Nastasica POPA: Furtuna din gând

Învinsă sunt de amintiri-povară,
Când marea cere-n disperare biruri
Eu iar mă-ntorc la ea, deși amară,
Mi-arată viața-n larg, prin valuri, șiruri.

Învinsă sunt de pătimașe gânduri,
Când printre valuri luna-și scaldă fața
Și duce către maluri rânduri, rânduri,
În lacrimile ei curge speranța.

Se-amestecă în amintire gândul,
Se sparge-apoi de-un mal de stâncă roasă
Și las peste trecut să cadă timpul,
Spre răsărit să fac cale întoarsă.

Învinsă sunt de-un răsărit din mare
Ce-și leapădă o haină din trecut,
Arunc spre larg privirea călătoare,
Purtată de un val abia născut.

Învinsă sunt de tine, mare neagră,
De valu-n dor, de răsărit de lună,
În malul tău, sub tălpi mereu aleargă,
Doar amintiri ce-mi ia din gând furtună.

——————————-

Nastasica POPA

23 octombrie 2019

Elena TUDOSA: Odă ostașilor eroi

Odă ostașilor eroi

 

Se lăsase înserarea peste satu-acela-n care
Luna, pe vârful de deal se-arăta – n a sa splendoare,
Luminând Valea pe care casele dormeau tăcute,
Nimenea nu bănuia liniștea nopții ce-ascunde.

La răscrucea satului un toboșar striga tare,
Cum, că dimineață – n zori în sat va fi înrolare,
Toți bărbații vor fi luați ca să lupte în război,
Ca un trăsnet căzu vestea-n case un’erau flăcăi.

Nici nu-i apucară somnul căci s-au și trezit îndat,
Nu era chiar nici o casă făr’să aibă un bărbat,
Sau flăcău de-nsuratoare, înalt ca bradul din pădure,
Vestea înrolarii-n inimi lovise ca o secure.

În casa bunilor mei liniștea serii sfârșise,
Căci sărmana bunicuța opaitul lămpii aprinse,
Și – n genunchi lângă icoană cu-ochii-n lacrimi se ruga,
Pentru fiul și bărbatul ce la oaste va pleca.

Nimenea dintre cei dragi nu putea ca să-i mângâie,
Și să îi alunge teama care sufletu-i sfâșie,
Știa că din acea zi crucea vieții – va fi grea,
Și numai la Domnul Sfânt va găsi salvarea sa.

Până se ivira zorii cu mâna ei pregăti,
Două rucsacuri cu care pe cei doi ai săi porni,
Și plângând în hohote, cu durerea sa de mamă,
Îi îmbrățișa spunând :mergeți patria vă cheamă!

Toată liniștea și voia bună-n case dispăruse,
Multă jale, boli, durere războiul crunt le aduse.
Duși pe frontul cel de Est, pe dușman ca să-l înfrunte,
Toți voinici cei frumoși, ce-au purtat steaua în frunte,

Au luptat cu îndârjire și cu sângele lor rece,
Au făcut din trupuri zid și-au scris:,, Pe-aici nu se trece! ”
Peste dânșii în tranșee obuzele cădeau ploaie,
Pentru-al țării sfânt pământ a curs mult sânge-n șiroaie.

Fără ca să cugete au luptat până la urmă,
Cei mai mulți din ei murit-au luptând cu arma în mână.
Iar la casele din sat ajungeau doar vești apoi,
Cu numele celor care au căzut pe front EROI.

La Mărășești, Mărăști, Oituz, Rahova, Turtucaia și Neajlov…..,
Cu prețul vieții pierdute au scris țării dragi hrisov.

După luni de așteptare la poalele Dealului mare,
Se întoarse din război într-o zi de sărbătoare,
Doar bădița singur că – și pierduse bunul tată,
Îl înconjurată frații și măicuța – nlacrimata,

El era dintre puținii ce de pe front se-nturnase
În satul, unde războiul toată viața o schimbase.
Doar din ce îmi povestise mama mulți ani mai târziu,
Azi pe coala de hârtie am încercat ca să scriu,

Și s-aduc o odă sfântă celor care viața lor și-au dat,
Pentru apărarea țării și a pământului său drag.
Când scriu lacrima îmi curge și – n călimară o strâng,
Cu ea voi scrie pe coală căci nu am unde să plâng,

O viață – a trecut de om nici acum nu am aflat,
Unde e eroul nostru, unde viața lui și-a dat,
În care traseu pe front a căzut frânt de obuz,
La Mărășești, Mărăști, Turtucaia, Rahova, Neajlov, Oituz.

Tremură condeiu-n mână dar a mamei mele amintire,
O voi scrie-ntr-una roman, s-aduc slavă, prețuire,
Bunelului meu căzut împlinindu – și datoria,
Pentru apărarea țării, mamei noastre ROMÂNIA!

