Simon JACK: Nefiresc în umbra mâinii drepte (poezii)

Căutător

 

poezia se răstoarnă în valea cuvintelor
rostite cu mâna goală,
duhoarea lor atrage condorii pleșuvi
ce zbor cu ceruri dedesubt în hăcuiala
ghearelor silabisite
pe coroane mortuare fără
dex,
vagabond și orb tărându-mi haina
cu prea multe buzunare
printre gunoaie,
căutător mă înegresc în tușul nopților
al gurilor căscate
nefiresc în umbra mâinii drepte…

 

 

Profile poetice

 

Drepte stau aleanuri strâmbe
intr-o flamură candidă ce se flutură în alb,
inimii în armistițiu cu tot griul
unui gând
nici de flamuri nu îi pasă nici de veacul
unui pas,
vrea iubirea-n cap de coasă, moartea
un nimic decent
să îl treiere prin rituri ce dispar cochet
in ceas, o secundă infinituri pârjolite în amor
să ne fie focul sacru ce ne arde berechet,
indoielnice clepsidre așezate-n
colț pe cer,
noime de trecut prin viață cu miros închis
de var, sunt doar ziduri în spoială
cruntă trecere de ani,
gândesc grabnic începuturi când n-am
tâmplă a visa și aștept cu nerăbdarea unui
pan sătul de van
alchimii zorind sfârșituri ce se-ntorc
in avatar, deja vu-uri-ghilotina împruncire
fără sfat,
Doamne lasă-mi orbii din catrene ce le scriu
doar bâjbâit să nu știu când se termină
drum toiagului prin umbre ajutându-ma
să strig,
imi aud atunci ecoul fandosind în rime goale
cerșetori în frac și straie purtând cruci
de spovedit,
lume, lume întrunchiată în decorul altor lumi
ce stai flamură blazată suspendată
fără vânt,
nici cădere nici înalt, înălțarea-i rost de moarte
inainte de aripi
inainte de tiară stă genunchiul suspinând,
nu e loc de-aleanuri drepte strâmb
e visul tău cărunt,
eu acum degeaba mirui în cuvinte ce mă ard
patrafire de iubire sau călăi de neștiință
doar poetic mă revendic și pe voi din
preajma mea,
vămilor golite-n beciuri de profeți ce-ați
fost candva.

 

 

Orășelul copiilor

 

e mai seară că ieri seară
mai vechi ca vinul mult străvechi din
călimara cu cerneală,

copii ridică zgârâie nori din șotroane
cu fațada la două asfalturi,
doar creta fără alb
rămâne jos în căruțul celui mic născut
in statuia libertății de la colțul
cu toneta de înghețată,

tot seară e și-n leagăne
un Mickey Mouse cu ochelari de soare
vinde pozne din nopți cu gemeni
trași pe sfoară
de tați nematurizați,

mame grijulii
iși strâng la sân toate cârligele de rufe,
e mai seară ca ieri seară
se dau drumul hoților
de vin vechi,
in orășelul copiilor se vând călimări
fără cerneală,

pe jos șotroane în zgârâie nori
și-un pic…de albăstreală.

 

 

Persiflări nediagnosticate

 

la gâtul tău toți ateii mei de noapte
râd în poze îngălbenite
sub mustață ori din sâni de anduranță
ceruiți în Pegași morți,
umeri moi mai dau din aripi
un nezbor de zile mari, crucea ce ți-o port
pe spate se preschimbă-n cărăbuși,

Continue reading „Simon JACK: Nefiresc în umbra mâinii drepte (poezii)”

Mariana GRIGORE: Încă un pas (versuri)

după o vreme,
poate aceeași vreme
ce îmi rostuia așchiile sărite din timpul pierdut,
am învățat să suspend clipele
de lampa cu fluturi ce nu mor
în lumina ultimei aripi

după o altă vreme
cu aceeași denumire a absenței fără motiv,
am început să las umbra clipelor
să proiecteze în gol,
scuze plimbate de la un capăt la altul
al fugii de mine

când ajung să ating indiferența
cu degetele nepăsării de întâmplări,
mă trezesc în aceeași vreme,
cu un deja vu sub tâmpla inimii,
luând zilele de la capătul nopților,
fredonînd pe trotuarul fără pași,
refrenul aceleiași
surzenii a trilului privighetorilor

Încă o vreme,
se așează în lumină
și se dezbracă ușor uimită,
de o nouă trăire!

