Al. Florin ȚENE: Doamne, când a trecut atâta vreme

Doamne, când a trecut atâta vreme

                                               31 de ani de la Revoluția Română

 

 

Doamne, când a trecut atâta vreme  

Din clipele, acelea, eroice și grele?

Eroii noștri ajunși stindard și steme,

Veghează astăzi din lumina unei stele.

 

Doamne, când a trecut atâta timp?

Ca arborii retezați în două

Eroii noștri poartă pe umeri noul Olimp

Și cerul libertății cu sclipiri de rouă.

 

Ninge arhaic peste Cluj, peste morminte,

“Stâlpii împușcați” vibrează a dor,

Tinerii noștri rămân în cuvinte

Ne pun aripi de vise pentru zbor.

 

Ninge ca în balade peste burgul tăcut

Peste monumentele de bronz și plânge

Frigul iernii ce-i este armă și scut

Când zăpada păstrează amintirea sclipirilor de sânge.

 

Faptele eroilor prin timp se-ntemeiază

Cum înțelepciunea în taina lui Iisus

În acest mileniu, rotund, în amiază

Crucea noastră, prin ei, urcă mai sus.

 

În drumul meu de faptă pe poteci de gând

Mă întorc la voi, cuvânt fără hotar,

Cum se întoarce roua în iarbă lăcrimând

Și-n dorul ei de casă, corabia de far.

 

Vă plâng mamele, logodnicele și frații,

Sevele toamnei în lut pe dedesubt,

Și ochii ațintiți în viitor ai unei nații

Lanțurile dictaturii cu voi le-au rupt.

 

Ninge peste Cluj cu ambiguă lumină,

Noi vărsăm ochii înapoi,

Închiși în sine ca seva în tulpină

Cum moartea naște dintre noi eroi.

 

Din eroismul vostru, vecin cu învierea,

Ne bucurăm de libertate și selectiv

Lăsăm mileniu să ne lumineze tăcerea

Când veșnicia voastră e-un dor definitiv.

 

Se aude timpul cum dreptate cată

În lumina bronzului ce tot suie,

Eroii cu dalta dragostei de țară, dintr-odată,

Se cioplesc în noi veșnică statuie.”

––––––––––

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

18 decembrie 2020

 

Miguel Alejandro Valerio: In Memoriam

 

In Memoriam

pentru Kevin, 1983-2012

Et copiosa apud eum redemptio
Psalm 130

Azi-dimineață, moartea

a venit după tine.

Cine a trimis-o?

Tu, Milostive Doamne?

Nici un clișeu sau vers

nu este în măsură să consoleze

atunci când moartea bate

la ușa greșită

la trei dimineața.

Miguel Alejandro Valerio (Republica Dominicană)

Traducere : Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg


***
Esta mañana la muerte/vino por ti. / ¿Quién la mandó? / ¿Tu, Dios misericordioso? //

No hay cliché o verso/que consuele/cuando la muerte/llama a la puerta equivocada/
a las tres de la madrugada.

 

Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Poesis

DE CÂTE ORI…

 

Mă uit pe străzi și totul e pustiu

încă o zi ca ieri…

Mă simt ca-ntr-un cavou închis

aud doar respirația și inima cum bate

 

Și când pe străzi mai văd trecând

în grabă câte-un om

șimt frica-n el

și ochii lui sunt goi…

 

De boală grea și suferinți

se sperie tot natul

și-acum se roagă la cei sfinți

sa apere Banatul.

 

Să apere Banatul

și Țara Românească

de crunta boala ce-i afară

ce vrea să mistuiască.

 

Sunt doctori în spitale,

ce vor sa ne salveze

sunt polițiști pe străzi,

ce vor sa protejeze.

 

Dar fiecare dintre noi

ar trebui să știe

căci suntem singurii

ce ne putem salva

de-aceasta pandemie…

 

 

BUNICII

 

Miroase a iarbă proaspăt cosită

și de departe vine un fum

dintr-un cuptor…

O vatră bătrână, coace o pâine

cu un miros îmbietor.

 

Trec mai departe, ulița-i goală

nici un copil nu saltă pe ea

o liniște mută e așternută

în satul pustiu ce odinioară

erau cu toții pe-afară …

Care de care mai vorbăreți

ce mișunau prin curți și ogoare

mă uit înspre casa cu porți de aramă

ce odată, de mult ai mei bunici

mă-așteptau ca să vin…

 

Nici o mișcare, totu-i pustiu

intru pe poartă, câinele latră

și-i semn că ma ceartă

că n-am mai trecut pe acolo de mult…

 

Merg mai departe în curtea în care

am învățat să merg în picioare,

unde odată mi-am petrecut

copilăria ce iute-a trecut…

 

Și-n prispa casei văd că apar

doi bătrânei ce abia se târau

semn că auzeau pe afară cum latră

câinele de zor.

