cel mai tare mă doare alunecarea peste
pervazul toamnei care văzută dinafară
pare o lamă de plug întors pe dos
în trupul unui zid neînălțat
pe-o înălțare cu aripi din ceară de albine,
iz de pârg văratec răzbate din trecerea ta
omule în ipostaza adormirii de sine,
suntem grote vii de întuneric născând
lumini spre a visa în patru anotimpuri,
acea neștiință în care trecând ne asumăm
să fim margini de ferestre în mereu alte
vitralii nevăzute de nimeni…
poate doar de sinucigașii ce se aruncă
în gol de pe pervazul toamnei!

Picătură

Încet, mă îndepărtez de maluri
depărtarea-i frig uscat,
la mijloc de ape ceața văzută din profil
are chipul mamei
baldachinul renunțării se destramă în
vârtej de valuri
se preschimbă în amvon și mirese selenare
mă îndrumă să mă-ntorc,

plânge răsăritu-n mare
calfe de visări lemnoase piatră pun
in loc de case peste drumuri cu soroc,
arce sunt moliile mele
ce le țin ca avatar printre zboruri noi rămase
cu uitarea-n buzunar,

mă îndepărtez de maluri
sau mă-ncearcă nordul zării în tristeți
cu chip de vrăbii zgribulite în iernări,
trupul greu de răni vernale mă-ntrupează
anotimp,
din firide colțuri plâng de umbrire sclerozată
sunt o apă de botez
ce mă leapădă din denii chinuite de extazuri
picătură din sfârșitul încordării
altui timp.

Diplomă de excelență

La ușa de intrare a fiecărui cuvânt
scris oblic pe fereastra văzduhului
dintre două argumente
stă câte un câine de pază,
explicații sunt doar la ușa de ieșire
acolo unde cuvintele ies
gata șterse în nerostiri de hiene ambulante
intru reîncarnare gata fabricată
din lumânările celor ce vor pieri absenți
în maculaturi visătoare,

Continue reading „Simon JACK: Vitralii poetice” →