Ștefan DUMITRESCU: Poeme de Ziua României

POPORUL ROMÂN

 

Noi vom muri asasinaţi

Într-un apus adânc de soare

Pe ţărmurile unui veac

Gesticulând a disperare!

 

 

STĂ PATRIA

 

Stă  patria ca pâine în câmpie

Deasupra  ei se-nalță bolta albastră

Și veșnicia este veșnicie

Și țara noastră este tot a noastră

 

Stă Patria ca stâlpul pe un deal

Vieții  eterne susținându-i rostu

Că încă mai avem un ideal

Și neamul nostru este tot al nostru

 

Stă patria ca vulturul pe munte

Ochiu-i străluce-n lume ca un soare

Mai suntem iată dacă tot mai suntem

Dacă iubirea aceea ne mai doare!

 

 

POETUL

 

Eram poet si plângeam

Mergeam pe străzi frumos luminate

Se mira lumea şi se-ntreba

Cine e domnul cu marea în spate!

 

 

CU DEZNĂDEJDE TE IUBESC, POPORUL MEU!

 

Cu deznădejde te iubesc, poporul meu!

Sălbatic, dureros, nebun, sfâşietor

Mi-e dor de tine, neamul meu, cumplit  mi-e dor,

Te-aş lua în braţe ca pe Dumnezeu!

 

Ce se întâmplă neamul meu cu noi?

De am ajuns ruşinea astei lumi?

Să fim noi blestemaţi, proscrişi, nebuni?

Să ne târâm ca viermii prin noroi!

 

Poporul meu, durerea mea adâncă!

Revoltă-te, ridică-te de la pământ,

Zdrobeşte-ţi trădătorii, blestemând,

Viermii demult adânc în noi mănâncă!

 

Sălbatic, dureros, scrâşnind, sfâşietor,

Cu deznădejde te iubesc, poporul meu,

Nu ţi-e ruşine oare, nu ţi-e greu?

Să-şi bată joc de tine toţi cum vor?

 

 

CĂCI CE EŞTI DUMNEATA,

BIETULE NEAM ROMÂNESC?

 

Căci ce eşti dumneata bietule neam românesc

Decât lacrima căzând a lui Dumnezeu

Care se plânge pe sine din veşnicie

Lumea născându-se astfel mereu

 

 

ŢARĂ MICĂ ŞI SINUCIGAŞĂ

 

Ţară mică şi sinucigaşă!

Vai de capul tău, sărmană ţară,

Toţi te jefuiră şi scuipară,

Iar la urmă o făcuşi şi tu!

 

O istorie întreagă căutară,

Să te ardă şi să te sfâşie,

Nici ţărâna să nu-ţi mai rămâie,

Numai amintirea-ţi de ocară!

 

Şi ce n-au putut să-ţi facă-n veac,

Liftele păgâne şi străine

O făcuşi tu, ţara mea, mai bine,

Cu o sete fără de egal!

 

Vai de capul tău, nenorocito!

Din tot ce-am fost nimic n-o să rămână,

Nici măcar o mână de ţărână,

Care să spună că am fost aici!

 

 

DOAMNE, IISUSE CRISTOASE, STRIG!

 

Doamne,

Iisuse Christoase

Turlă de izvoare

Şi chiparoase!

Mi-ai spus că stai

La uşa mea

Cum tremură pe zare

O stea

Şi baţi în lemn

Cu mâna Ta de catifea

Numai să aud eu

Şi să zic, intră, Doamne!

Vorbeşte cu mine

Ceaţă de miere

Murmur de izvoare

Intră, Doamne,

Turn de lumine!

 

Isuse, Iisuse.

Te strig, Iisuse!

Nu mai pot!

Doar eu stau

De treizeci de ani

Ca un schilod şi netot

Şi nu spun

Intră Hristoase,

Ci urlu ca un nebun,

În gura mare.

Intrăăăăă, Hristoaseeeeee!

Ca un văzduh, ca o mare

De mătase

Ca o pădure

Ca un munte de sare.

Clocotesc

Ca un Ocean în picioare!

 

Numai vino o dată!

Mângâiere dulce

Catifelată.

Miluieşte-Te de mine,

Blândule Tată,

Turn Împărătesc

Nu mai pot

Hohotesc!

 

De durere

Se rupe carnea pe mine

Mă prăbuşesc

De ani de zile Te chem!

Urlând în gura mare

Ca un nebun.