 

Cine-i acolo? Se-ntreabă în șoaptă

spre mine …lung privesc tăcuți.

 

Nu le venea să creadă

că am venit la ei acum

sa îi mai văd o dată.

 

În brațe i-am cuprins cu dor

și-o lacrima nebună

s-a scurs de pe obrazul meu,

pe mâna lor străbună.

 

Îmbătrâniți de vreme și de trai,

cu ochii blânzi și mersul legănat

m-au luat de mâna și-n casă m-au băgat.

De bucurie și de dor

au scos ei pâinea caldă din cuptor,

și tot ce-n casă aveau, pe masa ei au pus.

Le-am spus că nicăieri nu mi-e mai drag

decât atunci când calc al casei prag

și-i întâlnesc pe ei, chiar și bătrâni

pe bunii mei, bunicii mei cei buni.

 

 

CONVINGE-MĂ CĂ NU-I AȘA

 

Am auzit și am citit că-n lume de mult…

au fost războaie…

Ce se purtau cu arme,

și nu aș fi crezut,

că-n viața mea s-apuc ca să trăiesc,

așa război ce fură viețile omenești

dar nu cu arme după cum vedeți.

 

Când a-nceput, am zis că o sa treacă,

că nu durează boala asta grea,

decât o săptămână, două poate

și viata de la capăt o vom lua.

 

Dar nu a fost să fie doar așa

căci s-a extins pe tot pământul

ța fel cum bate toamna vântul

și ia cu ea și tineri și bătrâni

ne lasă muți de spaimă și nebuni.

 

Și disperarea ne cuprinde

când tot auzi în fiecare zi cum mor

cu zecile și sutele de oameni

Pe tot Pământul … este îngrozitor.

Continue reading „Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Poesis”

Ștefan DUMITRESCU: Poeme de Ziua României

POPORUL ROMÂN

 

Noi vom muri asasinaţi

Într-un apus adânc de soare

Pe ţărmurile unui veac

Gesticulând a disperare!

 

 

STĂ PATRIA

 

Stă  patria ca pâine în câmpie

Deasupra  ei se-nalță bolta albastră

Și veșnicia este veșnicie

Și țara noastră este tot a noastră

 

Stă Patria ca stâlpul pe un deal

Vieții  eterne susținându-i rostu

Că încă mai avem un ideal

Și neamul nostru este tot al nostru

 

Stă patria ca vulturul pe munte

Ochiu-i străluce-n lume ca un soare

Mai suntem iată dacă tot mai suntem

Dacă iubirea aceea ne mai doare!

 

 

POETUL

 

Eram poet si plângeam

Mergeam pe străzi frumos luminate

Se mira lumea şi se-ntreba

Cine e domnul cu marea în spate!

 

 

CU DEZNĂDEJDE TE IUBESC, POPORUL MEU!

 

Cu deznădejde te iubesc, poporul meu!

Sălbatic, dureros, nebun, sfâşietor

Mi-e dor de tine, neamul meu, cumplit  mi-e dor,

Te-aş lua în braţe ca pe Dumnezeu!

 

Ce se întâmplă neamul meu cu noi?

De am ajuns ruşinea astei lumi?

Să fim noi blestemaţi, proscrişi, nebuni?

Să ne târâm ca viermii prin noroi!

 

Poporul meu, durerea mea adâncă!

Revoltă-te, ridică-te de la pământ,

Zdrobeşte-ţi trădătorii, blestemând,

Viermii demult adânc în noi mănâncă!

 

Sălbatic, dureros, scrâşnind, sfâşietor,

Cu deznădejde te iubesc, poporul meu,

Nu ţi-e ruşine oare, nu ţi-e greu?

Să-şi bată joc de tine toţi cum vor?

 

 

CĂCI CE EŞTI DUMNEATA,

BIETULE NEAM ROMÂNESC?

 

Căci ce eşti dumneata bietule neam românesc

Decât lacrima căzând a lui Dumnezeu

Care se plânge pe sine din veşnicie

Lumea născându-se astfel mereu

 

 

ŢARĂ MICĂ ŞI SINUCIGAŞĂ

 

Ţară mică şi sinucigaşă!

Vai de capul tău, sărmană ţară,

Toţi te jefuiră şi scuipară,

Iar la urmă o făcuşi şi tu!

 

O istorie întreagă căutară,

Să te ardă şi să te sfâşie,

Nici ţărâna să nu-ţi mai rămâie,

Numai amintirea-ţi de ocară!

 

Şi ce n-au putut să-ţi facă-n veac,

Liftele păgâne şi străine

O făcuşi tu, ţara mea, mai bine,

Cu o sete fără de egal!

 

Vai de capul tău, nenorocito!

Din tot ce-am fost nimic n-o să rămână,

Nici măcar o mână de ţărână,

Care să spună că am fost aici!

 

 

DOAMNE, IISUSE CRISTOASE, STRIG!

