MAI ȘTII?
Dimineaţa aceea
-mai știi?-
cu miros de pământ plouat.
Stăteam la geam şi
m-ai învelit
cu iubirea ta.
Aroma buzelor tale
prefăcea vorbele
în note muzicale.
Stăteam pe mal şi
ţi-am sărutat
florile iubirii.
Aroma chipului tău
mă prefăcea
în fire de soare.
Îţi eram infinită în
dimineaţa aceea
-mai ştii?-
Miroseam a pământ plouat.
—————————–
Flori GOMBOȘ
24 octombrie 2019
tăcerile din palma stângă
ierarhizez tăceri monumentale
secetă mistuitoare într-o vară toridă
iubito,
precipitat sângele se revoltă în mine
scâncește
te cheamă în strigăte bruște
torente de lavă în vene
într-un martiraj fluid ca un cântec de iubire
hăitută inima îmi urlă în tâmple
dar eu cuminte
ierarhizez tăceri monumentale
învelite în frunze de mesteacăn
—————————-
Vasile LUNGEANU
Octombrie 2019
***
Ești da si nù în viața mea
Înger și demon uneori,
Ești noapte într-o rece zi
Soare -n răsărit ești lună plină,
Ești ceea ce eu nu pot fi
Stele risipite-n vis peste lumină,
Apari , dispari și tot așa
Pe tabla mea de șah te joci,
Te-ascunzi în mintea mea
Și sunt ușor confuză.
Cine ești tu?
Eu, mică, albă muză,
Tu, regele din negru turn ,
Speranțe dai și-apoi dispari,
Te caut în tăcere tristă
Iubitul meu cu da și nu!
—————————
Daniela ENE
Aminciri cu maica
Îmi amincesc dă maica prăcum dă pita caldă
Șe o-nvelea-n peșchirul ca spuma, dân bumbac,
Îmi da un colț ‘năince dă a pleca la scaldă
Șî îmi țuca obrajîî zâcând: ,,Ieșci ca un mac! ”
Îmi amincesc dă maica prăcum dă apa scoasă
Dă deda* dân bunariul cu piatră dân obor,
Ca dă brodat fireangu’ ori fața dă pă masă…
În nopțâle cu stele dă maica mea mi-i dor
Șî-mi pare că pă boltă clipesc doi ochi albaștri
Șî vântul șe adie îmi pare mâna ei,
Parcă în Ursa Mare-i văd urmile-ntră aștrii
Ș-așcept să-mi pună-n palmă ca dă dămult, doi lei…
Îmi amincesc dă maica șî sâmt că-n suflet sânjer…
Io mi-s bătrân d-acuma… Iar buna mea îi înjer.
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
Octombrie 2019
*deda= bunic (sârbă)
SATUL MEU
Acolo între coline, îmbătrânit de-atâta greu,
Printre ieri și azi, și mâine neclintit stă satul meu.
Cu căciuli cam ponosite casele privesc cu dor
Înspre drumuri colbăite și…ne-așteaptă în pridvor.
Sub a timpului povară pe la porți se încovoaie
Falnici nuci odinioară, frunza izbită de ploaie,
Vântul hulpav hoinărește printre crengile-arcuite
Sufletul se tânguiește într-o lume de ispite.
Doar părinții noștri, bunii, mai sunt cei ce sfințesc locul
Și morminte cu străbunii ce și-au împlinit sorocul,
Și o doina-atât de vie pâlpâie-sufletul meu,
Cea mai mare avuție, lacrima lui Dumnezeu…
În noaptea care se zărește după voalul prins în fum
Un opaiț licărește la fereastra de la drum
Pentru cei ce s-or întoarce după anii pribegiei,
Însetați de-un strop de pace, la vatra copilăriei…
Căci acolo-ntre coline așteptați suntem mereu!
Și cea mai gustoasă pâine este doar în satul meu!…
——————————————-
Ala MUNTEAN
Republica Moldova
24 octombrie 2019
Fiecare toamnă…
…de aceea fiecare toamnă
își are pădurile ei,
că nu e loc de-același joc pământului
să-i poarte-nsuflețirea pribeagă
printre noi acoperită tot în frunze
și în hore jucate-n colivii cu păsări
mute vândute noaptea-n iarmaroc,
nici fee nu-s de-ajuns magia
se deznoadă în fiecare ram, altul
in fiecare toamnă,
alt pan în alte asfințituri, lespezi închise
altor somnuri de fiecare dată
mai insomnatice furtuni prin paturi
de licheni cu gust de moarte,
fiecare toamnă își poartă umbra ei
feerică și tandră, voluptuoasă
nesfârșită în necăderea ei,
căderilor bărbate, cu umerii tot goi
cu semnu-adânc înfipt în spate
al crucilor împodobite-n flamuri
de răgaz, în fiecare toamnă
altele ca vântul prigonit în cuiburi
de cuvinte ucise de tăcere fără
vreun temei.
