ZAMFIR ANGHEL DAN: Florile iernii (poeme)

CUVÂNTUL

Ai să mă găseşti oricând

la rădăcina unui cuvânt

În semantică lui

rămâi

doar dacă îţi place cum sună

ultima adiere a unei silabe

din sunetul unei rostiri

Girul divin

şi înălţarea unde este păstrată semnificaţia lui

te ajută să atingi meritul rostirii

când înclinându te

săruţi

icoana izvorului

de unde curge semantica universului

Stingi limpezimea apei atunci

cu ardoarea sărutului

,,te iubesc,,

şi te aşezi în genunchi

spre a putea să încapi

în sintagma undelor radio

PATIMA ZBORULUI

Patima zborului se află în mijlocul aripei

Dacă pătrunzi până acolo

poţi reinventa nurlii din coada cometei

La următoarea trecere însă

vom avea altă orbită

şi alţi parametrii de zbor o să trebuiască curenţilor ce ne străbat

Desfă coliviile timpului cu un sărut

toate aripile noastre să fie libere

când savurează înaltul

Arderi profunde ne dau ocol

şi dimineaţa este aproape de naşterea zorilor

în care vrem să intrăm

Pune stavilă adâncurilor ce ne străbat

Vezi

pe coama ferestrei răsăritul aprinde lumina zilei

dând fiori aşteptărilor ce ne împart.

BRAŢELE TALE

Stăteam cuibărit între braţele tale

şi aşa cald îmi era

aşa plăcut adia lumina cu care înconjurai starea mea aparentă

până când dorinţa ne-a copleșit pe amândoi

Vedeam păsări cum îşi alintă aripa în zborul mâinilor tale

şi simţeam stoluri de fluturi cum îmi băteau în fereastră

dar nu aş fi plecat din acele grădini

până nu aş fi sorbit toată licoarea

izvorâtă din starea ta fermecată

Un porumbel virtual s-a asezat pe umărul tău stâng

l-am prins între palme și am înţeles că este trimis de vedenia ploii

Te-am strâns în braţe atunci

suav

să nu cadă bobocul de crin

ce înflorea în zâmbetul tău

acoperind cu petalele lui

locaşul sfânt

din braţele tale

ANOTIMP ÎNVERZIT

Voi fi lângă tine mereu

te voi privi şi admira cuibărit în suflelul tău

şi voi mulţumi cerului pentru darul primit

împodobindu-mi ferestrele inimii cu chipul tău însorit

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Florile iernii (poeme)” →

Lavinia Elena NICULICEA: Lui Nichita (Omagiu Nichita STĂNESCU)

In memoriam Nichita Stănescu, la 37 de ani de la moartea sa.

De Nichita Stănescu mă leagă amintiri frumoase. În copilărie, tata obişnuia să mă alinte „Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii. Probabil că îi semănam (eram un copil cu părul blond, cu ochi jucăuşi, c-un surâs timid şi inocent în privire). Tata a fost cel dintâi care m-a familiarizat cu Nichita, în timp devenind un poet drag sufletului meu. Astfel, am ajuns să-i dedic acest poem:

Lui Nichita

Dacă inimii

i-ar fi crescut flori…

Ce primăvară!

Cuvintele ar fi umblat desculţe.

Timpul nu ar mai fi șchiopătat,

dacă i-ai fi sărut talpa,

secundele ar striga şi azi:

,,Ce bine că eşti!Ce mirare că sunt!…”

Ai răsturna clepsidra

să trec mereu către început?

Gândul să-mi fie verde

în miez de lume,

nestrivit de pasul nopții.

Fericirea-i perlă ascunsă

în scoica clipei,

stropită de o dulce amărăciune.

Mai lasă-mi dreptul la vis–

Paradis înflorind în tăceri.

Mută-i hotarele către mâine,

să glumim cu stelele

pe marginea unui râs neinventat.

Lacrima să-mi spună:

Îmi eşti ochiul din care curg.

Sunt a ta zbatere de dor…

Sub pleoape ni se odihnesc

Necuvintele.