 

Doamne,

Iisuse Christoase

Turlă de izvoare

Şi chiparoase!

Mi-ai spus că stai

La uşa mea

Cum tremură pe zare

O stea

Şi baţi în lemn

Cu mâna Ta de catifea

Numai să aud eu

Şi să zic, intră, Doamne!

Vorbeşte cu mine

Ceaţă de miere

Murmur de izvoare

Intră, Doamne,

Turn de lumine!

 

Isuse, Iisuse.

Te strig, Iisuse!

Nu mai pot!

Doar eu stau

De treizeci de ani

Ca un schilod şi netot

Şi nu spun

Intră Hristoase,

Ci urlu ca un nebun,

În gura mare.

Intrăăăăă, Hristoaseeeeee!

Ca un văzduh, ca o mare

De mătase

Ca o pădure

Ca un munte de sare.

Clocotesc

Ca un Ocean în picioare!

 

Numai vino o dată!

Mângâiere dulce

Catifelată.

Miluieşte-Te de mine,

Blândule Tată,

Turn Împărătesc

Nu mai pot

Hohotesc!

 

De durere

Se rupe carnea pe mine

Mă prăbuşesc

De ani de zile Te chem!

Urlând în gura mare

Ca un nebun.

Ca o turlă pe zare

Din toţi rărunchi

Urlu şi ţip

Ca un Munte

Ca un deşert de nisip.

Intră Iisuse

Numai intră o dată,

De-atâta suferinţă

Nu mai pot.

Sunt ca o baltă.

De mocirlă, de viermi,

De borhot.

O, Doamne, Iisuse Christoase,

Deal de petale

Şi de mătase.

Mal înalt de oase.

Vino, intră

În carnea mea.

Ca licoarea de stea.

În sufletul meu

Ca puroiul de zeu.

Ca o mireasmă de tei.

Nesfârşită şi alizeu!

Ca-ntr-un lac.

Iisuse Christoase fie-ţi milă,

Fii bun.

Ajută-mă acum!

Floare albă de prun!

Aripă pe zare

De fum.

Acum! Acum!

Am eu nevoie de ajutor.

De iertarea şi de

Bunătatea Ta!

Acum ţip eu

Şi urlu

După ea!

 

Acum când urlu şi

Când gem.

Când îmi este sufletul

De iască şi de lemn.

Doamne Iisuse, fii bun!

Catapeteasmă şi azimă

De bunătate.

Iartă-mi Tu păcatele.

Toate!

Şi salvează-mă

De această suferinţă cumplită.

De parcă mi-ar fi inima

Pusă pe plită

Încinsă

Şi de ruşinea

Care mă omoară

Mă chinuie ca

Mălura amară!

 

Doamne Iisuse

Întinde-mi mâna

Şi salvează-l pe robul Tău!

Mă târâi pe pământ.

Aş urla, aş plânge.

Mi-e rău!

 

Te mai strig iar

Şi iar

Mireasmă de cleştar

Clipocit

De mărgăritar.

Urlu către tine.

Iisuse, Iisuse! Vină

Aşternut de miere

Crâng de lumină.

Salvează-mă o dată,

Nu mai pot,

Tatăăăăăăăă!

O rană sunt

Care Te strig,

Te cheamă!

Îţi urlă Numele.

Ţi-L şopteşte,

Ţi-L pipăie cu limba

Împărăteşte!

Ţi-l descântă,

Ca pe peşte!

Ţi-l mângâie

Cu dragoste.

Doamne fereşte!

 

Iisuse Christoase, mi-ai promis

Că Tatăl ceresc este Iubire

Şi bunătate!

Te mai strig încă o dată.

Şi încă o dată,

În noapte!

Parcă eu aş fi o jumătate

Şi Tu cealaltă jumătate.

Din muntele de petale,

Ameţitoare, înmiresmate.

Te strig şi iar te strig,

Vino Hristoase

Mi s-a depus suferinţa,

Ca rugina pe oase!

Doamne,  ajută-mă.

Nu mă mai lăsa mult,

Să strig.

Sunt secătuit.

Îmi e urât.

Îmi e frig.

Îmi este ruşine,

Fie-Ţi Iisuse

Milă de mine!

 

De tot,

Ajută-mă, că nu mai pot!

 

 

DOAMNE , CE SE ÎNTÂMPLĂ CU NOI?!

 

Doamne, ce e cu noi, ce se întâmplă cu noi?

Ce se petrece, Ţara mea, cu dumneata?

Istoria a devenit demult o hazna,

Ne târâm gemând până la gât în noroi!

 

Îmi vine să plâng, să urlu, să blestem,

M-aş sinucide, îmi este ruşine, vomit,

Politicienii te cred un  popor tâmpit,

Scârbit Dumnezeu nu ne mai dă nici un semn!

 

Cum de am ajuns în halul acesta, neamul meu?