 

 

TRECĂTORI ȘI TRECERI

 

În orașul cu prea mult asfalt
sufletul calcă în bălțile
iluziilor neastupate,
afundându-se printre dale de piatră
aruncate la întâmplare de
visele care și-au schimbat forma
( ce ciudat,
pasul se mulează pe lumina alba
ivită din fundătura tunelului
care se joacă cu umbra umbrelor!)

Nu știu încotro mă poartă sunetul
tocurilor ce rezonează cu plumbul din
încă o toamnă ce-și smulge din radacini
copacii

Aș vrea să văd soarele
de dincolo de atâtea absențe,
să rad în nebunia fugită din zborul
ce planează deasupra unui cuib de cuci
însă,
nicio raza de alb nu își amputează umbrele
dacă,
în orasul cu prea mult asfalt,
sufletul va rămâne o trecere
pentru pietoni mereu grăbiți

 

 

ÎNTRE AZI ȘI CE O SĂ MAI FIE !

 

O întrebare lamentabilă
îndesând cuvintele între linii de răspunsuri
fără marcaje cu dublu sens,
îmi desenează cifrele de la 1 la o viață,
pe un popas care seamănă cu
deșteptarea altui timp

Continue reading „Mariana GRIGORE: Încă un pas (versuri)”

Mihail Cosmin PAMFIL: Tomnatică iubire (poeme)

DEALUL  DINSPRE CODRU..

 

Te-aștept să vii în deal spre codrul,

Ce acum este veștejit

Și să uităm atunci de totul,

Privind pădurea-n asfințit.

 

Când te zăresc , nu-mi sunt în fire

Și simt un sentiment profund,

Aș vrea s-o pot numi „iubire”,

Dar neg din nou și mă ascund.

 

Adie vântul cel de toamnă,

Te-apuc de braț, tu te ferești,

Oh, dulcea-mi preamărită doamnă,

Hai spune-mi sincer, mă iubești?

 

Aș dori mult așa să fie,

Totul să fie reciproc,

Dar toată lumea cred că știe,

Că în iubire n-am noroc.

 

 

VIOARA

 

Oh.. tu vioară ce m-alini,

Când doruri mă cuprind,

Oh.. tu vioară ce suspini,

Dup-al iubirii jind.

 

Te-au mânuit și mulți români,

C-o dragoste eternă

Pe tine ei au fost stăpâni,

A țării ești maternă.

 

Balade multe, rapsodii,

Compus-au ei cu tâlc,

Prin acest fapt rămas-au vii,

În suflete adânc.

 

Cum mă alini tu draga mea,

Nici fratele nu poate,

Când strălucești ca și o stea,

Mă faci să uit de toate.

 

Tot raiul sfânt de tine-i plin,

Ohh..draga mea vioară,

M-afund în sunet-ți deplin,

În coarda ta ușoară.

 

Mai cântă-mi doar un Re major,

Cu-arcușul tău iubit

Și după asta pot să mor,

În taină liniștit.

 

 

IUBITĂ CE ÎMI EȘTI…

 

Iubită ce îmi ești feblețe

Și îmi faci viața mai frumoasă,

C-o simplă față radioasă,

Întorci acum tu mii de fețe.

 

Iubită ce îmi ești ca apa,

Nu ar fi viață fără tine,

De asta să zâmbesc îmi vine,

Chiar înainte să sting lampa.

