PSALMUL MIGDALULUI
Amarul e-o culoare, ne spun toți spaniolii,
Ce-i poți gusta tipicul chiar și-n otrava-a noua.
Cred că iubesc, că fagii-și fur straiul din magnolii;
Pe-un colț de pat stă noaptea, să nu-și trezească roua!
S-a-nnărăvit chitara de plajă andaluză,
Prin somn adelirându-și cer și delir: te amo,
Din țara unde jarul e cântec pân’ la spuză,
Iar de-o întreb de tine, hoțește-mi zice: Cheam-o!
Departe-n fundul luncii – tristețea unui graur!
Ca florile de smirnă va mirosi pelinul.
De unde ia apusul tighel mărunt de aur,
Și-al cărui sânge urlă-n lumina lui rubinul?
De-a fost cândva o mie, va fi și-a doua noapte,
Că nins va fi migdalul cu ne-ndrăznite șoapte.
PSALM DE-NTOARCERE-N SONET
Am să-ndrăznesc povață să dau ierbii,
Ușor obrazul peste mine pună,
Ca pe-o vioară adăpându-și cerbii
Cu limpezirea nopților din strună.
A carillon chema-va carioca,
Nestins de zări e-n cântec, deci întornu-l;
Din Algonquin și până la Muskoka,
Rar, albi mesteceni, o s-adie cornul.
Mi-e cerul mării-n roșu, ce însamnă?
Urechea pun s-ascult ce-ndrumă drumul,
Cum celălalt meridian condamnă,
Cu fratele arțar pierzând ghiordumul.
Ca melc mă voi retrage, plin de seară,
Sonetului cu viță ca la țară.
PSALMUL CE-A NĂSCUT LUMINA
Cum poate fi iubire de n-o urzică frica,
Și nezdrobit de valuri mărgeanul de ostrov?
Taborului colibă-Ți făcui ca rândunica,
Măsuță-n trei vocale precum a lui Rubliov.
Departe-i Galileea… Dau râpilor zănoagă!
O boare spre părelnic ecouă-n crepe-de-Chine;
Hulubul sfânt e condor, sigiliul ce se roagă,
Au dragostea nu-i zborul heraldic, victorin?
La ce-mi ajută voia, când ciuruit mi-e scutul?
Chiar pân’ și buruienii nu-I scapi de înflorit!
Din pielea bietei capre, drăcesc făcură cnutul!
Cum primul rod al gurii – Cuvântul, răstignit?!
Că buzele, nu vântul, în lume-au iscat vina,
Și totuși, nu-i sărutul ce ne-a născut lumina?
PSALMUL CULES DIN CUMPĂNIRE
Gând ros, mâncat de mană… Îi stă s-adoarmă seara!
Hambar de-ai fost, din treier, comorile-ți sunt pleava.
N-a fost pe-aici o școală? Cum de stăpână-i moara,
Nălucă înspre verde, subțire ca otrava?
Te clevetește iarba că-n strană-ai pus orgoliul
Și duci la braț chitara cu coapsă andaluză…
Nici n-ai murit și stanca e-n vârf de casă, doliul,
Fără a ști că-n muguri mai este bumb la bluză.
Omar Khayyam, ce zice Prietenul pe roată?
Nu pui petrolul lămpii, ci vinul în ulcioare,
Deci cântă-mi de-adumbrirea pe umăr alb de fată
Și pentru ce nu spinul, ci flacăra mă doare?
Cel trist nu vede pâinea, ci paiul smuls din țarnă.
Cât dragostea mi-e cupă, uită de-olar, și toarnă…
PSALM CU TINERI DIN LICEU
Răcoare de lumină, făcând din palme scafă,
În loc să-mi stâmperi setea, te risipeai hârjoanei,
Zbughindu-o, când noaptea-ți scăpa de sub agrafă,
Trezind în flori ziditul, din trup de pom, al Anei…
…despre Izvorul Negru să tacă-n codri cornul
Și de-un podeț cu înger trecându-o în peste!
Să-nșoape menestrelul pe unde unicornul
Sporea, din flaut negru, apusul de pe creste.
Doar mușchi, cânta-i-ar drumul, cu gadini și parihle,
Până la porți de-aramă, acas’ la Sfânta Miercuri.
Taci, menestrel cum toamna mi-o stinse printre sihle…
„Hei, dragă Arhimede, ai adormit pe cercuri?
Examenu-i la ușă, ce-o să ne facem oare?”
Răspund zâmbind: „Mi-e sete, și-aș bea cireșe-amare!”
PSALMUL CE-A SCĂPAT GÂNDIRII
Gândirea-ades se-ntoarce în bolnițe balcâze,
Unde-și greși coconul neprihănit, de flutur.
Din buchi culeg cerneala, nectaru-l las la gâze,
Că nu-ntrupi jar din paie, ci din rărunchi de butur.
Ce gust dai geloziei de-i aur sfânt poleiul?
De prea senină-i bolta, nu-i stă furtuna-n pungă?
Povești, cu stea în frunte, din nuc le fură teiul
Până păcatu-și bate catismele în dungă.