Nu te doare, nu-ţi e milă de tine, nu ţi-e ruşine?

Că ţi-ai pune ştreangul de gât mai bine,

Nu ţi-e silă de tine, nu ţi-e frică de Dumnezeu?

 

Neamul meu asasinat, ce ne facem acum?

Îţi pleacă oamenii din ţară ca şobolanii,

Îşi freacă mâinile de bucurie duşmanii,

Doamne, ce frig e în istorie, ce urât! Şi ce fum!

 

 

O ŢARA MEA, O ŢARA MEA INFIRMĂ!

 

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,

Frumoasă ca un ţipăt orbitor

Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,

Pe noi doar deznădejdea ne animă!

 

O, ţara mea, jelanie adâncă!

Mai strălucind o clipă în neant

Răsună vast tărâmul celălalt,

Viermii în noi tăcuţi şi grav mănâncă!

 

Doar hoţii şi lichelele la noi prosperă

E-o tragedie să te naşti valoare

Totul în tine, ţara mea, mă doare,

Mai bine-aş fi trăit în altă eră!

 

Mă-nchid în cochilia mea şi plâng!

Ferice fie hoţii astei naţii,

Se-ntreacă în urale şi ovaţii,

Poet nefericit, popor nătâng!

 

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,

Frumoasă ca un  ţipăt orbitor

Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,

Pe noi doar deznădejdea ne animă!

 

Continue reading „Ștefan DUMITRESCU: Poeme de Ziua României”

George POPESCU: Darde/Dardi (versuri/testi)

(Traducere/traduzione di Graziella Sidoli)

 

Dardă 1

Îmi spun că ești Hristos de durere

însă pentru mine ești ceva ca un soare

nepăsător arzător.

 

Dardo 1

Mi dicono che sei Cristo di dolore

ma per me sei qualcosa come un sole

impassibilmente ardente

 

***

Dardă 19

Eu mă rog și nu înțeleg

ce-o fi rugăciunea.

Polimorfă solicitare fără apărare

pentru cine rugându-se înseamnă

a înfrânge rușinea

ce se ascunde în orice petiție?

Ori înseamnă a prinde coarda ce salvează,

dojenita implorare de unire?

 

Dardo 19

Io prego e non comprendo

che cosa sia preghiera.

Polimorfa richiesta indifesa

per cui pregare vuol dire

vincere la vergogna

che si annida in ogni petizione?

O è afferrate la corda che salva,

la monistica supplica di unione?

 

***

Dardă 23

Doamne, fă ca orice cută a realului

să mi se-ntoarcă interesantă – și nu-i de ajuns:

care să fie stranie, să fie perplexitate.

Păstrează-mă într-o neostenită stare

de albă alarmă.

 

Dardo 23

Signore fa’ che ogni ruga del reale

mi torni interessante -e non basta:

che sia strana, che sia perplessamente.

Mantienimi in un continuo stato

di allarme bianco.

 

***

Darda 34

Am iubit cu iubire strâmbă,

cu o iubire leneșă și zdrobită,

însă pot spune – marinar epuizat

ce se aruncă pe plajă

după o călătorie-naufragiu –

că am iubit. Și acum?

Pe plajă cu brațele goale

cu tricoul lipit de apă și de sare.

și acum?

  Continue reading „George POPESCU: Darde/Dardi (versuri/testi)”

Al. Florin ȚENE: Incident istoric

Incident istoric

                                                                  Poezie scrisă în noaptea de  24 decembrie 1989

 

A ieşit istoria în stradă, dezbrăcată ca o nebună,

În piaţa publică strigă cât o ţin paginile:

Sunt unică şi nu mă repet, terorismul politic

mi-a pus cunună,

tras la şapirograful timpului ,el e de vină!

Istoria mai strigă:să se facă lumină!

 

În piaţa Patriei istoria desculţă ca o fată bătrână

Urlă din tot plămânul îmbâcsit de războaie:

Sunt fecioara ce visează sub lună

la Bărbatul ce-şi pune în cui Războiul

Şi-n faţa femeii-Pacea, genunchiul şi-l îndoaie.

 

A ieşit istoria în stradă ca o nebună,

E noapte ,oamenii latră la lună

şi câinii ascultă cuvântându-le în strună.

—————————

Al. FLORIN ŢENE

Cluj-Napoca

Daniel IONIȚĂ: Poeme pentru virusați

 

Daniel Ioniță

din noul volum „Instrucțiuni”

Editura ROCART

București 2020

 

 

INSTRUCȚIUNI

 

Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.

Supa e-n frigiderul gol – pune-o pe foc.

Un duh de ceapă, hrean şi nişte păpădii –

destul ca să te saturi; sau poate deloc.

 

Iar tusea… n-ai ce să-i mai faci, dacă persistă;

n-am nicio carte, dar citeşte-o, dacă vrei –

mai ales paginile lipsă, ale lui, sau ale ei –

şi aşteaptă-mă-n sufragerie, dacă mai există.

