Ion POPESCU: Aripi de zăpadă (Poeme)

 

Florile gerului

 

Zăpezi depuse virginal

Troiene peste liniștea de piatră

La lunca verde, o erată

Scrisă cu ghețuri, magistral

 

Din coșuri se vălătucește fumul

Rânjește gerul printre turle

Se-nfoaie crivățul în surle

Abia se mai cunoaște drumul

 

Îmbobocit-au flori de ger, pe geamuri

Corbii cerniți cheamă, pustiu, a iarnă

Din norii vineți a pornit să cearnă

Chiciuri ce dantelează alb, pe ramuri

 

Cobor în vis, ca într-o rană veche

O mare neagră va să mă inunde

Tălăzuind cenușile imunde

Spre țărmurile unei lumi pereche

 

Să ningă iar!

 

Îți lăcrimează părul în ninsoare

Iubita mea de albastru și de mare

 

Cad fulgi de nea, pe umbre străvezii

Din ceruri, vrăjitoarea își scutură ghiocul

Viori de argint sclipesc pe norii vineții

Sub streașină miroase a iarnă, busuiocul

 

În ochii tăi, iubito, se alină două stele

Și ninge lin, și tot mi-e dor de noi

Crăiasă astrală a gândurilor mele

Eu știu să număr doar din doi în doi

 

Ai stări amestecate, foc și gheață

Fantoșă rece, apoi sărut de jar

Din neguri moarte, mă aduci la viață

Și limpezești, anume, cerul de cleștar

 

Să ningă mult, să fie iarăși iarnă

Cu buzele o să-ți topesc zăpada de pe gene

Alb infinit, pe noi să se aștearnă

Să ne iubim, nebuni, printre troiene

 

Aripi de zăpadă

 

Simți cum îți cresc din umeri,

aripi de zăpadă

și ți se face dor

de albul acela

fără nicio numire,

fără tărâm.

 

Ai săruta stalactitele,

dar buzele îți ard.

Ah, cât de tare îți ard buzele,

de setea ridicării

din nesărutul gri,

al altcuiva !

 

Ai vrea să te întorci

în sămânță,

azilnic și imponderabil,

ca umbrele fumului,

ori ca un foton rătăcit,

fără vibrație.

 

Ai vrea să spui cuvinte

care nu s-au spus nicicând,

alcătuiri necunoscute,

furate fără voie

din limba altei lumi.

 

Dar taci

și te întinzi pe sfere de lumină,

așteptând la marginea visului,

să-ți crească aripi de zăpadă.

 

Să nu ucizi o pasăre cântătoare

 

S-a strecurat pe lângă noi

o vară sălcie

ca o frunză vestejită, de vie,

căzută cu nerost.

Apoi trecu o toamnă fără sâmbure,

searbădă într-adins,

fruct orfan, crescut stingher,

pe creangă de întuneric.

 

Dar în luncile visului,

încă albesc mărgăritare sub sălcii,

serile acelea încă își moaie

în lacul tăinuit, boturi de ciute,

iar coronița din galbene roze,

încă ți-e proaspătă, pe frunte,

ca un sărut adolescentin.

 

Chiar dacă timpul bate a gol,

ca o inimă de împrumut,

chiar de se simte adiere de scrum,

și-n cerul gurii am gust de cenușă,

niciodată nu voi zidi ferestrele spre soare,

și nu voi azvârli cu piatra, niciodată,

într-o pasăre cântătoare.

 

Cântec sferic

 

Se deapănă din furca înserării, fir topit

Din veche aramă sângerândă

Pe verde pal, edulcorat tomnatic

Felinele tăcerii stau la pândă

Lângă poteca gândului lunatic

 

Timpul sihastru se adună-n sine

În loc străin, printre zidiri străine

Fără adresă, lipsit de puncte cardinale

E o părere, doar un liman ucis

De depărtare

Vis așternut pe somnul altui vis

Un panaceu numit uitare

 

Ascult un cântec ce plutește sferic

Peste amintiri și umbre, ce se scurg

Din apa vie a ochiului homeric

Un cântec trist, pe strune de amurg

 

Ascult un cântec ce plutește sferic

Peste lumini prizoniere-n întuneric

Un viers ce adună inimi și desparte

Hrănind cu vânt iubirile deșarte

 

Autor: Ion POPESCU