Mircea Dorin ISTRATE: În dulceața clipei (poeme)

PUNÂNDU-MI  SINGUR  ÎNTREBĂRI

 

Tu, ce-mi scazi și îmi adaugi zilele vieții mele,

Tu, ce ai împărăție ce-a puzderie de stele,

Tu, ce poți oprin-tr-o clipă universal în mișcare,

De ce-mi lași să-și facă viața cum dorește fiecare?

 

Tu, cea cruce de dreptate, de curat și adevăr,

Tu, ce știi prezent, trecutul și ce-o fi de-a fir în păr,

Tu, un munte de blîndețe, de iubire, bunătate,

De ce lași ca lumea asta să îmi cadă în păcate?

 

Tu, ce ai pe mână timpul și întinsul lumii tale,

Tu, ce-n veghe ne-ntreruptă îi croiești luminii cale,

Tu, ce poți întoarce lumea în clipita de-nceput,

De ce lași ca pe-a ta cale să fiu mâine, un pierdut?

*

Tot încerc cu a mea minte să-nțeleg a Ta gândire

Și de ce mă lași pe mine să mă-ndrept spre rătăcire,

Când Tu poți într-o clipită, să mă faci la fel ca Tine,

Bun, curat, cu-nțelepciune, iubitor de orișicine.

 

De ce-mi dai plăceri, păcate, dulci ca mierea-mbietoare?

De ce-mi lași a mea ființă de acestrea iubitoare?

Vrerea mea Mărite Doamne,Tu , o vrei ca să mi-o-ncerci

Ca apoi dacă mă judeci robul Tău să fiu pe veci?

**

Vezi, cum mintea mea nătângă, uneori răspunsuri n-are

Când îmi stă să se socoate de își pune o-ntrebare,

Știu că iar mă lași pe mine să găsesc singur răspuns,

Chinuindu-mă într-una, de din zori pân’ la apus.

 

 

SCRISU-V-AM  ȘI  VOI  MAI  SCRIE

 

Scris-am în această viață, călimări de poezie

Și tocit-am mii de pene  lăsând urme pe hârtie,

Ca să dau un leac la alții ce-s cu sufletu-n durere,

De iubire, de necazuri, de cât viața tot le cere.

 

Nu știu dacă folosit-a leacul  fie-mi cea minune,

Nu știu cât, ea, poezia, v-a adus și zile bune,

Dar mai rău decât vă fost-a n-a putut ca să vă facă

Versul meu cel dat din suflet, tuturora să vă placă.

 

Că-n cel vers, eu pus-am încă ce-a simțire, bunătate,

Ură multă adunată când văzut-am nedreptate,

Și speranță cât un munte și visare pân’ la cer,

Chiar de-o fi vă de-a putere cât o boabă de piper.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: În dulceața clipei (poeme)”

Gheorghe PÂRLEA: Melancolii autumnale

Ispita Toamnei

Toamna-şi leapădă veşmântul
Şi-mi aşterne la picioare
Rochia-i clătită-n soare
Ce i-a smuls-o-n grabă vântul.

Goală, parcă-i mai gingaşă
Zâna roadelor rotunde
Şi-o ispită mă pătrunde
Să o chem la mine-n casă

Dar rivalii mă-nconjoară,
Unul ce m-atacă-i Vântul,
Celălalt, măre Pământul –
Şi Toamna rămâne-afară.

Ține sita-n mână Vântul,
Cerul blând culoarea-şi cerne,
Jos un curcubeu s-aşterne
Şi se bucură Pământul.

Iar eu trist, rămân înfrântul
Şi mă-mbăt, întru-mpăcare,
De parfum şi de culoare,
Prihănit mereu cu gândul.

Să nu deplângem firea vegetală

 

E tristă Zâna-Toamnă și se miră

Că vântu-i smulge voalul, i-l deşiră,

Că roada cea dospită o-mpovară

Și zvonuri dinspe Iarnă o-mpresoară.

 

Să nu deplângem însă firea vegetală,

Căci știm că moare-n toamnă, dar renaşte-n fală,

Că iarna nu-i va întrerupe viaţa

Și-o va împodobi din nou verdeaţa.