Odihnă
Mă culcasem în pauza dintre
două clipe, era atât de rece acolo
că puteai vedea aerul cum se naște
gata respirat,
lângă freamătul meu timpul subsidiar
era doar un amator
la jocul de ruletă, lefter pe dinafară
și feroce pe dinăuntru cu piaștrii
nimicului meu îmbrăcat
în haine de nuntă,
Continue reading „Simon JACK: Poezii de toamnă”
MI-E TOAMNĂ…
Mi-e toamna asta
Țipăt roșu
Ce șchioapătă înspre amurg,
Ducând spre tine suspinul
Și aleanul
Pe rug aprins de nove
Și de vânt….
Mi-e toamna asta
Gând albastru
Sădit în cuib de stele
Și în vis de lună,
O umbră într-un val de humă…
Mi-e toamna asta
Zbor de păsări călătoare
Spre zările pictate,
În oranj și gri,
Cu lacrimi de argint
Și ploi de zori…
Mi-e toamna asta
Melancolie, strânsă,
Strop cu strop
În iriși cristalini,
Iubire în cascade de lumină,
Și elegii de heruvimi…
–––––––––
Măriuca Miriam
A plecat în lume, clipă umblătoare,
Zbuciumare strânsă cu șireturi gri,
Trup care învață cum iubind se moare
Și cum plânge viața-n ochii de copii.
Pe hotare oarbe pacea-și vinde plozii,
Arma naște gloanțe și le-aruncă-n om,
Câinii-și latră ura prinsă-n vârful cozii,
Grade-și fac din doliul sticlelor cu rom.
Coasa taie duhul celor fără vină,
Din bocanci se-aude cum scrâșnește-n dinți,
Lama și-o călește-n Iadul cu lumină
Și străpunge cerul scuturat de sfinți.
-Tu, pe cine aperi? Sub ce steag îți zace
Visul de-a fi veșnic cel mai bun ostaș,
În ce toamnă neagră chinul tău își coace
Gândul că-n tranșee ești doar chiriaș?
În ce foc de gheață îți arunci durerea,
Îți topești armura și te stingi tăcut?
Unde-ți dormi nesomnul îndulcit cu fierea
Dorului ce cântă-n ultimul sărut?
Mi-e adânc războiul Clipei suspendate
Între zodii scrise de un zeu nătâng
Și întreb clepsidra scursă jumătate:
,,Unde mi-e soldatul? Eu… pe cine plâng?”
—————————-
Mihaela BORZEA
25 octombrie 2019
un soare răbdător pe cerul care picură
în fragmente de zâmbete
la cules porumbul pe dealul fofelzii
câteva vrăbii gălăgioase
se sfădesc pe crengile unui păducel
zbrr… într-o clipă de spaimă
ies din cucuruz grohăind
doi mistreți
în fugă trec culmea
gândurile săgetează crusta timpului
nici că a fost nici c-o să fie
în palmele crude ca o jucărie știuletele
dezbrăcat de frunze
cade lângă opinca
vrăjită în gând un pantof
o lume deosebită între parfum și cafenele
ulițe largi pavate și calești
așa spunea în șezătoare
băiatul popii alexandru despre oraș
de bine pentru cine vrea de carte să s-apuce
la cucuruz mai ostenea bunicul multă vreme
aurul mălaiului îi mângâia degetele noduroase
cu palmele bătătorite frământa în zile
grija așezării noastre în lume
chipuri curioase sub soarele răbdător
prin țărâna și praful oaselor ce nu mai dor
zâmbind a lui făptură din toamnă
o culeg
————————–——————
Gavril Iosif SINAI
Octombrie 2019
Sire, e toamnă aici, acasă,
Cocorii s-au pierdut spre zări,
Și vinu-i fiert iară pe masă,
Ard parfumate lumânări.
Însă îmi plânge înserarea
Că e pustiu la mine-n gând,
Iar sângerie-mi pare zarea
Cu picuri ce năvalnic curg.
Stau sfioasă în rugăciune
Privind la timpul nemilos
Care se duce în neștire,
Spre zările din albatros.
Însă lipsești azi țării Tale
Și simt tristețea inundând,
Printre vertebre și pocale
Și printre oamenii de rând.
Suntem săraci făr’ de iubire,
Suntem săraci că te-am pierdut.
Degeaba coborâm spre fire,
Tu ai ajuns deja un sfânt.
Nu aveți voie! Nu îl plângeți
Voi cei care la-ți alungat!
Lăsați, puneți în rugăciune
Iubirea care la blamat.
Doar Domnul grija să îi poarte
Pentru a-i fi somnul liniștit
Că sigur și-a găsit dreptate
Și nu mai este ostenit.
Sire, într-o profundă reverență,
Ridic o rugă spre înalt
Șoptind încet: ,,- O, Excelență,
Iartă-ți poporul adorat.
El a greșit cu neștiință,
Tu i-ai îmbrățișat zâmbind,
Plecând la astre cu credință
Căci timpul este muribund.”
———————————-
Ioana CONDURARU
25 octombrie 2019