 

***

 

DESPRE CEI VIRUSAȚI, NUMAI BINE!

 

Despre ei vă vorbesc.

Nu despre cei ce tuşesc;

nu despre cei inseraţi cu tuburi.

Ci despre cei care se înghesuie în primul metrou,

spre serviciu, spre birou

să prezinte rapoarte, să măsoare şuruburi –

cu toţii aşteaptă grăbiţi

răvăşiţi, plictisiţi, istoviţi,

pogorârea capriciului vetust şi crâncen de mâine

ca pe Sfântul Duh, care ar veni dar nu se-ndură.

Cunosc ei bine rutina… şeful, cu masca pe figură

îi va proslăvi condescendent,

cu laudele-ntinse ostentativ pe pâine –

căci şeful însuşi – fiind mascat –

muşcă din felie macabru, sacadat

şi scuipă apoi, mereu previzibil, mereu turbulent.

 

 

SCRUM DE STELE

 

Din vehiculul Său interstelar

Dumnezeu îmi zice: „fii atent

că într-o zi toate stelele astea

pe care le-ai adunat cu atâta efort

cu atâta grijă şi sacrificiu

vor arde – se vor face scrum”.

Nu L-am crezut, n-am vrut să-L cred.

Dar acum mie-mi ard stelele, au ajuns chiar aşa…

aproape scrum. Toate deodată.

Au stat ce-au stat, au aşteptat, le-am tot dus cu vorba –

dar azi mi-au zis că s-au săturat

şi că se vor aprinde.

Nimic nu le-a convins să mai aştepte.

Mi-am recunoscut vina, nici nu se putea altfel,

le-am promis marea cu sarea,

le-am rugat cu pământul (că cerul le aparţinea deja),

dar nu le-am putut convinge cu nimic.

Acum strâng cenuşa după ele

ca s-o pun într-o urnă

de cristal.

Sunt maestru de pompe funebre

pentru propriile

mele stele.

 

 

MARIA – WHAT’S IN A NAME?

 

Iubeam o fată, Maria, zveltă, sânii mici, brunetă,

ochii verzi.

Dar, Doamne! – după o săptămână, ce să vezi?!

Când i-am citit biografia

am sesizat

că era Alexandra, nu Maria…

Maria se ascunsese-n şifonier

şi se iubea acolo cu-n bancher.

Iubeam o fată, Maria.

Cu mijloc strâns şi şolduri de sirenă.

Dar, bulversant! – când a avut migrenă

mi-a făcut o scenă…

s-a dat de gol,

că era, de fapt, Magdalena, nu Maria.

Maria a gândit oportunist

şi m-a lăsat pentru un baschetbalist

sau fotbalist, mă rog, ecologist

taximetrist recidivist

balkanturist.

 

Iubeam o fată, Maria,

cu buze fragede şi voce de soprană.

Dar vacs… picasem iar într-o capcană

căci ea urla profund „eu cred că-s lesbiană;

şi-apoi în buletin îmi zice Coca, nu Maria”.

Ce naiba… eu iubeam

toate Mariile mai vechi, mai noi…

şi tot speram… credeam… că sunteţi voi.

Într-un final, după un car de ani,

vâslind spre libertate,

m-am deşteptat la o realitate

cu basme de doi bani!

Şi am descoperit…

acum admit… că mai degrabă

voi sunteţi doar erzaţuri pentru mine

– trei la doi lei în piaţă, pe tarabă – mam’selle cu

apucături spre rău, spre bine,

spre mine uneori, sau spre oricine.

 

Şi că vă cheamă, aşa, de-a valma:

Gianine, Beatrise, Augustine,

Betine, Caroline, Clementine,

Codruţe, Flavii, Dane şi Georgete,

Elvire, Genoveve, Antoanete,

Iolande, Laurenţii, Isabele,

Letiţii, Luciane, Mirabele,

Elene, Delii, Doine şi Diane,

Narcise, Melanii şi Loredane,

Emilii, Laurenţii sau Felicii.

Olimpii, Pauline şi Patricii,

Aline, Angeline sau Simine,

Zerline, Marceline, Mădăline,

Larise şi Clarisse, Sânziene,

Melisse, Melanii şi Marilene,

Victorii sau Zamfire sau Amalii,

Otilii sau Ozane sau Rozalii.

 

Dar până la urmă voi închide ochii,

voi apuca o mână, un călcâi sau tivul unei rochii,

iar tu, cea apucată, mai mult ca sigur că vei fi

Georgeta,

sau Frederica,

sau Florica…

de ce nu, Julieta?!

Şi când te voi căra pe braţe peste prag şi zăplaz,

mugind adânc, sărind din stări civile spre extaz,

nu te speria… dacă din când în când te voi striga

…Maria

căci sigur nu-ţi voi mai citi, atent sau neatent,

biografia.