 

Ce-ar fi să fie-ntocmai și cu omul?…

Să amorţească-n toamna lui, ca pomul,

Și să-nflorească iar în primavară

Spre a primi în crug o nouă vară.

 

Iar când o-ndepărtată toamnă va-mplini

Sorocul omului pătruns de secular,

Să fie asta-ntocmai cum ar fi

Că a plecat din viaţă un… stejar.

 

 

Rondelul lui Brumar

 

Năvală dă prin sat Brumar

Şi amorţeşte vraja vieţii,

Seninul cerului dă gheţii

Râvnitul rol de titular.

 

Degeaba roada-i în hambar

Şi-arome dulci abundă pieţii,

Năvală dă prin sat Brumar

Şi amorţeşte vraja vieţii.

 

În brumăriu peisaj al dimineţii,

Mă aflu în grădină solitar

S-aud suflarea stinsă a verdeţii

De sub marama de cleştar –

Năvală dă prin sat Brumar.

 

 

Rondelul toamnei mele

 

Curcubeul arcu-și cerne

Peste toamna-mi ostenită

Și-n ogradă îmi așterne

Cuvertură dichisită.

 

Eu mă-mbăt cu visuri terne

Lângă-o sticlă-abia golită,

Curcubeul arcu-și cerne

Peste toamna-mi ostenită.

 

Într-un leagăn de răchită,

Soața-mi potrivește perne

Și-n ograda-mi răvășită

De stihiile eterne,

Curcubeul arcu-și cerne.

 

 

O altă toamnă

 

Coboară astrul la chindie

Și zarea-n strai de aur o îmbracă,

Un vânt sfios, pătruns în vie,

Împrăștie buchet de busuioacă.

 

Un stol de grauri de pripas,

Ca un penel stropind grăbit

Un rest de tuș în el rămas,

Pătează cerul în pepit.

 

În nucul cel de-un leat cu veacul

Se-oprește-o zburătoare pe furiș

Și-n urma ei, de-a berbelecul,

O nucă zornăie pe-acoperiș.

*

O altă-toamnă-adaug iar

La anotimpurile-mi grele,

O altă filă-n calendar

Foșnește-n degetele mele.

 

Și-n toamna care mă cuprinde,

Ceasornicul cel hămesit

Îmbucă-nghițituri avide

Din timpul ce mi-a fost sortit.

 

 

Sunt frunza de copac

 

Sunt frunză de copac,

aşa mă simt,

şi locul mi-i pe plac

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Melancolii autumnale”

Ileana VLĂDUȘEL: Versuri

Abstract

 

Știai că inima are ochi

și palmele sunt amnar pentru mângâiere ?

Știai că și gândurile au chip? Ele

ne vorbesc desenând peste buzele noastre calde, șoapte în Braille?

 

Știai că dragostea își  odihnește

răsăritul în pieptul celor ce și-au tatuat inima cu aceeași poveste?

Zâmbetul are formă de floare, cuvintele au aromă de soare

Și amestecate, vindecă din cuvinte, tăceri închisoare.

 

Totul e posibil atunci când

pașii noștri străbat  îmbrățișați aceeași bucată de drum,

când ne rămânem în privire unul altuia și în  culoare

se amestecă în răsărit, urma inimii tale.

 

Toate culorile lumii își dau întâlnire în curcubeu

doar să înflorească apoi peste zâmbetul tău.

Urmele cuvintelor rodesc peste buzele mute

și cad în petale, sărutări țesute.

 

Inima iubește în toate limbile cunoscute

Și mâinile mângâie inimi ciute.

Vreau să ști iubire că te doresc abstract

În toate cuvintele chiar și în cele ce încă nu s-au inventat!

25.10.2019

 

 

Păsări albe

 

Izvor de imaginație, mintea creează

Păsări albe pe bolta albastră

Ce navighează la cârma unui dor nesfârșit

Tulburând gândul omului care altfel ar rămâne mic.

Izvor de inspirație, gândul încearcă

Să aducă la viață marea cea moartă.

Nesfârșit cum e, orizontul,

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Versuri”

Constanța Doina SPILCA: Poeme

Distonanță

 

Te strig!
Țipătul
se toarce
din doină
de iubire,
amintire,
dor,
se tânguie
spre
altă vâltoare
izbindu-se
de orizont
în țăndări
mute,
reci,
însingurate.