 

Iubită ce îmi ești mai dragă,

Decât oricine de pe lume,

Chiar mă iubești? Hai te rog, spune!

Cu tine văd că nu-i de șagă.

 

Iubită ce-mi ești alinare,

Aștept în brațe să îmi vii,

Te-aștept cu mare drag, să știi,

Cât mă m-ai lași în așteptare?

 

 

PARADISUL PIERDUT…

 

Cine poate să îmi spună,

Unde zboară acest timp?

Pleacă astăzi vremea bună,

Se transformă în nisip.

 

Și se scurge, se tot scurge,

În clepsidra vieții grea,

Ahh.. copilăria fuge,

Vreau să mă agăț de ea.

 

Continue reading „Mihail Cosmin PAMFIL: Tomnatică iubire (poeme)”

Mihai MERTICARU: Coroană de sonete

(SONETELE  FEMEII)

                         I

Sonete, fără ea, nu s-ar mai scrie,

Florile n-ar mai răsări în sere,

Nici albinele n-ar mai face miere,

Aştrii s-ar rătăci prin galaxie,

 

Pământul n-ar mai avea emisfere,

Seva n-ar urca în viţa de vie,

Calea nu ne-ar mai fi în colilie,

Soarele din cer s-ar vedea cum piere.

 

Femeia-i forţa de gravitaţie,

Inspiratoarea operei de artă,

Ce te înalţă-n starea de graţie,

 

Te încântă, te bagă-n vibraţie,

E toată un zâmbet chiar când te ceartă;

Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă.

 

 

II

 

Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă,

Asta este femeia cea divină,

Pentru toate, numai tu eşti de vină,

Că nu ştii să te-orientezi pe hartă.

 

Pe cer, martoră ţi-i luna cea plină,

Că te-a lăsat să-ngheţi de frig la poartă,

Să stai, să meditezi profund la soartă,

Să vezi cum nenorocul vă dezbină.

 

Nu te gândeşti să te dai bătut nicicum,

Nici nu observi, cu tine, cum se poartă,

Urci neobosit pe unicul tău drum

 

Şi te vezi mergând iar cu ea la toartă,

Pentru că, dintotdeauna şi acum,

Femeia-i duhul operei de artă.

 

 

III

 

Femeia-i duhul operei de artă,

Răsare soarele din creştetul ei,

Din ochii săi albaştri ţâşnesc scântei,

La intrarea-n rai, e deschisă poartă.

 

Viaţa cu ea e o livadă cu tei,

Chiar dacă, din când în când, te mai ceartă,

Că-n dragoste supărarea se poartă

Şi-apoi ambrozia-mpăcării o bei.

 

Pe unde calcă, răsar crizanteme,

În văzduh, cântece de ciocârlie

Şi-n capul tău, fantastice poeme.

 

Vremuri mai prospere-ai dori să vie,

Dar, de sărăcie, tu nu te teme!

E superbă şi într-un sfert de ie.

 

 

IV

 

E superbă şi într-un sfert de ie

Zeiţa din spuma mării născută,

Dragostea din inimi să o ascută

Şi s-o transforme într-o feerie.

 

Femeia, planetă necunoscută,

Poate să-ţi facă viaţa o pustie,

Chiar de eşti stăpân pe-o împărăţie

Şi n-ai pe sufletul tău nicio cută.

 

Nu te umfla peste măsură-n pene

Şi nu te încrede prea mult în soartă,

Ţi-e scris să fii învinsul, nota bene!

 

Cu superbia-i prietenă la toartă,

Şoaptele-i tainice sunt mult viclene;

E improbantă ca o cvintă spartă.

 

 

V

 

E improbantă ca o cvintă spartă

Şi dulce ca o veche melodie,

Dar vraja nu ţine chiar sine die.

Fii îngăduitor cu-a ta consoartă!