 

 

STRADA PE CARE AI STAT

 

Strada pe care ai stat

Mi-aduce aminte de noi

Tu aveai pistrui şi părul roşcat

Şi iubeai… iubeai cât pentru noi amândoi.

Veneam cu bicicleta verde uneori

Şi-ţi aduceam mereu un covrig şi-o îngheţată

Le gustai o dată sau de două ori

Apoi te lăsai sărutată.

M-am mutat din cartier şi nu te-am mai sunat

Dar îmi aminteam uneori de tine.

După nişte ani, cândva, undeva între Berceni şi iarnă

te-am revăzut – erai cu doi copii şi-un bărbat,

dar ai privit totuşi preţ de o clipă spre mine.

 

 

REVELAȚIE

 

M-ai lăsat mască

şi fără cască

pe trotinetă –

mă râde Clujul –

graso-brunetă,

când în poşetă,

foarte cochetă

îţi cauţi rujul.

Buzele pline

zâmbesc spre mine,

roze şi line –

ca din reclamă.

E oare vis?

Am zis ce-am zis

şi n-am prezis –

că-mi dai o palmă…

…cu-aşa putere!

Ah ce durere

şi ce plăcere –

mi-ai provocat!

Coşmar şi vis

devin proscris

cad în păcat…

Fără-ndoială

eşti colosală,

imperială,

ba chiar mortală,

iar conjugală –

cel mai probabil

şi reprobabil –

eşti unicat!

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Poeme pentru virusați”

Gabriela RAUCĂ: Poveste dulce

Poveste dulce

 

În casă, Moș Crăciun pe horn coboară

Și de aici, nicicând nu s-ar mai duce,

Este savoare-n tot ce-l înconjoară,

De ciocolată și de turtă dulce.

 

Se-așează moșul să se odihnească

Simțind în nări mireasmă de praline,

Apoi încearcă să se dumirească,

Ce poa’ să fie și de unde vine.

 

Privește, fermecat, prin încăpere,

Și se gândește, cât e de frumoasă,

La sobă se-încălzește, cu plăcere

Și-admiră florile puse pe masă.

 

Cadouri scoate, sub pom le pitește,

Din sacul lui legat cu funde roșii,

Ar vrea să stea, dar totuși se grăbește

Să plece, până or cânta cocoșii.

 

Dar înainte de-a se duce-n noapte

Zărește, sus pe sobă rânduite,

Prajiturele și-un pahar cu lapte,

Anume, pentru Moșul pregătite.

 

Este târziu, dar nu se prea îndură,

Făr’ a gusta, să prindă la putere,

De pe platou, măcar o prăjitură

Și-a bea din laptele-ndulcit cu miere.

 

Și vrând, pe urmă, să se relaxeze,

Pe canapea-ndreptandu-se de șale,

Își pune-ncet sub cap, ca să viseze,

O pernă roz, umplută cu migdale.

 

Adoarme Moș Crăciun, în casa dulce,

Simțind în nări miros de scorțișoară

Și-i este bine, de nu s-ar mai duce,

Să-nfrunte iar troienele de-afară.

———————–

Gabriela RAUCĂ

Viena, Austria

Decembrie  2020

Ion POPESCU: Aripi de zăpadă (Poeme)

 

Florile gerului

 

Zăpezi depuse virginal

Troiene peste liniștea de piatră

La lunca verde, o erată

Scrisă cu ghețuri, magistral

 

Din coșuri se vălătucește fumul

Rânjește gerul printre turle

Se-nfoaie crivățul în surle

Abia se mai cunoaște drumul

 

Îmbobocit-au flori de ger, pe geamuri

Corbii cerniți cheamă, pustiu, a iarnă

Din norii vineți a pornit să cearnă

Chiciuri ce dantelează alb, pe ramuri

 

Cobor în vis, ca într-o rană veche

O mare neagră va să mă inunde

Tălăzuind cenușile imunde

Spre țărmurile unei lumi pereche

 

Să ningă iar!

 

Îți lăcrimează părul în ninsoare

Iubita mea de albastru și de mare

 

Cad fulgi de nea, pe umbre străvezii

Din ceruri, vrăjitoarea își scutură ghiocul

Viori de argint sclipesc pe norii vineții

Sub streașină miroase a iarnă, busuiocul

 

În ochii tăi, iubito, se alină două stele

Și ninge lin, și tot mi-e dor de noi

Crăiasă astrală a gândurilor mele

Eu știu să număr doar din doi în doi

 

Ai stări amestecate, foc și gheață

Fantoșă rece, apoi sărut de jar

Din neguri moarte, mă aduci la viață

Și limpezești, anume, cerul de cleștar

 

Să ningă mult, să fie iarăși iarnă

Cu buzele o să-ți topesc zăpada de pe gene

Alb infinit, pe noi să se aștearnă

Să ne iubim, nebuni, printre troiene

 

Aripi de zăpadă

 

Simți cum îți cresc din umeri,

aripi de zăpadă

și ți se face dor

de albul acela

fără nicio numire,

fără tărâm.