Tu, răsfățata mării, vioară și stihie,
Porți șapte anotimpuri în zvârcolitul humii,
Ce bine-ți stă ascunsul sub vălul geloziei,
Mireasmă de lumină de la-nceputul lumii.
Din iad și rai faci una, le-nvolburi spuma-n frâie,
Cărbuni’ aprinși nu-s oare sămânță de tămâie?
PSALM LA ȘASE, ÎN AMURG
Prin mine trece lumea, ca apa-n scoc tristeții!
Păstrez din păpurișuri oglinzi cu ipochimeni,
Din geana-ți arcuită, luci treaz al dimineții,
Spre codrii făr’ de-ntoarceri, înconjurat de nimeni.
Las în adâncul nopții o buhă în diată,
Francois Villon descâlce-mi fir încurcat spus lunii,
Și-n Eufrat poveștea cu noi, din niciodată,
Când ne zburau prin luncă sumerieni lăstunii.
Un câine altui câine îi va urma trăsura,
În loc de clopot, sturzul arțarii o să-mi cheme,
Olarului din țarnă îi voi plini scriptura
Cu-o viață spulberată prin crivăț și poeme.
Și va fi semn, din ceruri, cum n-a văzut Canada:
Din nori natali, Cel-Veșnic, va slobozi livada.
PSALMUL DE PRIN ATLANTIDA
Cercai din luminândă, subțire ca un fum pe
Trezirea dimineții, nălucii să-i prind firul
Comorilor, blestemul din grinda pietrei scumpe
De-a-mi adăpa din sete și ochiul, și respirul.
Mărgeanului – oglindă, în zid de os luminii,
Nu mlădierea coapsei, prin cărămizi ca moaște,
Că neîngăduința cântam prin iad Grădinii;
Nu-n rumen fruct – ispita, ci-n frica de-a cunoaște!
Ca prin pustiu morgana în vârf de munți, castelul.
Lui Caron smulg obolul și milă-i dau ca vornic,
Crai-Nou, doar jumătate ne-arată din inelul
Din fosta Atlantidă, dintr-un străfund de ornic.
Oriunde-ai fi, în noapte stă psalm aprins la geamuri,
Ca primul nins al lunii migdalului pe ramuri.
PSALM CE SE OGLINDĂ-N PSALM
Chiar orb, toiagul vede prin ciocănindu-mi drumul,
Că-i flacăra, nu pașii, nenumărații ce mor. Se
Cunoaște cum se zbate, nu zloata naște scrumul.
La ușa Ta, de-o viață, tot scriu iubirea-n Morse.
Precum un cedru-asemeni, închipuiesc rășină,
Dintr-un străpuns sub aripi, cădesc cu nard sublimul,
N-aduc nici boi, nici capre; jertfesc lumina lină,
Din zeci de ochi, să soarbă mireasmă, serafimul.
Și-s mut precum migdalul sub primele omături;
La ce folos e vorba ce vântu-și dă la treier?
Când inima Ți-e mamă, în toate-mi ești alături,
Utrenii cânt prin iarbă, cu fratele meu greier.
E rug aprins sonetul și psalmul lui descalțu-l,
În fața arcei, David înstrună primul valțul!
PSALMUL CE-A FOST DIN ALABASTRU
Ce gust să aibă pâinea, de inima nu-i frântă,
Și sarea dacă-și neagă din lacrimă izvodul?
Rugină-i sârma strunei, de iadul nu-și frământă;
Sămânța ce se sparge nu-și învenină rodul?
Doar marea și nebunii iubirii fie-i graiul,
Pentru tării stihia-i, n-o pui cu-n sfat în zgardă,
Că sacru este vinul, de ne-a-mbătat rubaiul
Cum să te joci cu focul pe buze ca să ardă.
Pe umăr lasă-ți noaptea și cântă-mi numai firul
Din ceas de râu, al apei ce nu s-o mai întoarce,
Că țepii sunt târziul, cântându-și trandafirul
Ce din apus rănirea atât de crud și-o toarce.
Cât poate ca să doară aroma de albastru!
– Ai grijă, ciobul taie că-i psalm din alabastru!
PSALM LA SPOVEDITUL SERII
O fi păcat lumina, nespusa, ce înțeapă
Pe unde-apusu-și cere răscumpărări din rană?
Nu-ntorci în mâl un lotus din cruda lui năstrapă.
Dai vorba, poama umbrei, milogilor pomană,
Dar îți păstrezi negraiul, ascunsul cer, ca vinul,
C-or cere-ndrăgostiții să torni din duhul strunii
Fluida-nveșnicire, rostită de-a rubinul,
Când buze-ntreabă-n taină descântecele lunii.
Greșit am fost ninsorii, de-am imitat migdalul,
Cercând cam ce gust are spre alb necunoscutul?
Că n-a dansat vreodată ca-n inimă chimvalul
Cu-atâta străvezime-n tot ce lumină lutul,
Iar de-am greșit veciei, ciuntind c-un hat tărâmul,
Ne-o pocăi sărutul pân’ o-nflori salcâmul!
–––––––
Dumitru ICHIM
Kitchener, Ontario, Canada
6 iunie 2019