IMNUL SOARELUI CĂTRE WAKA – TAGA

 

Oamenii  Muntelui,

ai ultimului munte

pe tobele lunii,

ca fiii de tunet, cu palmele bat:

”Iyahe nakoda, ehage nakoda,

e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,

ehage nakoda….”,

 

dar Omul Alb nu înțelege

nici un grai de-al pădurii,

decât limba-i de sârmă ghimpată

rupând căprioarelor carnea.

El nu a citit ”Cartea Zimbrului”,

pe care Marea Câmpie ne-a scris-o,

nici ”Cartea Vulturilor”,

cum să rămâi de-a pururi tânăr,

iubind.

 

Tot el ne-a spus

că oasele noastre-ar fi albe.

De la Munții-cu-Șira-Spinării-de- Stâncă

și până la Marea Câmpie,

oasele noastre, albele…

Bine-ai grăit, Omule Alb,

fratele geamăn al morții!

 

Nu pielea,

ci tobele noastre sunt roșii,

ca inima

Atotputernicului Waka-Taga,

ca flăcările

iubirii din arderi de tot,

ca buzele

ce-au sorbit din săruturi rubinul

și cântă

ca duhurile roșii prin arțari:

”I-ya-he  na-ko-da, e-ha-ge  na-ko-da,

e-ha-ge, e-ha-ge, e-ha-ge,

i- ya-he,e-ha-ge  na-ko-da…”

 

 

DOLIUL ALB

 

Omul Alb ne-a vânat

până când dintre noi

au rămas

doar munții și apele

cu numele nostru.

 

În loc de negru

Muntele Yoho poartă pe vârf

doliul alb pentru noi,

iar despre numele

Niagarei

de ce întrebați ce înseamnă?

 

”Mireasa nebună…”

a-mbrâncit bolțile cerului

și râde.

E toată îmbrăcată în alb,

culoarea de doliu,

așa cum se poartă la noi

de munte, de apă, de lună.

 

 

TEEPEE

 

…și trăgând din împrumutul de pipă

l-am rugat

să ne vorbească de teepee,

iar el,

zâmbind peste umărul meu,

cuvântă sie însuși amar:

 

”Niciodată să nu te încrezi

în cuvintele Omului Alb…

Mereu sălășluirea i-a  fost

în afara numelui său.

 

Teepee

sunt hărțile noastre în formă de con,

din piele de urs, sau de zimbru.

 

Fiecare lucru are un teepee

pentru duh bântuind lăuntricul lui.

În piatră

e duhul de munte,

în apă

e duh ce-a zburat peste ape,

de-aceea îl vezi după ploaie

cum își rotește coada,

păunul ce-și bea curcubeul.

 

Iar noi?

Toți – manito de teepee,

ca melcii-n cochilia lor.

Harta e numai o haină

de primenit pentru școală

izvorul apei de foc,

la fel și

ghețarii, muntele, marea…

Noi locuim în nume,

precum în inima îndrăgostiților

duhul roșu al vinului.

 

Niciodată să nu te încrezi

în cel nenăscut în teepee.

În afara cuvântului

el își are sălașul,

și-atât de departe de numele lui,

că lacul și codrul și marea

sunt scrise de el pe hârtie,

hârtie uscată,vopsită  și tare

ca inima Omului Alb.

 

 

PĂDURILE ALGONQUINILOR

 

Numai ei vorbeau limba lor ,

”Pădurile-de-Dincolo-de-Moarte-care-Râd”.

 

Într-o toamnă

au plecat spre ”Cascada-Calului-Alb”.

Frunze de-arțar

toată noaptea au plâns după ei,

roșii

ca sângele lor din coroana de pene,

ca vocalele Pielor Roșii

plecați într-o toamnă

spre ”Cascada-Calului-Alb”.

 

Din când în când Wapiti,

regele cerbilor duși după ei,

cel nevăzut de urmă omenească,

se-ntoarce noaptea spre ”Lacul Pomenirii” –

părintele tuturor apelor

cu nume de-al Pieilor Roșii:

”Rubinele-Suspinului-de-Soare”.

 

Numai ale lui

sunt cărările  spre ”Lacul-Pomenirii”

și ale lunii.

 

Pe frunte,

împărăteștile-i coarne

poartă rădăcinile

”Pădurilor-de-Dincolo-de-Moarte-care-Râd”.

 

Plecându-se cu-ngenuncherea mare,

Wapiti bea din ele

”Singurătatea-Rotundului-de-Lună”,

apoi

din cântecul lor,

roșu

ca flacăra din frunza de arțar.

 

Dimineața

fiecare copac răsfrângând un Wapiti –

varsă din numele Pieilor Roșii

frunze

care-au sorbit din vinul pomeniților,

plecați, cu drum cu tot,

spre ”Cascada-Calului-Alb”.

 

 

MUSKOKA

 

Apele lui s-au oprit

pentru ca pădurile de dincolo,

prin oglinzile lui,

să vină tot mai aproape

de spaimele noastre.

 

De ce ți-e frică de dorul din noi

ce-adâncul ni-l cheamă

mereu spre dincolo?

 

Prin liniștea lui

doar cu mocasini de condor

se șoptește

pentru că malul celălalt

e mult mai înalt ca nașterea noastră.