 

Ai săruta stalactitele,

dar buzele îți ard.

Ah, cât de tare îți ard buzele,

de setea ridicării

din nesărutul gri,

al altcuiva !

 

Ai vrea să te întorci

în sămânță,

azilnic și imponderabil,

ca umbrele fumului,

ori ca un foton rătăcit,

fără vibrație.

 

Ai vrea să spui cuvinte

care nu s-au spus nicicând,

alcătuiri necunoscute,

furate fără voie

din limba altei lumi.

 

Dar taci

și te întinzi pe sfere de lumină,

așteptând la marginea visului,

să-ți crească aripi de zăpadă.

 

Să nu ucizi o pasăre cântătoare

 

S-a strecurat pe lângă noi

o vară sălcie

ca o frunză vestejită, de vie,

căzută cu nerost.

Apoi trecu o toamnă fără sâmbure,

searbădă într-adins,

fruct orfan, crescut stingher,

pe creangă de întuneric.

 

Dar în luncile visului,

încă albesc mărgăritare sub sălcii,

serile acelea încă își moaie

în lacul tăinuit, boturi de ciute,

iar coronița din galbene roze,

încă ți-e proaspătă, pe frunte,

ca un sărut adolescentin.

 

Chiar dacă timpul bate a gol,

ca o inimă de împrumut,

chiar de se simte adiere de scrum,

și-n cerul gurii am gust de cenușă,

niciodată nu voi zidi ferestrele spre soare,

și nu voi azvârli cu piatra, niciodată,

într-o pasăre cântătoare.

 

Cântec sferic

 

Se deapănă din furca înserării, fir topit

Din veche aramă sângerândă

Pe verde pal, edulcorat tomnatic

Felinele tăcerii stau la pândă

Lângă poteca gândului lunatic

 

Timpul sihastru se adună-n sine

În loc străin, printre zidiri străine

Fără adresă, lipsit de puncte cardinale

E o părere, doar un liman ucis

De depărtare

Vis așternut pe somnul altui vis

Un panaceu numit uitare

 

Ascult un cântec ce plutește sferic

Peste amintiri și umbre, ce se scurg

Din apa vie a ochiului homeric

Un cântec trist, pe strune de amurg

 

Ascult un cântec ce plutește sferic

Peste lumini prizoniere-n întuneric

Un viers ce adună inimi și desparte

Hrănind cu vânt iubirile deșarte

 

Autor: Ion POPESCU

Cristina HOROTAN: Lacrimi de Decembrie (poeme)

MIC(UL)-ROB

(În loc de motto)

Eu nu cutez să mă compar cu marii scriitori din lume
Dar mă întreb cu-atâta jind… ce i-o fi condamnat să scrie?
Pentru că scrisu-i de departe, cel mai curat microb, ce-nvie
Din gânduri, vise sau emoții, din bucurii, melancolie,
Din sângeroase răni pe suflet, sau din colosala furie,
Iar ce rezultă e un strigăt sau un semnal de agonie…
De-i liric, epic sau dramatic, de-i poezie sau eseu,
In toate e un foc ce arde… e darul de la Dumnezeu!

 

***

POEZIE

Poezia mea-i o poveste, smulsă din realitate
E un cânt, ce din strafundul sufletului razbate.
E un pansament pe rană, tratament de durere,
E o-ntreagă viață-n versuri, adevăr și mistere.

De n-ar fi poezia, m-aș pierde în abisuri
În lupte-ucigătoare, în false paradisuri…
Aș fi poate ca ceilalți, cu lacătul la gură,
Iar capul meu plecat, fără simț și măsură.

Aș da cu pumnu-n masă, m-aș dopa cu pastile,
Mi-aș blestema dușmanii cu poezii ostile,
Aș spune ce nicicând nu mi-aș dori să spun,
Mi-aș construi viața-n baloane de săpun.

 

 

DEZERTORILOR

M-ați hărțuit atâta vreme
Și-ați dat cu mine de pământ,
Mi-ați aruncat cuvinte grele
Ce uneori mi-au fost mormânt.

M-ați răsplătit cu vanitate,
Cu etichete sfidătoare,
Cu ură și perversitate,
Fără drept de clarificare.

V-ați luat bocancii în picioare
Și m-ați călcat pe demnitate
Mânjind cu ură a mea onoare
Cu acuzații eronate.

M-ați judecat grosolănește,
La primul act de piesă scris
Atât de prost, și mișelește…
M-ați însemnat cu fieru-ncins.

V-a dispărut și prietenia
Ce măgulea-mă altădată
Ca sufletu-mi și omenia
Să nu rămână nepătată.

