Ispita Toamnei

Toamna-şi leapădă veşmântul
Şi-mi aşterne la picioare
Rochia-i clătită-n soare
Ce i-a smuls-o-n grabă vântul.

Goală, parcă-i mai gingaşă
Zâna roadelor rotunde
Şi-o ispită mă pătrunde
Să o chem la mine-n casă

Dar rivalii mă-nconjoară,
Unul ce m-atacă-i Vântul,
Celălalt, măre Pământul –
Şi Toamna rămâne-afară.

Ține sita-n mână Vântul,
Cerul blând culoarea-şi cerne,
Jos un curcubeu s-aşterne
Şi se bucură Pământul.

Iar eu trist, rămân înfrântul
Şi mă-mbăt, întru-mpăcare,
De parfum şi de culoare,
Prihănit mereu cu gândul.

Să nu deplângem firea vegetală

 

E tristă Zâna-Toamnă și se miră

Că vântu-i smulge voalul, i-l deşiră,

Că roada cea dospită o-mpovară

Și zvonuri dinspe Iarnă o-mpresoară.

 

Să nu deplângem însă firea vegetală,

Căci știm că moare-n toamnă, dar renaşte-n fală,

Că iarna nu-i va întrerupe viaţa

Și-o va împodobi din nou verdeaţa.

 

Ce-ar fi să fie-ntocmai și cu omul?…

Să amorţească-n toamna lui, ca pomul,

Și să-nflorească iar în primavară

Spre a primi în crug o nouă vară.

 

Iar când o-ndepărtată toamnă va-mplini

Sorocul omului pătruns de secular,

Să fie asta-ntocmai cum ar fi

Că a plecat din viaţă un… stejar.

 

 

Rondelul lui Brumar

 

Năvală dă prin sat Brumar

Şi amorţeşte vraja vieţii,

Seninul cerului dă gheţii

Râvnitul rol de titular.

 

Degeaba roada-i în hambar

Şi-arome dulci abundă pieţii,

Năvală dă prin sat Brumar

Şi amorţeşte vraja vieţii.

 

În brumăriu peisaj al dimineţii,

Mă aflu în grădină solitar

S-aud suflarea stinsă a verdeţii

De sub marama de cleştar –

Năvală dă prin sat Brumar.

 

 

Rondelul toamnei mele

 

Curcubeul arcu-și cerne

Peste toamna-mi ostenită

Și-n ogradă îmi așterne

Cuvertură dichisită.

 

Eu mă-mbăt cu visuri terne

Lângă-o sticlă-abia golită,

Curcubeul arcu-și cerne

Peste toamna-mi ostenită.

 

Într-un leagăn de răchită,

Soața-mi potrivește perne

Și-n ograda-mi răvășită

De stihiile eterne,

Curcubeul arcu-și cerne.

 

 

O altă toamnă

 

Coboară astrul la chindie

Și zarea-n strai de aur o îmbracă,

Un vânt sfios, pătruns în vie,

Împrăștie buchet de busuioacă.

 

Un stol de grauri de pripas,

Ca un penel stropind grăbit

Un rest de tuș în el rămas,

Pătează cerul în pepit.

 

În nucul cel de-un leat cu veacul

Se-oprește-o zburătoare pe furiș

Și-n urma ei, de-a berbelecul,

O nucă zornăie pe-acoperiș.

*

O altă-toamnă-adaug iar

La anotimpurile-mi grele,

O altă filă-n calendar

Foșnește-n degetele mele.

 

Și-n toamna care mă cuprinde,

Ceasornicul cel hămesit

Îmbucă-nghițituri avide

Din timpul ce mi-a fost sortit.

 

 

Sunt frunza de copac

 

Sunt frunză de copac,

aşa mă simt,

şi locul mi-i pe plac

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Melancolii autumnale” →