Autor: Lavinia Elena Niculicea

Ileana VLĂDUȘEL: Mai lasă, iarnă, peste floare, clipe (poeme)

Ne-am uitat

M-ai dezgolit de mângâieri și-apoi

Mi-ai pustiit sărutul. Ochii tăi,

Ca niște vise ce-au încărunțit,

Sub pleoapele uitării s-au închis.

Eu am rămas pe ramul unei clipe

Pe când iubirea în verde încolțise,

Tu te-ai ascuns sub frunzele uscate

În care timpul ți-a zidit palate.

Noapte de noapte, plâng pe la unghere

De suflet, resturi dintr-o mângâiere.

Eu le agăț de-o lacrimă uscată

Și le încui cu lacăt. Floare arsă,

Pe ramul inimii, fără lumină,

Iubirea ne va părăsi, străină

Și-n galbenul de frunze adormit,

Mă vei uita, la fel cum m-ai iubit

Și-n ramura cu verde a unei clipe

Alină toamna frunzele rănite…

25.11.2020

Mai lasă, iarnă, peste floare, clipe!

Șirag de stele din argint croite

Coboară peste floare și-o ucide.

Fii blândă iarnă și mai lasă clipe

În frumusețea florii care plânge!

Mai lasă-i iarnă florii, în lumină

Petalele îmbrăcate. Fii blajină

Cu Lacrima-i ce-n rouă înmugurește

Și inima din piept mi-o cucerește!

Lasă-i culoarea vie, în salbe prinsă

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Mai lasă, iarnă, peste floare, clipe (poeme)” →

Constanța – Doina SPILCA: Amintiri temporale

Vreme

Lacrima rourează

viscol de frunze

în arșiță

de spiniș,

se pustiește

spre cristaluri de nea

dantelate

pe răbojul temporal,

retrospectiv…

lacrimă

în

an de destin

ori

pygmalion

biruitor?

Oracol

Gând explorator

spre viitor,

portal

spre emoția lunii,

ritmurile vieții,

cadențat,

patetic

printre

cununile de spini.

NU vei răzbi!

NU, vei răzbi!

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Amintiri temporale” →

Nicolae NISTOR: Lacrimi târzii

La ceas aniversar, vă urăm ,,La mulți ani liniștiți și fructuoși!”

***

Lacrimi târzii

și eu am lacrimi ca și tine

ascunse în perna nopții

și eu am vrut și am avut

călătorii ascunse

și eu am vise rătăcite

pe care le-am pierdut

năucitoarele iubiri

de nimeni neștiute

fentând destinul uneori

ca orice om cu suflet

am vârsta trupului secat

pierdut în anotimpuri

un munte greu de păcălit

îmi este existența

dar am trăit și am învins

năpasta și tristețea

și eu am lacrimi ca și tine

pe care să le vezi

sunt semnele de bucurie

pe care să le crezi

–––––––––––

Nicolae NISTOR

Emma POENARIU SERAFIN: DRUM LIN CĂTRE ÎNGERI, PRIETENE!

Încet-încet

(Poetului Valer Popean)

Poeții pleacă-ncet de pe Pământ

Se duc în Ceruri versuri să respire

Încet-încet se duc spre mântuire

Iar locul e pustiu, fără cuvânt.

De dorul lor cernim alb calendar

Cu stihuri frânte ce-au rămas prin lume

Să ne-alinăm durerile postume

Când alte stihuri nu ne mai apar.

Iar de nu vin le vom cerni din corbi

Și apăsat cât pana lor persistă

Sinistră foaie, putredă și tristă

Citindu-le ca ieri un cor de orbi.

Dar fără versuri cum vom viețui?

Cum înghițim în suflete obeze

Prostia grea vândută să ofteze:

,,- Că Cerul singur poate-a mântui”.

Încet-încet… poeți se duc

Și noi rămânem singuri cuc.

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

5 decembrie 2020

Cristian Petru BĂLAN: Refuz

REFUZ

Din ceruri vor cădea flăcări turbate

Ce-n praf și pulberi pe cei răi vor face,

Cenușa le-o împroașcă-n zări curbate,

Iar Adevăru-n Soare se preface !