 

O, fericire, puf de păpădie,

Necazurile tot nu ne mai iartă,

Nu le putem îmblânzi cu o cartă

Şi doar la comanda noastră să vie.

 

Continue reading „Mihai MERTICARU: Coroană de sonete”

Simon JACK: Nu până demult (versuri)

Nu până demult
dansam copacilor corola în spectre
de lumini ce-aveau ceva din
pegasul cu aripi îngreunate de nove ursitoare,
azi răsfoiesc pământului
tăcerea brazdelor fără folos, citesc în rugina
carelor goale,
nu până demult însuși eu eram anotimpurile
și treceam prin vremuri
in chip de pescăruș cu cerul în gheare,
balize de timp le făceam torturi
in valuri și din fiecare mal ridicam schituri
de primăvara, clopote de vară, în scoici
perlam toamne, închideam gura ploilor
iarna glugă albă peste negrul frunților
așezam și cântam prohodul omătului în
saivanele inorogilor furați,
acum mă închin în lespezi peste soare
recit din poezia vampirului din gutui
necoapte,
leg de picioare serafimi cu mersul clătinat
și le scriu oracole de-ntoarcere acasă,
inventez drumuri prin aer pentru migrația
noilor apostoli, croiesc nimburi din
platoșa templierului ce a murit la picioarele
Sfântului Gheorghe ucigând balauri
in lesă de sare,
lipesc vitralii de tâmpla zenitului în bernă
fac acolade peste bolți ce arcuiesc ghiocei
de-nsingurare, străpung ecouri cu numele
meu și-mi primesc strigătele înapoi
sub forma viorilor fără arcuș,
in colivii din lut vârtos țin corbi albi să-mi
aducă aminte de Adami divorțați în pântecul
frunzelor savante,
refac Eve în șerpi cu ochiul întors de la rod
și, nu până demult,
invățam cum să mă spăl pe mâini de colbul
țarânii rămase printre degetele aruncării
cu piatra în cel ce m-a știut nefiind.

 

Atât de dor!

 

S-atat de dor mi-a fost de tine
că mi-au crescut spinări în gând
ce nu puteau să poarte vină,
de-atata greutate de pământ
si liniștea dintre cuvinte,
in stoluri zboară pe ziduri de buze solitare
ce arcuiesc săruturi tandre de poeți,
cu mine esti în orice vară
si toamna te dezbraci de mine prin frunza
ce moare sub pereți,
atat de dor îmi e de tine, că nu mai pot
sa umblu noaptea, desculț în bruma,
ce cade rece fără vină, prin scaieți …

 

Noiembrie

 

am înnoptat o clipă în paradisul cailor
neobosiți de fugă,
m-am simțit grajdul lor când câmpul
ii alungă, nepotcovite gânduri
stau nechezat potcoavei ce lupii mi-i
adună la ultimul pătrar de lună,
imponderabile fânețe hrănesc guri
de portal
cad frunze la hotare și zgomotul căderii
e un echinocțiu pe-o gaură săpată
in suflet de gropar,

spânzur ferestre-n ziduri ce-nchid
solii de iarnă în toamne
fără saci,
voi poposi un veac în ranița luminii
ce a uitat de umbre încorsetând venere,
Noiembrie e leacul spășirii de-ntuneric
un domino al morții născând
mereu himere,
culcușul din odaia ce leapădă de schituri
călugări beți de viață
și îngeri fără tați…

 

Anonim

 

Cu mare grijă să nu deranjez
păsările-echer
așez duminici oranj acolo unde timpul a omis
să facă cuiburi de-aducere aminte,
e nevoie de puțină odihnă
in closetele minților nevoiașe,
se sorcovesc cu mir amar
oasele curvelor de piatră
duminici mai puține,
mai mulți latifundiari
de câmpuri pline cu opiu,

Continue reading „Simon JACK: Nu până demult (versuri)”

