezia alte-i veri…

Amnezia alte-i veri…

Mă dezbrac de primăvară și de iernile cu ger
simt privirea cum se frânge… metastaze de tăceri,
Adormită, neputința ca icoana într-un ungher
tihna încă-i consecvenţa, amnezia alte-i veri.

Dezolant prezentul cere un acord de evadare
însă ploile sunt aspre și mă arde -n piept otrava,
Curațându-mă de vină, orice zi e o- ncercare
și mă bântuie regretul viselor de mucava.

Tropote de herghelii, îmi dezlănțuie tot pulsul
paradoxul neputinței răstignește conștiința,
Demnitatea încă-i trează și exorcizează ceasul
o confuzie de gânduri, mi-a înfipt în piept …credința!

——————————-

George POTIRNICHE (Budescu)

5 iunie 2019

Laura OPARIUC: Tu ești?

Prin ceața plânsului târziu
pășesc prin ce-a fost ieri,
iar azi e praful din pustiu
căzut prin pânza multor veri…
Te văd în fiece copac din cale,
în raze lungi de soare prăbușit,
când amintirile o iau la vale
și-n ele nu ești de găsit…
E proba anilor cei lungi și orbi,
ce te-au furat bucată cu bucată,
din care nu ai mai putut să sorbi
când cordul tău s-a frânt deodată…
E plaja goală prin lăsatul serii
și azi mi-e dor, cum nu mi-a fost de mult,
să râdem plin, gălăgios, la malul verii
și-apoi, până în zori, să te ascult…
Te clatini printre umbrele luminii,
un semn îmi dai să știu că ești,
să scap de piatra mare-a vinii
și-apoi, pe malul alb, îmi spui povești…
Tresare ceața prăfuită când și când
prin valul cenușiu de la ferești,
aud bătaia calmă-a ultimului gând
în sticla timpului pierdut…Tu ești?…

—————————-

Laura OPARIUC

4 iunie 2019

Nicoleta GORDON: Nu ne mai…

NU NE MAI…

Nu ne mai sunt măiastrele aptere ce ne erau odată…sfânt totem, căci ciugulesc semințe de durere, și scuipă peste toate a blestem. Cum de-au uitat că zborul se învață, și rostul aripii l-au stins în călimări? Din cuibul lor nu se mai naște viață, și nici nu poartă-n pliscul lor iertări…

Nu ne mai sunt pădurile cărare, le smulg din rădăcină „mucegaiuri”, nici ancore nu mai avem în mare, tot tragem cerul, l-aruncăm în valuri…Ne facem ceaiuri reci, din coji de nucă, și bem din căni rugina-atâtor frunze…
Lăsându-ne toți pruncii să se ducă…ne pier loialități pe-amar de buze.

Nu ne mai scriem azi identitatea cu pana înmuiată în cerneală, ne aruncăm în ghene libertatea, și-apoi tot noi ne plângem că e boală. Încarcerați în zalele minciunii ne vindem adevărul pe tarabă…ambițiile cresc precum gorunii, cuvintele se pierd într-o silabă.

Plâng crucile de lemn în cimitire cu lacrimi de eroi necunoscuți, zăpada cenușește de uimire privind la rănile ce adâncesc în mulți. Când sunt atâtea corduri schilodite ce bat cadențele în aritmii, sunt ale tale rosturi risipite în gravul unei alte endemii.

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Anatol COVALI: Bucurie

Bucurie

Tristeţa mea surâde şi o simt

cum vrea în lacrimi zâmbetul să-şi pună,

dar eu mă-mpotrivesc fiindcă presimt

că vremea ce-o să vină va fi bună.

Nu mai vreau gânduri negre care dor

şi inima mi-o strâng ca într-un cleşte,

când încă de speranţe mă-nfior

şi-a sufletului pajişte-nfloreşte.

E-aşa uşor să nu mai vrei să plângi,

să-nmugureşti visând c-o tinereţe

venită din senin te-a pus să strângi

buchete mari de tandră frumuseţe.

Nu-mi pasă că afară ninge des

şi-n mine cresc încet-încet nămeţii,

când pot să-i dau un altfel de-nţeles,

plin de candoare şi iubire, vieţii !