 

Vino în brațele mele

că numai așa vei putea auzi

cum înfloresc cireșii lui Muskoka,

singura cină-a privighetorilor

din pădurile de dincolo de somn.

 

Nu-ți fie frică de dorul din noi

cât încă sub brazi

ni-i lotca răsturnată,

cât timp lopețile ei

fâlfâie-n foc rămasului bun

vâlvătaie.

 

Oare focul acesta

nu-i inima lui Chippewa,

”omul-cu-piele-de-cireș”?

 

Pe urmele lui va trebui să plecăm

spre malul celălalt.

Tu nu știi că

mestecenii cei mai frumoși

sunt dincolo,

îngăduiți spre veac

doar răsfrângerilor noastre?

Sub coaja lor

sunt bătăile inimii mele,

poemele încă nescrise….

 

Ce dacă-i timpul  lotca s-o adaug

firescului val

și somnului?

 

Lotca e numai o punte

de la o stea la altă părere,

ca-n manuscrise de mesteacăn

pe care mă grăbesc să le-mbrac

pe malul pădurilor de somn

ale aceluiași Muskoka.

 

Nu uita,

lasă lumina aprinsă

până când soarele,

la fereastră,

va bate de trei ori

semnul știut doar de noi.

 

 

OCHIUL LUI KITCHI MANITO

 

Genele spicului

seamănă atât de mult

cu genele mielului.

Numai ele cunosc

ochiul lui Kitchi Manito,

duhul

din fiecare lucru.

Grinda seminței

întotdeauna a fost

temelia de piatră-a iubirii.

 

Pretutindeni – privirea

vistiernicului Kitchi Manito!

Toate lucrurile

sunt darurile ochiului

ca jertfă adusă iubirii.

 

…și iarăși

întrebat a fost Yoho.

”Spune-ne nouă Începător-de-Lumină:

De unde-i izvodul iubirii?”

Și Yoho tăcea.

Răspunsu-le-a lor Kitchi Manito:

”Din mâinile voastre,

când una alteia-i dor.

N-o căutați prin cuvinte,

c-atât de aproape

e pleava de bobul de grâu.

Lăsați

privirilor voastre vorbirea

până veți fi ochiului cântec.

 

Fericiți

cei cu inima-n limpede grai

c-adâncul lor pot ca  să-l vadă

cu-același ochi

vârf nelumesc al Muntelui Yoho

ce poartă pe umeri de-altar

așteptările Mielului Alb.”

 

 

UMĂRUL PĂRINTESC AL LUI YOHO

”Și s-a suit în munte. Si era singur.”

 

Din soare,

numai atât ați putut să-nțelegeți?

Doar umbra?

 

În fiecare seară

pe umăr lui Yoho-i adoarme

durerea  ca soare,

unica stea alungată

din părinteasca ogradă a nopții.

 

Primul născut

singurătăților lui…

Toată averea de-acasă,

umbra – ca ultimă haină

i-a dăruit-o omului,

veșmânt spre ființă,

ca jertfa să-i fie deplină.

 

”Tu,

Kitchi Manito, prin firea culorii,

au învățat-ai pre oameni

să-i cânte lumina?”

 

Luminătorul zilei

suspină prin somn.

Desigur visează că-i om.

Fiii Soarelui

îl biciuiesc a doua oară

până la umărul părintesc

al Răstignirii pe munte.

 

Și era singur,

fără de umbră în noapte.

 

 

PRAGUL DE SUS AL LUI YOHO

 

Sunt păsări de baltă

și păsări de cer,

dar nu de aripă grăiesc către voi

ci de zborul înalt al pragului de sus,

rotit de trei ori în piatra albă de ou,

înainte să se nască aripa.

 

Trageți perdelele

afumatelor lămpi

și ridicați-vă-n cântările voastre

pe unde norii vă strigă pe nume,

ca să-nțelegeți că pragului de sus

chiar soarele capul și-l pleacă.

Numai pragul de sus e chemare

la Cina de Taină a Fiului Meu.

 

E prag de păduri, dar nu e doar lemn,

e prag ca de ape,

dar nu e ascuns pe sub lotus,

ci-n inima Taborului din rouă.

Eu sunt ușa !,

a zis Fiul Meu către voi,

nu  poartă,

tot ce-ngrădirea și-ar dori mai mult.

 

Nici țarcul, nici ceairul

nu au pragul de sus,

de-aceea-n

poruncă nouă  vi-l las să vă fie

pân’ la-nălțimea nourilor voștri,

unde chiar soarele apusul și-l pleacă

să intre-n cămara de nuntă.

 

Eu și lumina suntem una,

a zis Muntele,

pentru că lumina nu poate fi roasă

de molie, sau de rugina coclirii

și nici jecmănită pe ulița voastră

că pungă nu are și nici hambar să o-ncapă.

Lumina începe măsura de Om

de la cuiul bătut în pragul de sus,

așa cum oul se citește

de-a înaltu-n rotundul de cuib

al Coroanei de Spini.

 

 

PRE LIMBA LUI WAPTA

 

Izvorul Alb

a ajuns la noi pe pământ

din cântecul înalt către Yoho.

 

Continue reading „Dumitru ICHIM: Yaho și Cerbul de Flăcări (poeme)” →