——————————-

Elena TUDOSA

25 octombrie 2019

Ileana VLĂDUȘEL: Sărutul tău

Sărutul tău

 

Ars,

peste inima mea, nechemat,

dar atât de adesea visat,

sărutul tău,

mă adună, mă risipește, mă dorește

și mă înflorește.

 

Sărutul tău,

rugăciunea iubirii în icoane de suflet,

ca o clipă curgând din clepsidră

m-a însemnat,

rid adânc peste trup. Blestemat,

în derivă, să fie dorul nesărutat!

 

Să nu te pierd

sărut arborând trandafir

la catargul trupului plâns, ce iubind,

hrană

pentru iubire adună

și note în dansul sub clar de lună!

 

Sărutul tău,

paharul din care se adapă

dorințele mele cu viață,

rană

peste gândul iscând poezie

nopților ce-mi aduc bucurie!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

23 octombrie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Versuri

Câștig ilicit…

 

Prezența ta e hrană vie-n mine,

Un nesecat izvor de biruință!

Nu-mi este frică să trăiesc cu tine,

Căci zilnic ești prezentă-n conștiință.

 

E frig în lumea mea când nu ești tu,

Pământul geme de păcate grele.

Tu ești motivul de a spune … Nu!

Acelor veninoase caractere.

 

Iubești atunci când tu te dărui toată,

Acelui cineva avut în gând.

Iar asta o putem numi chiar soartă,

Pecetluită c-un singur cuvânt.

 

Ființa ta prea lesne dezertează,

În liniștea-mi de-acuma efemeră.

”- Dar tot ce se întâmplă, ce contează,!”,

E că nu-ți faci din viață … carieră.

 

Simt sufletul că plânge fără tine,

Împovărat acum de lipsa ta.

Nimic din Univers nu-i mai convine,

Văzând că nu lucește a ta stea.

Se aprindeau lumini pe strada vieții,

Iar felinare pâlpâiau până în zori.

Când adormeau în vise chiar poeții,

Cu versuri încărcate de culori.

 

Păcate grele împotriva sorții,

Am tot cărat în spate obosind.

Ca în final să-i cotizăm noi vieții,

O parte din ”câștigul” ilicit.

 

 

Urme de-ndoială…

 

Nimic din ce-i frumos nu voi păstra !

Voi arunca și urma de-ndoială !

Prin care mi-ai cerut tu socoteală

Și ne-ai ursit o dragoste … sadea !

Continue reading „Florin-Cezar CĂLIN: Versuri”

Mircea Dorin ISTRATE: Voi oșteni ai ţării mele

VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

 

Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte

              Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute

              Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

              Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

 

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste

Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

 

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi

——————————–

Mircea Dorin ISTRATE

 25 Octombrie 2019

ZIUA  ARMATEI  ROMÂNE

 

Maria CĂLINESCU: Cele mai frumoase mâini

Cele mai frumoase mâini

Motto: Mâinile cele mai frumoase
sunt cele întinse din suflet,
către alt suflet.

 

Mâinile cele mai frumoase
strâng cu grijă cioburile de suflet
prin atingerea lor fac cea mai minunată mărturisire
pot desena universul
pot deschide pleoapele fără a le simți atingerea
pecetluiesc primul sărut ca roua zorilor

mâinile cele mai frumoase au atingerea învelișului Dumnezeiesc
tremurul lor au vibrația aerului curat
transformă deplinătatea dăruirii într-o liniște perfectă
topesc gheața destinului cu forța fiorului
deschid porți grele soarelui
pentru a lumina colinele adevărului

mâinile cele mai frumoase tatuează întunericul ca un poem grațios,
înlesnesc înmugurirea în plină iarnă
fac gândul incandescent să strige dorului încătușat
trag cortina peste zbuciumul inimii
dăruiesc iubirea veșnică
sângerează la poarta viselor.

———————————

Maria CĂLINESCU

Nicolae NISTOR: Locul unde spaimele te fac puternic

LOCUL UNDE SPAIMELE TE FAC PUTERNIC

 

Când te naști între sat și oraș,

într-o improvizație a șantierelor uitate demult,

ești un fel de mutant al unui viitor mort,

conceput de comuniști ca fiind omul nou.

Dacă erai privilegiat, puteai deveni mutant de oraș,

locuind în cutiile de chibrituri cu difuzor,

radioul fiind privilegiul celui care te îndoctrina, cu programe patriotice!

Erai pierdut dacă nu creșteai un porc pentru partid,

pe bloc sau în cotețe plantate pe lângă “cutiile de chibrituri”.

Când te naști într-un asemenea loc,

pe lângă fabrica de chimicale,

aveai dreptul să devii mișcare vie

într-un grandios spectacol omagial.

Aici, femeia nu era casnică, era sacrificată,

făcând copii la normă, între spaime și chiuretaje,

ea se ducea să moară permanent!

Bărbații alegeau între beciuri și bodegă,

libertatea, împrejmuită în resemnare.

