Mihai PĂCURARU: Zbor într-un ochi de vultur (poeme)

DE LA TĂLPILE PĂMÂNTULUI

 

Ce mândră, ce izvor cântă

pasărea aceasta, într-o curgere a culorii,

a culorilor, dorite toate de minte,

împotriva țesăturii minciunii.

 

Dincolo de cuvintele noastre

sau fără cuvintele noastre,

e un gol nenumit până astăzi-

tăcere ce lovește templul.

 

Și am văzut  amețeala în indigo,

e amețeala sângelui care te

roagă să revină în trup

și să curgă invers,

de la tălpile pământului

spre inima păsării desenată vie de mine.

 

 

UN PESCĂRUȘ ȚIPĂ NUMELE TĂU

 

Nu vreau să plecați, prieteni, oamenii mei,

că această petrecere de iad și de rai

e oricum pierdută pentru toți, dar ne mințim,

ieșind cu lumânările aprinse din cârciumi.

 

Au rămas în ecoul cuvintelor siaj

mateloții, nebunii și diluatorii de băuturi,

blestemați de Villon, ce-și au teritoriul

știut dinainte, iertați cu o lumânare aprinsă în sticlă.

 

Priviți cât puteți de puternic în ei și în voi.

Uite o minge, sau părerea de minge, uite

Un val, animal de animal nascut,

un vapor, un plug ce ară cerul din oglindă.

 

Toate sunt ale mele, ale voastre, ale noastre,

cum flacăra lumânării aparține nopții,

și-un pescăruși cuprins de turbulențe

țipă al dracului de frecvent numele tău.

 

 

VOR PLÂNGE ÎN GENUNCHI

 

Ai apărut cu vișine în păr,

vântul le scutură plăcut la

intervale egale de secunde și de întrebări.

 

De ce nu vrei să accepți când plutesc mari

plase de păiajeni, pregătite să planeze

până ajung peste tine, peste puținul

soare ascuns sub cenușa din temelia casei,

de unde iese mielul ce-a fost odată.

 

Nicio tristețe nu străbate fructele și vulturii

desenați pe un fundal adus dintr-un alt poem,

dacă povestea a început demult și

se încheie astăzi, cu tine, alergând cu vișine-n

păr, cu râsul ce apinde verdele ca apa și ca ochii tăi,

chiparoșii atunci vor plânge cum știu ei de frumos,

în genunchi rugându-se să rămâi peste tot.

 

 

RACHETE DE ÎNGROPAT DANSUL

 

Dans de cifre și cifre în dans,

balet obsesiv pe scoarța pământului,

pe scoarța lucrurilor create sau necreate,

plângând după somnul nașterii

cu ochii ce nu se deschid așa de

ușor în balta luminii din jur.

 

Observator afară, observator în poem

rămân cât doresc topind totul doar cu privirea.

 

Mișcări încete, alungite și dornice

de alte mișcări, de crezi că toți

s-au transformat în cifre, și cifrele dansează

lasciv, născând alte cifre

pulverizate de un avion rătăcit

ce aruncă semințe și rachete

de arat și de semănat-rachete de îngropat dansul.

Rămân cât doresc topind totul doar cu privirea

observator afară, observator în poem.

 

 

VISCOL DE DINCOLO

 

Și dacă am știut păcatul că soarele

apus și răsărit în văile străjuite de vârfuri

rugătoare la cer e că frica nu-l îmbânzește

pe cel ce nu a cunoscut-o,  prins

într-o cavalcadă nebună a ideii de fulger,

în nopțile hoților de cai, prin bălțile Dunării.

 

Mugurii înfloreau alți muguri

în ritmul pe care-l învățăm mereu și mereu

îl uităm până dimineața, când tu apari

într-o caleașcă,  făcându-mi de adio cu vârsta.

 

Stau, cum am stat, în ploaia de grindină,  și puține

petale peste margini de timp, iar

tu vei găsi târziu caleașca răsturnată și

caii zburând plictisiți în aceeași ninsoare,

în același viscol venit

printr-un horn de dincolo

 

 

SCRIS ȘI RESCRIS

 

Scriu pe cer c-un creion tocit

și nimeni nu-mi interzice mâna

ce se ridică mai mult decât

vulturii și avioanele de sub lumină.

Scriu pe pământ cu o bucată de

cretă, găsită într-un ghiozdan

rătăcit într-o casă de ultimul

elev părăsit de școală.

Scriu pe malul bălții scrisori

scurte cu tineri tunși de rafalele

vântului care a dus cu sine

anii răsăriți și apuși odată cu

apele verzi și tulburi deranjate de broaște.