Se prăbușesc coloanele minciunii

Peste cei josnici ce-au slujit trădarea,

Căci am intrat în secolul minunii,

ȘI, iată: s-a-nceput numărătoarea !…

Toți ticăloșii fug, dorind să scape –

De groază-ajung prin grote și se-nfundă;

Unii-ți vor cere să-i pitești pe-aproape,

Dar să n-ajuți pe vreunul să se-ascundă !

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, 4 dec. 2020

Francisco BRINES: Cântec de neadormire

Francisco Brines a fost distins luna trecută cu Premiul Cervantes,
supranumit și Nobelul Spaniol pentru Literatură

Tablou de Francisco Lozano, Spania
Copertă la cartea „El ruido del mundo“, poezii de Francisco Brines

***

Cântec de neadormire

E încă noapte și cocoșul cântă.
O face noapte după noapte.
Iar eu pândesc cântarea-i în fiecare seară.
Sumbru e timbrul vocii sale aproape stinse.
Lumina pare acră, noaptea se sparge în tril.
Pipăi întunecimea și-i deslușesc mesajul.
Ai mai pierdut o noapte, vrea parcă să-mi vestească.
Până într-o bună zi, când noapte și cocoș nu vor mai fi.

***

Continue reading „Francisco BRINES: Cântec de neadormire” →

Sibiana Mirela ANTOCHE: La ceas de sărbătoare

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! LA MULȚI ANI, ROMÂNI!

La ceas de sărbătoare

Bat clopotele țării la ceas de sărbătoare

Chemându-ne la horă în haina românească,

Să fluturăm drapelul sub pâinea din cuptoare,

Din Nistru pân’ la Tisa, Unirea s-o trezească!

Chiar triști de sunt Carpații și Dunărea și Marea

Și grânele în spice și codrii verzi în ram

Și-Ardealul și Moldova și cât cuprinzi cu zarea

E numai bucurie! E zi de mare hram!

Nici Țării Românești nu i se-aude plânsul,

Nici țarinei moldave de dincolo de Prut,

Cât vezi cu ochii minții, cât urmărești întinsul,

E România Mare și nu e de-mprumut!

Să veselim români din colțurile lumii

Împreunând suflarea amăgitor de tristă,

Să reușim să-nvingem capriciile vremii

Ștergându-i cu sudoare păcatul ce există!

Azi, țara e-n mărire și o cinstim destoinic

Cu gândul la Unire, cu lacrimi în priviri,

Să fie-a noastră casă și să rămână veșnic

A noastră sfântă mamă „în cuget și simțiri״!

Autor: Sibiana Mirela Antoche

(Volumul de versuri „Tangoul dragostei”, Editura „Armonii Culturale”, Adjud, 2020)

Dorina OMOTA: De ziua ta, iubită Românie!…

De ziua ta, iubită Românie!…

Sunt ani și ani, iubită Românie,

De când românii toți s-au adunat,

La Alba și-n deplină armonie,

Îmbrățișați în horă au intrat.

Cu bucurie ,,La Mulți Ani” îți cântă,

Poporul din Ardeal și de pe Prut,

Iar eu mă-nclin cu drag, măicuță sfântă

Și glia strămoșească o sărut.

Veniți cu toți la hora înfrățirii:

Uniți să fim din nou ca și atunci,

Când un Mihai a rupt lanțu-nrobirii

Și-am devenit mai tari ca niște stânci.

Însă de-o vreme ploi de răutate,

Ce curg ades cu ură și venin

Ne-au cam privat din nou de libertate

Și plânge România cu suspin.

Și dacă nu luptăm pentru dreptate,

Vom fi striviți puțin cate puțin,

De cei pe care azi îl doare-n coate

Că iar ne frânge-o talpă de străin.

De ziua ta, iubită Românie,

În palme tare-aș vrea să mai cuprind,

Doar zâmbete și râs și veselie

Dar toate astea nu vor fi curând.

Și totuși încă sper la revenire

Știind că noi nu suntem niște lași

Care să uite că pe-a lor unire

Au vrut să calce monștrii ucigași!

Dorina Omota

29.11.2020