Când a murit primul conducător de atunci,

lumea plângea la comandă,

Și tata plângea privind tabloul acelui mort,

probabil își amintea că din cauza Conducătorului murise fratele mai mare,

care nu voia să dea pământul din dealul copilăriei.

Noroc că tata nu crea confuzii doctrinare,

discret, dar, eficient, evita beciurile de care nu scăpase tata-mare!

Când te naști într-o Colonie, niciodată nu vei avea un loc,

atunci, trăiești imaginând locul unde spaimele te-au făcut puternic!

–––––––––-

Nicolae NISTOR

24 octombrie 2019

 

Mihaela BORZEA: Eroi în carantină

EROI ÎN CARANTINĂ

 

E pandemie-n lume de-absența omeniei,
S-a virusat Pământul cu ură și minciună,
Mă uit cum bat cu pumnii la poarta veșniciei
Și-aud o voce gravă: ‘ iar vine o nebună! „

M-am pomenit că scutur tot cerul din jugaștri,
Adun bucăți de stele și calc pe frunze sparte,
Copacii mei, deodată, au umerii albaștri
Și-ntr-o ciudată limbă mă cheamă de departe.

Am pus căpăstru clipei și-alerg să-mi știu strămoșii,
Suspinul lor mă arde, durerea lor mă strigă
În lanțuri încarnate cu lacrimi reci și roșii
Din care-ntotdeauna lipsește o verigă.

Mai sunt ca mine semeni, îi văd, îi simt cum sapă
Prin gropile comune, spoite cu rugină,
Dăm peste noi si cerem o lingură cu apă,
Ne-ntâmpină anunțul ,,Eroi în carantină,,

Căci suntem în răceala eternă, doar strănuturi,
O tuse prăvălită într-o mulțime vidă,
Căutători de aripi, bolnav popor de fluturi,
În noi ne tot întoarcem, să devenim omidă.

—————————-

Mihaela BORZEA

(din volumul ,,Poteca dintre stuf și cer”)

 

Marilena Ion CRISTEA: Număr frunzele…

Număr frunzele…

 

Număr frunzele de toamnă, câte-au fost, câte-au trecut,
Cate frunze-au râs cu mine, câte frunze m-au durut,
Cate frunze-nsingurate s-au lăsat la mine-n palmă,
Alintându-se o clipă, fiindcă doar voiau să doarmă,

Pe acelea care-n ramuri, tremurând de frig și dor,
S-au lăsat în voia sorții, că și-așa se rup si mor,
Pe acelea, prea credule, care se tot duc și vin,
Și-au sfârșit sub tălpi de ghete, înecate in suspin!

Număr frunzele pădurii dezgolite de iubire,
Pentru clipa când vor trece într-un vis de nemurire,
Au zburat în curcubee ce se-ntind spre zări prelunge,
Sperând că în primăvară, până seara, vor ajunge!

Frunzele care dansează în ritm vesel sau ușor,
Care-ating cu frenezie bolta cerului și-un nor,
Și-apoi cad fără de frică tot sărind ca într-un joc,
Peste ale noastre gânduri care saltă-n ritm de rock!

Număr frunzele de toamnă ce s-au strâns în părul tău
Și dacă vor fi prea multe, sper să nu îți pară rău,
Pânze lungi de toamnă rece le voi ridica din drum,
Să rămână lângă tine doar al frunzelor parfum!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Imagine internet

Ioana CONDURARU: Nostalgia toamnei

Nostalgia toamnei

 

Mai simt mirosul proaspăt al turtelor făcute
Cum numai biată mamă știa să le dospească,
Când bruma se-așternea pe crestele cărunte,
Iar noi copii zburdalnici ne strângeam pe acasă.

Povești spuse cu tâlc lângă un felinar
În timp ce sobă-aprinsă sfârâia sporadic,
Iar noi năzbâtioși priveam în calendar
Așteptând Crăciunul cu marele lui farmec.

Ce lume minunată în minte-și spune dorul!
Eu stau la poarta toamnei dorind același vis
Din copilărie când mama cu fuiorul,
În nopțile prea lungi, doinea în paraclis.

Mai pot gusta din toate acele lucruri sfinte?
Mai pot reda o lume apusă-n zori de zi!
Mă-ncearcă lacrimi grele căzute în batistă.
Mă-ncearcă dorul vieții de când eram copil.

Șterg cu luare-aminte oglinda prăfuită
Privind cum nuferii la tâmplă sfioși au apărut,
Și las să-mi cadă mâna pe-o poză ruginită
În care dulcea mamă-mi zâmbește l-asfințit.

Ce pot gândi acum când toamna-n vămi se duce?
Doar nostalgii stau strânse în inimă plăpândă
Și poposesc adesea cu lacrimi lăngă-o cruce,
Vorbind așa-neștire cu mama mea bătrână.

———————————-

Ioana CONDURARU

24 octombrie  2019

Imagine internet