Ca o turlă pe zare

Din toţi rărunchi

Urlu şi ţip

Ca un Munte

Ca un deşert de nisip.

Intră Iisuse

Numai intră o dată,

De-atâta suferinţă

Nu mai pot.

Sunt ca o baltă.

De mocirlă, de viermi,

De borhot.

O, Doamne, Iisuse Christoase,

Deal de petale

Şi de mătase.

Mal înalt de oase.

Vino, intră

În carnea mea.

Ca licoarea de stea.

În sufletul meu

Ca puroiul de zeu.

Ca o mireasmă de tei.

Nesfârşită şi alizeu!

Ca-ntr-un lac.

Iisuse Christoase fie-ţi milă,

Fii bun.

Ajută-mă acum!

Floare albă de prun!

Aripă pe zare

De fum.

Acum! Acum!

Am eu nevoie de ajutor.

De iertarea şi de

Bunătatea Ta!

Acum ţip eu

Şi urlu

După ea!

 

Acum când urlu şi

Când gem.

Când îmi este sufletul

De iască şi de lemn.

Doamne Iisuse, fii bun!

Catapeteasmă şi azimă

De bunătate.

Iartă-mi Tu păcatele.

Toate!

Şi salvează-mă

De această suferinţă cumplită.

De parcă mi-ar fi inima

Pusă pe plită

Încinsă

Şi de ruşinea

Care mă omoară

Mă chinuie ca

Mălura amară!

 

Doamne Iisuse

Întinde-mi mâna

Şi salvează-l pe robul Tău!

Mă târâi pe pământ.

Aş urla, aş plânge.

Mi-e rău!

 

Te mai strig iar

Şi iar

Mireasmă de cleştar

Clipocit

De mărgăritar.

Urlu către tine.

Iisuse, Iisuse! Vină

Aşternut de miere

Crâng de lumină.

Salvează-mă o dată,

Nu mai pot,

Tatăăăăăăăă!

O rană sunt

Care Te strig,

Te cheamă!

Îţi urlă Numele.

Ţi-L şopteşte,

Ţi-L pipăie cu limba

Împărăteşte!

Ţi-l descântă,

Ca pe peşte!

Ţi-l mângâie

Cu dragoste.

Doamne fereşte!

 

Iisuse Christoase, mi-ai promis

Că Tatăl ceresc este Iubire

Şi bunătate!

Te mai strig încă o dată.

Şi încă o dată,

În noapte!

Parcă eu aş fi o jumătate

Şi Tu cealaltă jumătate.

Din muntele de petale,

Ameţitoare, înmiresmate.

Te strig şi iar te strig,

Vino Hristoase

Mi s-a depus suferinţa,

Ca rugina pe oase!

Doamne,  ajută-mă.

Nu mă mai lăsa mult,

Să strig.

Sunt secătuit.

Îmi e urât.

Îmi e frig.

Îmi este ruşine,

Fie-Ţi Iisuse

Milă de mine!

 

De tot,

Ajută-mă, că nu mai pot!

 

 

DOAMNE , CE SE ÎNTÂMPLĂ CU NOI?!

 

Doamne, ce e cu noi, ce se întâmplă cu noi?

Ce se petrece, Ţara mea, cu dumneata?

Istoria a devenit demult o hazna,

Ne târâm gemând până la gât în noroi!

 

Îmi vine să plâng, să urlu, să blestem,

M-aş sinucide, îmi este ruşine, vomit,

Politicienii te cred un  popor tâmpit,

Scârbit Dumnezeu nu ne mai dă nici un semn!

 

Cum de am ajuns în halul acesta, neamul meu?

Nu te doare, nu-ţi e milă de tine, nu ţi-e ruşine?

Că ţi-ai pune ştreangul de gât mai bine,

Nu ţi-e silă de tine, nu ţi-e frică de Dumnezeu?

 

Neamul meu asasinat, ce ne facem acum?

Îţi pleacă oamenii din ţară ca şobolanii,

Îşi freacă mâinile de bucurie duşmanii,

Doamne, ce frig e în istorie, ce urât! Şi ce fum!

 

 

O ŢARA MEA, O ŢARA MEA INFIRMĂ!

 

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,

Frumoasă ca un ţipăt orbitor

Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,

Pe noi doar deznădejdea ne animă!

 

O, ţara mea, jelanie adâncă!

Mai strălucind o clipă în neant

Răsună vast tărâmul celălalt,

Viermii în noi tăcuţi şi grav mănâncă!