26 octombrie 2019

 

 

Genune

 

În zori
e prea târziu
pentru soarele
asfințind în abisal
în introspecție kafkaiană.

16 octombrie 2019

 

 

Vara se prefiră în toamnă

 

Vara
oftează decrepită
agonizând clorofila,
cu plete – mătase
dărăcite în câlți
de vântul
șuierând
prin pănuși gălbejite,
cu brațe noduroase,
dizgrațios dezgolite
de pețioli
și triluri măiastre,
cu mersul greoi
șovăind
prin colburi de frunze
amnezice de verde,
oblăduind
un greier
furnicat
de viitorul glacial.
Continue reading „Constanța Doina SPILCA: Poeme”

Gabriela MISTRAL: Bogăție

Higorca

*

Bogăție

 

O soartă mi-este dată
și alta înstrăinată:
întâi am trandafirul,
apoi mai am un spin.
Dar ce mi-a fost furat
tot mie-mi aparține:
căci am o soartă dată
și una înstrăinată,
în purpuri sunt bogată
și în melancolii.
Ah, pătimașă-i roza
și adorat e spinul!
Conturul se dublează
rodind îngemănat,
o soartă ce mi-e dată
și una înstrăinată…

Gabriela Mistral, Chile 1889 – 1957
Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Riqueza // Tengo la dicha fiel/y la dicha perdida:/la una como rosa, /la otra como espina. /De lo que me robaron/no fui desposeída:/tengo la dicha fiel/y la dicha perdida, /y estoy rica de púrpura/y de melancolía. / ¡Ay, qué amante es la rosa/y qué amada la espina! /Como el doble contorno/de dos frutas mellizas, /tengo la dicha fiel/y la dicha perdida….

Gia STANCULET: O moarte îți cer înc-o dată…

Nu mai vreau să port tristețea,
lacrimi ce-mi strivesc sărutul
sufletul mi-e tot avutul,
îmi e toată frumusețea,
înc-o moarte vreau să-ți cer
și-am să-ți dau pe drept tributul
fă-mă Doamne zbor spre-nalt,
judecata Ta-i justețea…

 

Dă-mi pe cerul gurii iară
dă-mi pe trupul meu senin
doar un strop de vin divin,
să mă ungi ca prima oară,
stinge-mi lanțul de pelin,
să-l prefaci din foc în scrum,
ia-mi durerea grea din drum,
zbor de înger să revin.

Dacă vrei să mă alungi,
peste câmpuri sau prin munți,
fă-mă curcubeu în punți,
rogvaiv cu ochi prelungi
fă-mă Doamne ram de stea,
lacrimă în palma Ta
cerul din imensitatea sa
azur de senin să-mi dea…

Mi-ai dat scânteie de viață,
dar o moarte acum aștept
trufia n-o vreau concept,
ci iubirea ca prefață
dă-mi o moarte-n suflet viu,
asumată să mă știu,
iubirea mai dă-mi o dată…
din tot ce-aș putea să fiu.

—————————-

Gia STANCULET

Octombrie 2019

Ioan POP: …vinul învechit trezește prădătoarele de noapte și îmbată poezia celor mai înalte sfere…

Fericirea e ca vinul învechit în burta mării de nisip a pustiirii… n-are firea mir să-ți ungă sufletul și pe picioare, nici suflarea slove sfinte să-i păstreze amintirea n-a găsit în frământarea mâinilor blagoslovite ale facerii de bine… setea a săpat morminte veșnice neatârnării și-a murit lăsând secretul îngropat în fundul mării… șapte sfeșnice de aur lămurit a câte șapte fericiri nemairostite am găsit în via vieții unui fir uscat de iarbă… vinul învechit trezește prădătoarele de noapte și îmbată poezia celor mai înalte sfere… fericirea trândăvește în uitare și ruină… stelele ei efemere rătăcesc pe străzi mizere cu răvașe de iubire și cu cărți de rugăciune pentru sfinți, făgăduințe și puteri miraculoase… cere numai și se face, crede și alungă-ți ochii de pe frescele iubirii în nesomnul rațiunii, caută de tălmăcește, în grimasa desfătării, câtă pace e în truda frământărilor celeste, și cât chin e în destinul unui fir uscat de iarbă!… gura celui care tace va vorbi în vinul dulce și-ți va da pe față ura împotriva Stăpânirii Cerului, facere oarbă… lasă-ți grija pentru viață și învață meșteșugul armelor cu care slova a îngenuncheat pământul și i-a pus jugul robiei libertăților râvnite, blestemându-l la uitare, ură și zădărnicie!… vântul beat aprinde rugul și încep să-mi fiarbă ochii de la arșița vederii într-un fir uscat de iarbă… fericirea firii scrie, fără șir, și modelează sfeșnice în mări de aur, de azur sau de hârtie… șapte căi a câte șapte rătăciri…nu mai contează… dintr-o singură mârțoagă poți crea o herghelie...

