PUNÂNDU-MI SINGUR ÎNTREBĂRI
Tu, ce-mi scazi și îmi adaugi zilele vieții mele,
Tu, ce ai împărăție ce-a puzderie de stele,
Tu, ce poți oprin-tr-o clipă universal în mișcare,
De ce-mi lași să-și facă viața cum dorește fiecare?
Tu, cea cruce de dreptate, de curat și adevăr,
Tu, ce știi prezent, trecutul și ce-o fi de-a fir în păr,
Tu, un munte de blîndețe, de iubire, bunătate,
De ce lași ca lumea asta să îmi cadă în păcate?
Tu, ce ai pe mână timpul și întinsul lumii tale,
Tu, ce-n veghe ne-ntreruptă îi croiești luminii cale,
Tu, ce poți întoarce lumea în clipita de-nceput,
De ce lași ca pe-a ta cale să fiu mâine, un pierdut?
*
Tot încerc cu a mea minte să-nțeleg a Ta gândire
Și de ce mă lași pe mine să mă-ndrept spre rătăcire,
Când Tu poți într-o clipită, să mă faci la fel ca Tine,
Bun, curat, cu-nțelepciune, iubitor de orișicine.
De ce-mi dai plăceri, păcate, dulci ca mierea-mbietoare?
De ce-mi lași a mea ființă de acestrea iubitoare?
Vrerea mea Mărite Doamne,Tu , o vrei ca să mi-o-ncerci
Ca apoi dacă mă judeci robul Tău să fiu pe veci?
**
Vezi, cum mintea mea nătângă, uneori răspunsuri n-are
Când îmi stă să se socoate de își pune o-ntrebare,
Știu că iar mă lași pe mine să găsesc singur răspuns,
Chinuindu-mă într-una, de din zori pân’ la apus.
SCRISU-V-AM ȘI VOI MAI SCRIE
Scris-am în această viață, călimări de poezie
Și tocit-am mii de pene lăsând urme pe hârtie,
Ca să dau un leac la alții ce-s cu sufletu-n durere,
De iubire, de necazuri, de cât viața tot le cere.
Nu știu dacă folosit-a leacul fie-mi cea minune,
Nu știu cât, ea, poezia, v-a adus și zile bune,
Dar mai rău decât vă fost-a n-a putut ca să vă facă
Versul meu cel dat din suflet, tuturora să vă placă.
Că-n cel vers, eu pus-am încă ce-a simțire, bunătate,
Ură multă adunată când văzut-am nedreptate,
Și speranță cât un munte și visare pân’ la cer,
Chiar de-o fi vă de-a putere cât o boabă de piper.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: În dulceața clipei (poeme)”
Nu mai vreau să port tristețea,
Fericirea e ca vinul învechit în burta mării de nisip a pustiirii… n-are firea mir să-ți ungă sufletul și pe picioare, nici suflarea slove sfinte să-i păstreze amintirea n-a găsit în frământarea mâinilor blagoslovite ale facerii de bine… setea a săpat morminte veșnice neatârnării și-a murit lăsând secretul îngropat în fundul mării… șapte sfeșnice de aur lămurit a câte șapte feri