————————————–

Anatol COVALI

București

6 iunie 2019

Dumitru ICHIM: Binecuvântări (Psalmi)

PSALMUL MIGDALULUI

Amarul e-o culoare, ne spun toți spaniolii,

Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n otrava-a noua.

Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din magnolii;

Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și trezească roua!

S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză,

Prin somn adelirându-și cer și delir: te amo,

Din țara unde jarul e cântec pân’ la spuză,

Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice: Cheam-o!

Departe-n fundul luncii – tristețea unui graur!

Ca florile de smirnă va mirosi pelinul.

De unde ia apusul tighel mărunt de aur,

Și-al cărui sânge urlă-n lumina lui rubinul?

De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua noapte,

Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite șoapte.

PSALM DE-NTOARCERE-N SONET

Am să-ndrăznesc povață să dau ierbii,

Ușor obrazul peste mine pună,

Ca pe-o vioară adăpându-și cerbii

Cu limpezirea nopților din strună.

A carillon chema-va carioca,

Nestins de zări e-n cântec, deci întornu-l;

Din Algonquin și până la Muskoka,

Rar, albi mesteceni, o s-adie cornul.

Mi-e cerul mării-n roșu, ce însamnă?

Urechea pun s-ascult ce-ndrumă drumul,

Cum celălalt meridian condamnă,

Cu fratele arțar pierzând ghiordumul.

Ca melc mă voi retrage, plin de seară,

Sonetului cu viță ca la țară.

PSALMUL CE-A NĂSCUT LUMINA

Cum poate fi iubire de n-o urzică frica,

Și nezdrobit de valuri mărgeanul de ostrov?

Taborului colibă-Ți făcui ca rândunica,

Măsuță-n trei vocale precum a lui Rubliov.

Departe-i Galileea… Dau râpilor zănoagă!

O boare spre părelnic ecouă-n crepe-de-Chine;

Hulubul sfânt e condor, sigiliul ce se roagă,

Au dragostea nu-i zborul heraldic, victorin?

La ce-mi ajută voia, când ciuruit mi-e scutul?

Chiar pân’ și buruienii nu-I scapi de înflorit!

Din pielea bietei capre, drăcesc făcură cnutul!

Cum primul rod al gurii – Cuvântul, răstignit?!

Că buzele, nu vântul, în lume-au iscat vina,

Și totuși, nu-i sărutul ce ne-a născut lumina?

PSALMUL CULES DIN CUMPĂNIRE

Gând ros, mâncat de mană… Îi stă s-adoarmă seara!

Hambar de-ai fost, din treier, comorile-ți sunt pleava.

N-a fost pe-aici o școală? Cum de stăpână-i moara,

Nălucă înspre verde, subțire ca otrava?

Continue reading „Dumitru ICHIM: Binecuvântări (Psalmi)” →

Mihai PĂCURARU: Zbor într-un ochi de vultur (poeme)

DE LA TĂLPILE PĂMÂNTULUI

Ce mândră, ce izvor cântă

pasărea aceasta, într-o curgere a culorii,

a culorilor, dorite toate de minte,

împotriva țesăturii minciunii.

Dincolo de cuvintele noastre

sau fără cuvintele noastre,

e un gol nenumit până astăzi-

tăcere ce lovește templul.

Și am văzut amețeala în indigo,

e amețeala sângelui care te

roagă să revină în trup

și să curgă invers,

de la tălpile pământului

spre inima păsării desenată vie de mine.

UN PESCĂRUȘ ȚIPĂ NUMELE TĂU

Nu vreau să plecați, prieteni, oamenii mei,

că această petrecere de iad și de rai

e oricum pierdută pentru toți, dar ne mințim,

ieșind cu lumânările aprinse din cârciumi.

Au rămas în ecoul cuvintelor siaj

mateloții, nebunii și diluatorii de băuturi,

blestemați de Villon, ce-și au teritoriul

știut dinainte, iertați cu o lumânare aprinsă în sticlă.

Priviți cât puteți de puternic în ei și în voi.

Uite o minge, sau părerea de minge, uite

Un val, animal de animal nascut,

un vapor, un plug ce ară cerul din oglindă.