——————–

Ioan POP

Octombrie 2019

Mugurel PUȘCAȘ: Nu întreba…

NU ÎNTREBA… 

 

Nu întreba de ce iubim acum…
Nu te ascunde-n toamne reci, târzii,
Avem predestinat un magic drum,
Un colţişor de rai în vremi pustii.

Nu întreba de ce e clipa grea…
Tu eşti acolo, eu aici, râvnind !
Autumnala vrajă, draga mea,
Uneşte două inimi dogorind.

Nu întreba de ce cad frunze-n noi…
Este normal ! Se uscă pe alei !
Peste covor de rouă înspre zori,
Vom savura arome vechi de tei.

Te-oi răsfăţa prelung… Ne vom iubi !
Ai must la sân şi pântec arămiu,
Plete roşcate, ochii verzi, zglobii,
Toate îndeamnă la amor târziu.

Femeia mea vei fi apoi, pe veci…
Nu întreba, de ce ! Aşa vrea El !
Mângâietor, pe noile poteci,
În stihuri te-a-mbrăca un menestrel.

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Mihaela BANU: Născuți din pulbere de stele (versuri)

Născuți din pulbere de stele,
De la-nceput avem menirea
Să ne întrecem ca și ele,
Să scotem din adânc sclipirea.

Cât vraja vieții ne-nconjoară
Uimindu-ne cu-a sale cânturi,
O nesfârșită primavară
Ne-o clocoti prin trup și gânduri.

La capătul trăirii noatre,
Dând mâna soartei intrinsece,
Ne vom întoarce printre astre
Și-n nemurire-ncet vom trece.

 

Întâmplări de-amor …

 

Cel îndrăgit de-alte femei
Iubea în taină ochii ei;
Frumoșii ochi, de-agat, căprui,
Dar nu spusese nimănui.

Iar ea pe altu-l îndrăgea,
Cu ochii mari de peruzea.
Și-ades, frumoșii ochi căprui,
Plângeau vădit de dorul lui.

Atâtea întâmplări de-amor
Sfârșesc în flacăra de dor;
Chiar dragul tinerei dudui,
Iubea o fată cu pistrui …

Și fata de care vă zic
Iubea un ditamai voinic.
Privise-n ochii lui verzui,
Când poposise sub gutui.

Continue reading „Mihaela BANU: Născuți din pulbere de stele (versuri)”

Vasile Dan MARCHIȘ: Meditație extremă

MEDITAȚIE EXTREMĂ

 

Într-o vreme pe când
îmi controlam cu pixul
poziția și fizionomia,adică scriam,
convins că
doar scrierea mea continuă
este virgula credibilă
între mine și lucrurile neînsuflețite,
credeam că muza mea îmi face feste,
auzindu-l prin ea
chiar pe Dumnezeu spunându-mi:
” Stai o clipă în locul meu ! ”
-Eu ? am răspuns uluit în surdină Domnului.
Nu sunt vrednic de așa ceva Doamne!
” Ba da ,a spus Tatăl Ceresc,
Eu am multe locuri:
La munte,
la mare,
în câmpie,
la hotare,
locuri în care trebuie să fac ceva..
În locul pe care te-am pus,
îmi găsesc arareori clipele de răgaz ,
Deci,oricine ba chiar şi tu
poţi sta sta în locul meu
atâta timp cât nu ți se cere să faci nimic…”

———————–

VASILE DAN MARCHIȘ