Scriu pe apă, cel mai frumos înec,

literă cu literă;rămâne sonor

cuvântul ce-l rostesc în cer, pe pământ, pe apă,

iar noua săgeată de rază

dă foc unui ghem de idei.

 

 

ȘARPELE DIN COPILĂRIA GRĂDINII

 

Am revenit între pământ și ape, cum uneori,

de plângerea luminii colorate-n cioburi,

întoarcem matca râului de la vărsare

spre izvor-sânge de plantă și om arzând.

 

Mă lasă teii sfâșiat, împrăștiat în

atomii primordiali, încerc din

acel nimic iluzoriu să refac

o grădină, un măr și un șarpe.

 

Târziu, fără oblon de apus, fără noapte în mine,

am văzut cum miile de omizi țâșnite de nicăieri

au potopit frunzele, și fructele au căzut,

așa cum cad nebunii din înalt

după terminarea visului.

Am văzu ce-am văzut când caii

mulți alergau fără călăreți

goniți de șarpele din copilăria grădinii.

 

 

AUTOPORTRET SAU

BANAL EXERCIȚIU DE IMAGINAȚIE

 

Spre miezul nopții pătrund în

sala cu tablouri, privitor rătăcit

în lumina filtrată prin ochii

culorilor, cu pensule înghețate demult,

într-o pardoseală tivită

de insomnia călărețului ierbii.

 

Un dirijor nevăzut în simfonia

nebunilor dă tonul jocului

și-ncep să coboare, peste ramele grele, transpirate,

de la lecțiile de anatomie,

sărind apoi în lanul cu floarea-soarelui.

Alții au continuat nestingheriți

să patineze pe gheața minții tremurânde.

Împărați, împărătese, clovni

și zugravi, flori suspendate în

creștetul așteptării mele, spectator.

 

***

Văzusem umbra unor chiparoși,

ce creșteau peste ramele aurii ținute

cu grație de brațe -lăstari din pădurile mele.

 

Am ajuns la un spectacol ce continua,

un spectacol ce continuă, fragmentat în pauze

de schimbat decorurile unui poem ce se naște.

 

De undeva, când totul era firesc, banal de firesc

pentru zugrav și cel din urmă spectator,

a bătut gongul, personajele mele au devenit ceață.

 

Am rămas suspendat acolo,

ca ultima cărămidă a zidului,

cu o daltă de aur sub formă de pană.

 

 

ZBOR ÎNTR-UN OCHI DE VULTUR

 

Frunze-secunde, frunze-ore, frunze-ani,

frunze-cuvinte, frunze-idei, frunze-cărți,

piedestal creat pe scoici sfărâmate.

Spoim totul cu alb sau cu nuanțe și culori,

învățând pe de rost ceea ce „om” rostim,

când funii din cer cad peste noi,

hrănindu-ne cu toții în cuibul

de unde vin și pleacă zodiile.

 

Adaug:frunze în ochiuri de baltă,

plutind pe ape-frunze și războaie-frunze,

lovite de frunze arse de atâta plăcere.

 

Ce ușor compar, ce greu desenez

elementele din ele însele, să

lipeșc cât mai multe aripi, inutile zborului,

din cerc, vreau să înțeleg aerul

lovit de o aripă crescută din trup.

 

***

Cum e zborul-frunză cu o aripă

oferită cadou în noaptea nunții

de șiruri de inși ce-ți lasă în palmă bănuți de înot.

 

Iubesc frunzele, și revenirea lor

mă aprinde cât cerul

pe care-l visez zbor într-un ochi de vultur.

 

 

ROSTOGOLIRI DE PAIE PE VĂILE PLANETEI

 

Cine a făurit tabloul acesta cu luna

în apă unduită de rasuflarea

pruncilor aduși la mal?

L-am privit coborând dealul din fața

casei, străjuită de cei doi pini

mai tineri mereu decât mine.

 

Aurul din apă, în noapte, se ridică

pe mii de raze drept catalige

pentru cei care vor să se arunce

dincolo de cuvinte, unde e pace

și curge albastrul ca ploaia.

 

Din când în când un nebun sau

mai mulți aruncă pietre în

apă pentru a apuca strălucirea pe iarba roșie-

piele sfâșiată printre fire de păr.

Cine a pictat tabloul acesta în negru fluid

cu rostogoliri de paie în limbi de foc

pe văile planetei adormite?

––––––––-

Mihai PĂCURARU

București, 1 iunie 2019

Lasă un răspuns