Emilia-Paula ZAGAVEI: Cu tine

Cu tine

 

Cu tine scriu o poveste
Fără început și fără sfârșit.
Îți mângâi sufletul
Cu degetele fine ale sărutului
Ce plutește între noi.
La margine de gând
Îți ascult ecoul inimii,
Sorbindu-ți cuvintele fierbinți
De pasiune nespusă.
Mă-mbrac în vocea ta,
Ce curge în cascade
Ca o poveste nemuritoare,
Ce ne îmbracă în sentimente
Necunoscute și nedeslușite.
Tăcerea se sparge
În zidurile trupurilor.
Îți caut ființa
Printre amintirile vechi
Ale altei vieți
Ce mi-au luminat cândva existența.
Te port în inimă
Iar tu picuri
În rubinele sentimentului nud,
Ce-mi încălzește anii triști.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

5 noiembrie 2019

Corneliu NEAGU: Glasul toamnei

GLASUL TOAMNEI

 

Regretele ajunse în cumpăna de gânduri

mă răscolesc adesea cu false povestiri

găsite-n neuitarea ieșită dintre prunduri

când dorurile mute doinesc despre iubiri.

 

Afară frigul toamnei, venită fără teamă

pe aripa îngustă a unui vânt tăios,

din vara alungată își ia pretinsa vamă

a zilelor senine, întoarse-acum pe dos.

 

Prin parcurile goale scaieții mor de ciudă

că movul din corole a devenit doar puf,

din care smulge vântul, cu aripa sa nudă,

ciudate șomoioage umplute cu năduf.

 

La ora insomniei aud cum toamna-mbracă

veșminte reci țesute pe margini de fior,

cu amintiri furate din vara care pleacă,

pe-o cale nevăzută, spre alt tărâm, în zbor.

 

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

4 noiembrie 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Lacrima cuvântului…

Lacrima cuvântului…

 

Nimic din ce a fost cândva întreg !

Doar lacrimă-n cuvinte și păcate.

Din care sigur astăzi nu se poate

Ca să mai fac ceva sau să aleg !.

 

Încătușatele din mine sentimente !

Chiar mi-au zâmbit de-a lor eliberare.

Bucățile de gând, care pe care !

Mi se luptau să-ți facă complimente.

Învață-mă să te iubesc mai mult !

Așa cum mama își iubește pruncul.

Cum visul meu se naște chiar din gândul

Că sunt aici ca să-ți opresc tumult.

Gândim la fel, că totul va fi bine !

Dară ne comportăm ca și intruși.

De valurile vieții noastre duși !

În viața asta ce ni-i o rușine.

 

Iubirii vreau să-i fiu eu cărăușul

În viața ta de s-o putea mereu.

– Și să mă bată bunul Dumnezeu !

De n-o să-i fiu de-acum eu chiar căușul.

Bucăți din suflet văd împrăștiate

Și nu știam atunci de unde vin.

A trebuit să stau un pic, să îmi revin

Ca să-nțeleg că de la tine sunt plecate.

Nimic din ce a fost cândva întreg !

Doar lacrimă-n cuvinte și păcate.

Din care sigur astăzi nu se poate

Ca să mai fac ceva sau să aleg !.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

4 noiembrie 2019

Alexandru CRISTIAN: Cheia (poezii)

NE ÎNTOARCEM

 

A fost ceva uitat

Într-o lume apusă

Și de nimeni spusă

Un poet aparent ciudat

 

Care scria versuri și fraze

Pentru oameni și păsări

Nu mai este! ale soarelui raza

Îi scaldă mormântul, nori

 

Plini de regret deasupra

Țării mele, a pământului

Ce m-a plămădit din astre…

Auzi acel vers al Veșnicului!

 

 

VERS MESCHIN

 

Lume ce te arunci în văpaie

Vorbe ce nu se sting, flăcări

Ce pe noi ne ating, gânduri

Ce rup inimi și vând suflete.