Toate sunt ale mele, ale voastre, ale noastre,

cum flacăra lumânării aparține nopții,

și-un pescăruși cuprins de turbulențe

țipă al dracului de frecvent numele tău.

VOR PLÂNGE ÎN GENUNCHI

Ai apărut cu vișine în păr,

vântul le scutură plăcut la

intervale egale de secunde și de întrebări.

Continue reading „Mihai PĂCURARU: Zbor într-un ochi de vultur (poeme)” →

Florin-Cezar CĂLIN: Calea destinului nostru…

Calea destinului nostru…

– Nu-mi contamina tăcerea … pretinzând că mă iubeşti!,

… sunt sătul de vorbe goale şi de tristele-ţi poveşti.

”- Printre vise-ndrăgostite … de purtări adolescente!”,

… tu dă-mi voie să le cred, uneori, c-am reticente.

– În pastila lor de seară … eu am pus speranţa mea!,

… conştient de-nsemnătatea, verbului temut … a vrea.

”- Te invit să-mi guşti tăcerea, fluierând în gând stingheră!”,

… şi să-mi motivezi speranţa … cum că nu e o himeră.

… ud de clipele-ţi marine … asaltat de calamari,

(am privit oceanul vieţii, pregătit c-o să apari).

… pe un mal de scoici sătule … de tristeţi beligerante,

sau de clipe acuzate, că ar fi … cam vagaboande.

– Mi-ai desfiinţat uitarea … cu sărutul tău de ieri!,

… dar şi tot trecutul meu … decedat de primăveri.

… ca în vara ce aşteaptă, mult doritul tău, miros,

tot albastrul neputinţei, să ne pară de prisos.

– În regalul meu de vise … viaţa-i domul cu rechini!,

… unde tu, din neştiinţă, mai mereu, i te închini.

”- Te invit la mariajul … sorţii noastre provizorii!”,

ca să obligăm tăcerea la litigii meritorii.

… printre alge submarine, verzi şi brune, te-am găsit,

deschizându-mi dor muţesc … înspre al tău Infinit.

”- Eu mă simt … zeul Neptun, cu falangele de lut!”,

Unde visu-mi se tot joacă, aşteptând al tău sărut.

– Nu-mi contamina tăcerea … pretinzând că mă iubeşti!,

… sunt sătul de vorbe goale şi de tristele-ţi poveşti.

”- O să fac, ce fac de-o viaţă! – Am să-ţi dau mereu târcoale”!,

… ca-n final, destinul meu … să găseacă a ta cale.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

6 iunie 2019

Simon JACK: Versuri

Întoarcere

Nu ști când ești deposedat de nume,
când fără umbră-n miezul zilei
te urmărește soarele
în cobre de lumină și-ți pune scări
sub talpă să urci la el
cu tot veninul de pe umeri
să-i fi prin nori
meridian învățăcel,

mă strâng cu fata timpului
în nove,
să strălucim mai tare ca-nceputul
eternități budoare să învățăm
a număra iubind,
de prin amvoane ceruite cu migală
din zorii zilelor fără sfârșit,
toți îngerii cu nume de podoabă
ne vor visa pe cap cu nimburi
de rocadă, când fata timpului e însăși
timpul tată,
ce nu visează niciodată
și n-are nume si nici umbră
de-amintit.

Virtual

Spațiul acela liber dintre noi
unde ne intuim ca fiind
când stăm cu spatele
la spatele celuilalt,
un balansoar mișcat de nimeni
autostradă cu numele mic
al unui ricoșeu din mine,
atât de fals chiar si nimicul

nu există nimic virtual
doar infinite tresăriri de abur
plutind în preajma unui incest canicular,

virtual

umbra cerului când trece un avion
deasupra altui cer,
de fapt o pasăre ce a uitat să zboare
și nemaidând din aripi,
încremenește zborul precum
un Iisus, răstignit…pe aer.

***

În lumea mea si clovnii se poartă legați la
ochi pentru a putea vedea,
râsul e doar împăcare între eternitate si
nevăzutul ei! …

————————–

Simon JACK

Israel

Iunie 2019