 

Doar hoţii şi lichelele la noi prosperă

E-o tragedie să te naşti valoare

Totul în tine, ţara mea, mă doare,

Mai bine-aş fi trăit în altă eră!

 

Mă-nchid în cochilia mea şi plâng!

Ferice fie hoţii astei naţii,

Se-ntreacă în urale şi ovaţii,

Poet nefericit, popor nătâng!

 

O, ţara mea, o, ţara mea infirmă,

Frumoasă ca un  ţipăt orbitor

Mi-e groază, ţara mea, în tine şi mi-e dor,

Pe noi doar deznădejdea ne animă!

 

INTELECTUALITATEA ROMÂNEASCĂ

 

Intelectualitate de lichele, de criminali,

De parveniţi, de curve morale,

E-n ţara aceasta atâta jale,

Că-ţi vine să urli o mie de ani!

 

Clasă nenorocită tu i-ai dat

Pe aceşti politicieni blestemaţi,

Se cutremură de silă munţii Carpaţi

Ţara aceasta a devenit un iad blestemat!

 

Cum ai putut să dai asemenea orori,

Asemenea scârbe, jigodii, hoţi şi borfaşi,

Popor  inconştient, sinucigaş şi laşi,

Să nu urli de durere, neamul meu, să nu mori?

 

Ce Ţară e aceea ce-şi bate joc de ea,

De oamenii ei cinstiţi şi de valori?

Care-şi pupă în fund jigodiile de mii de ori,

Intelectualitate asasină, scursori de mucava!

 

 

GOLUL MI-E TATĂ, TOTUL MI-E MUMĂ

 

Din ce adâncuri mă m-am ivit

Curgere-adâncă mereu postumă

Tată mi-e muntele şi marea mumă,

Apus pe lume şi răsărit.

 

Din ce înalturi am fost căzut

Izvor e marea ce se adună,

Tatăl mi-e neamul şi ţara mumă,

Cerului tată eu îi sunt fruct.

 

Cosmos în sine tot mai căzând

Din vastitatea ce se însumă,

Golul mi-a tatăl, totul mi-a mumă,

Din vecii-vecilor şi rând pe rând.

 

 

TOŢI  ŞI-AU BÃTUT JOC DE TINE, ŢARA MEA!

 

Toţi şi-au bătut joc de tine, ţara mea!

Parcă-ai fi fost o cârpă nu o stea,

Nu e vecin să nu fi rupt din tine

Câte-o îmbucătură, când i-a fost lui mai bine,

N-a fost anotimp să nu te trăsnească

Trădarea şi iubirea de iască

Nici n-apucaseşi bine să te fi născut

Şi-i erai Europei scut,

Iar ea, drept răsplată şi mulţumire,

Te-a înjunghiat pe la spate, să-ţi vii în fire,

Şi când îţi era lumea mai dragă, şi mai bine,

Te-a vândut ca o curvă, fără ruşine!

Vai de capul tău a fost din început,

Mai bine nu te-ai fi născut!

Asia şi-a trimis scursorile sale

Să se odihnească în tine, ca-ntr-o vale

Pe de o parte te lăudau toţi,

Pe de alta, te jefuiau, ca nişte hoţi,

Trăsni-i-ar Dumnezeu să-i trăsnească,

Pe limba ta, a românească,

Şi când le-o fi lumea mai dragă

Să le dea otravă şi podagră!

Şi ca şi cum nu ţi-ar fi fost de-ajuns,

Te-ai răstignit tu singură, Iisus!

De fiecare dată când îţi dă Dumnezeu câte-o   minte bună,

Ai pizmuit-o, şi-ai  înjunghiat-o pe lună,

Nici un neam nu şi-a asasinat geniile sale,

Cum ai făcut-o, neamul meu, Dumitale!

Poate şi de aceea Domnul te-a blestemat,

Să mergi ca racul, prin timp, împiedicat!

Toţi şi-au bătut joc de tine, ţara mea!

Parcă-ai fi fost o cârpă, nu o stea,

Ci măcar acum, în ceasul din urmă,

Să nu rămâi de turmă,

Să te pierzi, să dispari din Istorie, fără rost,

Ca şi cum n-ai fi fost!

Fă-ţi din trudă şi din geniu, căpătâi,

Să ajungi naţia Dintâi!

Doamne, Tată Ceresc, Bunule Dumnezeu,

Ai, Doamne, milă, de neamul meu!

––––––––-

Ștefan DUMITRESCU

1 Decembrie 2020

 

 

Lasă un răspuns