Ați cântărit că e mai bine
Să vă încredeți în scenarii,
Și să întoarceți înspre mine
Armele, carele și caii.

Nu ripostez la josnicie,
Și nu particip la război
Cu dezertorii de frăție.
N-aș vrea să fiu nicând ca voi!

Când veți avea umanitate,
Și veți începe să gândiți,
Să vă uitați puțin în spate
La cel ce vrutu-l-ați ucis!

Și când în timp, veți lua locul
Celui supus la infamie,
Să v-amintiți că în preambul
Exact asta mi-ați dorit mie.

Însă în bula voastră fadă,
Desprinsă dintr-un crunt real,
M-ați considerat o năroadă
Ce joacă-un rol la carnaval.

În viața mea, voi ați fost lecții
Dintr-un volum nefericit
Și-am să respect mesajul vieții:
Plecați… de unde ați venit!

 

 

IZ DE GER

E iz de ger și sărbătoare
Și-n mine-i scrisă o cutumă
Ce mă ridică pân’ la soare
În aerul cuprins de brumă.

Lângă focul mocnit de lemne
M-așez domol, iar pe genunchi,
Țin mândră scrierile mele
Și văd cum pana ia avânt.

Și mintea-mi zboară-n altă lume
Unde cuvintele dau viață
Trecutului ce-a lasat urme
Prea nobile, ca-ntr-o prefață
A unui basm ce-n fericire
Se-ntâmplă atunci când cade neaua
Și se transformă-n licărire
Utopică, vie, mantaua.
Pe albul ei văd proiectate
Tablouri cu frați si surori
Și munți și văi, ape-nghețate,
Copilăria-n sărbători.

Fiindcă doar ea e apogeul
Întregii vieți pe-acest pământ,
Iar ce rămâne joacă rolul
De agonie-n pas mărunt.

Și scriu cu-atâta-nsuflețire
De preamăritul preambul
Al unui start ce-i reverie
Dă viață ca un fascicul.

Miros de brad și iz de ger,
Mă-ntoarce mereu ‘napoi.
Și nu pot să mă simt stingher
Pierdut… de sfinte sărbători.

 

 

DE UNDE SUNT

În seara asta iar am ascultat
Colinde strămoșești din Bucovina.
Și-așa c-o jale-adâncă am oftat,
Că aș pleca-ntr-acolo chiar acuma.

Niciunde-n țara asta n-am simțit
Așa fior, cum este cel de-acasă,
Și lacrimi calde iar m-au podidit
Și dorul crunt nicicum nu mă mai lasă.

Cu cât mai iute trece-acuma vremea,
Cu-atât mai mult aș vrea să o întorc,
Să mă trezesc din nou în Bucovina,
Unde bunicii noștri încă lână torc.

Să mă ascund din nou în fortăreața
Vestitului Ștefan, Mare și Sfânt
Să memorez în mintea mea pecetea
Neamului de viteji, din care sunt.

Aș vrea să fiu înc-un Crăciun acasă…
Să fiu copil…să pot să mai simt slava..
Și aș plăti oricât ar costa vama,
Să-mi cânt colindul iarăși… la Suceava.

 

 

PICTAȚI DE DUMNEZEU

 

Într-o dimineață albă, de poveste

Băiețelul meu cel mic, mi-a spus

Că în lume, circulă o veste

Cum că noi, oamenii, venim „de sus”!

 

Și m-am gândit… câtă filosofie

În mintea lui, de nici cinci anișori

Să-mi spună-așa, cu-atâta duioșie

Că Dumnezeu ne-a procreat în nori.

 

Cum a luat apoi o scară mare,

Pe care coborât-am pe pământ…

Cum ne-a pictat cu drag, pe fiecare

Și a făcut cu noi, sfânt legământ.

 

L-am întrebat duios, cu ce culoare

A noastră epidermă-a fost vopsită…

Iar el, ca eruditul cel mai mare

Dă un raspuns…ce mă lasă uimită!

 

E simplu, mama: cu culoarea pielii!

Și m-am gândit, câte nuanțe sunt

Pe chipurile de pe-ntinsul lumii,

Dar el, ignoră acest amănunt…

 

Și-am înțeles apoi ce vrea să spună

El, văzând oamenii de-același fel.

Fără să vrea pe podiumuri să-i pună

După culori, neam, nații sau… altfel.

 

Realizez, după atâta viață,

Cât suntem noi, adulții, de defecți,

Despre-adevărul lumii ne învață

Copii curați la suflet și isteți!

 

 

CRĂCIUN

Bat clopote de sărbătoare, la sfânta biserică din vale,
Se-aud colinde peste deal, în satele de prin Ardeal.
Din hornurile ancestrale, se vede fum urcând agale
Spre depărtările celeste, precum o ilustrată de poveste.
Continue reading „Cristina HOROTAN: Lacrimi de Decembrie (poeme)”