Daniel Ioniță
din noul volum „Instrucțiuni”
Editura ROCART
București 2020
INSTRUCȚIUNI
Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.
Supa e-n frigiderul gol – pune-o pe foc.
Un duh de ceapă, hrean şi nişte păpădii –
destul ca să te saturi; sau poate deloc.
Iar tusea… n-ai ce să-i mai faci, dacă persistă;
n-am nicio carte, dar citeşte-o, dacă vrei –
mai ales paginile lipsă, ale lui, sau ale ei –
şi aşteaptă-mă-n sufragerie, dacă mai există.
***
DESPRE CEI VIRUSAȚI, NUMAI BINE!
Despre ei vă vorbesc.
Nu despre cei ce tuşesc;
nu despre cei inseraţi cu tuburi.
Ci despre cei care se înghesuie în primul metrou,
spre serviciu, spre birou
să prezinte rapoarte, să măsoare şuruburi –
cu toţii aşteaptă grăbiţi
răvăşiţi, plictisiţi, istoviţi,
pogorârea capriciului vetust şi crâncen de mâine
ca pe Sfântul Duh, care ar veni dar nu se-ndură.
Cunosc ei bine rutina… şeful, cu masca pe figură
îi va proslăvi condescendent,
cu laudele-ntinse ostentativ pe pâine –
căci şeful însuşi – fiind mascat –
muşcă din felie macabru, sacadat
şi scuipă apoi, mereu previzibil, mereu turbulent.
SCRUM DE STELE
Din vehiculul Său interstelar
Dumnezeu îmi zice: „fii atent
că într-o zi toate stelele astea
pe care le-ai adunat cu atâta efort
cu atâta grijă şi sacrificiu
vor arde – se vor face scrum”.
Nu L-am crezut, n-am vrut să-L cred.
Dar acum mie-mi ard stelele, au ajuns chiar aşa…
aproape scrum. Toate deodată.
Au stat ce-au stat, au aşteptat, le-am tot dus cu vorba –
dar azi mi-au zis că s-au săturat
şi că se vor aprinde.
Nimic nu le-a convins să mai aştepte.
Mi-am recunoscut vina, nici nu se putea altfel,
le-am promis marea cu sarea,
le-am rugat cu pământul (că cerul le aparţinea deja),
dar nu le-am putut convinge cu nimic.
Acum strâng cenuşa după ele
ca s-o pun într-o urnă
de cristal.
Sunt maestru de pompe funebre
pentru propriile
mele stele.
MARIA – WHAT’S IN A NAME?
Iubeam o fată, Maria, zveltă, sânii mici, brunetă,
ochii verzi.
Dar, Doamne! – după o săptămână, ce să vezi?!
Când i-am citit biografia
am sesizat
că era Alexandra, nu Maria…
Maria se ascunsese-n şifonier
şi se iubea acolo cu-n bancher.
Iubeam o fată, Maria.
Cu mijloc strâns şi şolduri de sirenă.
Dar, bulversant! – când a avut migrenă
mi-a făcut o scenă…
s-a dat de gol,
că era, de fapt, Magdalena, nu Maria.
Maria a gândit oportunist
şi m-a lăsat pentru un baschetbalist
sau fotbalist, mă rog, ecologist
taximetrist recidivist
balkanturist.
Iubeam o fată, Maria,
cu buze fragede şi voce de soprană.
Dar vacs… picasem iar într-o capcană
căci ea urla profund „eu cred că-s lesbiană;
şi-apoi în buletin îmi zice Coca, nu Maria”.
Ce naiba… eu iubeam
toate Mariile mai vechi, mai noi…
şi tot speram… credeam… că sunteţi voi.
Într-un final, după un car de ani,
vâslind spre libertate,
m-am deşteptat la o realitate
cu basme de doi bani!
Şi am descoperit…
acum admit… că mai degrabă
voi sunteţi doar erzaţuri pentru mine
– trei la doi lei în piaţă, pe tarabă – mam’selle cu
apucături spre rău, spre bine,
spre mine uneori, sau spre oricine.
Şi că vă cheamă, aşa, de-a valma:
Gianine, Beatrise, Augustine,
Betine, Caroline, Clementine,
Codruţe, Flavii, Dane şi Georgete,
Elvire, Genoveve, Antoanete,
Iolande, Laurenţii, Isabele,
Letiţii, Luciane, Mirabele,
Elene, Delii, Doine şi Diane,
Narcise, Melanii şi Loredane,
Emilii, Laurenţii sau Felicii.
Olimpii, Pauline şi Patricii,
Aline, Angeline sau Simine,
Zerline, Marceline, Mădăline,
Larise şi Clarisse, Sânziene,
Melisse, Melanii şi Marilene,
Victorii sau Zamfire sau Amalii,
Otilii sau Ozane sau Rozalii.
Dar până la urmă voi închide ochii,
voi apuca o mână, un călcâi sau tivul unei rochii,
iar tu, cea apucată, mai mult ca sigur că vei fi
Georgeta,
sau Frederica,
sau Florica…
de ce nu, Julieta?!
Şi când te voi căra pe braţe peste prag şi zăplaz,
mugind adânc, sărind din stări civile spre extaz,
nu te speria… dacă din când în când te voi striga
…Maria
căci sigur nu-ţi voi mai citi, atent sau neatent,
biografia.
STRADA PE CARE AI STAT
Strada pe care ai stat
Mi-aduce aminte de noi
Tu aveai pistrui şi părul roşcat
Şi iubeai… iubeai cât pentru noi amândoi.
Veneam cu bicicleta verde uneori
Şi-ţi aduceam mereu un covrig şi-o îngheţată
Le gustai o dată sau de două ori
Apoi te lăsai sărutată.
M-am mutat din cartier şi nu te-am mai sunat
Dar îmi aminteam uneori de tine.
După nişte ani, cândva, undeva între Berceni şi iarnă
te-am revăzut – erai cu doi copii şi-un bărbat,
dar ai privit totuşi preţ de o clipă spre mine.
REVELAȚIE
M-ai lăsat mască
şi fără cască
pe trotinetă –
mă râde Clujul –
graso-brunetă,
când în poşetă,
foarte cochetă
îţi cauţi rujul.
Buzele pline
zâmbesc spre mine,
roze şi line –
ca din reclamă.
E oare vis?
Am zis ce-am zis
şi n-am prezis –
că-mi dai o palmă…
…cu-aşa putere!
Ah ce durere
şi ce plăcere –
mi-ai provocat!
Coşmar şi vis
devin proscris
cad în păcat…
Fără-ndoială
eşti colosală,
imperială,
ba chiar mortală,
iar conjugală –
cel mai probabil
şi reprobabil –
eşti unicat!
Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Poeme pentru virusați” →
POPORUL ROMÂN
(Traducere/traduzione di Graziella Sidoli) 
Poveste dulce
MIC(UL)-ROB