 

Am rupt tradiția, cultura

E cerșetorul tehnologiei

Zeul Internet ne-a pus pământ

În ochi, minte și pe frunte.

 

Unde ești tu scriitor

Ce din vechiul dor

Renaști și arunci steaua

Țării mele aruncând-o

În oceanul ce desparte

Lumea toată de mica țară.

 

Nu mai cânt, nu mai scriu

În mine se naște pustiu…

 

 

NECREDINȚA NOASTRĂ

 

Am oprit gândul, am uitat sufletul

Puterea s-a dus din noi

Lupta am pierdut-o, răul

L-am instala! cu ochii goi

Citim poezii, articole și romane

Iar plini de mândrie dăm sentințe.

 

Greu și cu umilință ne apasă

Moștenirea noastră, noile ființe

Se uită spre cerul de pretutindeni

Toate li se par un cosmos plin de antologie.

 

 

CHEIA

 

S-a închis ușa ce deschidea

Lumea noastră și sufletul

Plin de păcate și cuget neliniștit.

Continue reading „Alexandru CRISTIAN: Cheia (poezii)”

Gabriela RAUCĂ: Reflecții în albastru (poezii)

SINCERITATE

 

Chiar de va fi ca să învăț vreodată,

O altă vorbă nouă-n viața mea,

Pot să consider, că e învățată,

Când în această limbă voi visa.

 

De voi simți, că-n visele de noapte,

Gândiri sunând în versuri s-au ascuns,

Mă voi trezi rostind rimate șoapte,

Când poezia-n suflet mi-a pătruns.

 

Dar de-mi apar în minte stihuri multe,

Nu pot altfel decât a le gândi,

Cum i-ar plăcea urechii, să le-asculte,

Și gurii mele-oricând a le rosti.

 

Că de-oi trăi, aici, o veșnicie,

Iar graiul, cât de bine-aș învăța,

Chiar de va fi, să fie-n poezie,

Eu voi visa, mereu, în limba mea.

 

 

M-AI UNIT CU CERUL

 

Clădește-mi un castel la marginea pădurii,

Să fie alb, de fildeș, pe-alocuri argintiu,

Să-i faci un fundament din vraja amintirii

Și-a visului pe care, doar eu, poate, îl știu.

 

Ferestre să îi pui, cu fața înspre Soare

Sau așezate-n umbră de codru fremătând,

Mereu, un tril suav, încet, să se strecoare

Și-o adiere lină s-alinte al meu gând!

 

Intrării să îi pui un prag de fericire,

Și trepte construite din lespezi străvezii

Iar un covor țesut din fire de iubire

Să îmi mângâie pașii, pierduți în poezii.

 

La porțile de vis așează-le arcadă

Din ramură gingașă suavă ca un zbor,

Și raze aurii, într-un mănunchi, să cadă,

Prin ușile deschise, lipsite de zăvor.

 

Să-i pui acoperiș din mângâieri de soare,

Cu turle îndrăznețe crescute înspre cer,

Iar farmecul de basm, asupra-i să coboare

Cu unduiri de vrajă, minune și mister.

 

Clădește-mi un castel, înconjurat de ape,

Cu zidul alb, de fildeș, pe-alocuri argintiu,

S-aducă amintiri, în el tot mai aproape,

Ca într-un vis, pe care, doar eu, poate îl știu.

 

 

REFLECȚII ÎN ALBASTRU

 

De n-ar fi cerul, care să se ‘nalțe,

Peste oceanul viu străpuns de stânci,

Ar dispărea din apă dulci nuanțe,

Creând un monoton de umbre-adânci.

 

De n-ar fi munții, care să separe,

Cerul senin, ori presărat cu nori,

De-albastra, clara și întinsa mare,

N-ai ști dacă înoți, sau dacă zbori.

 

De n-ar fi marea cu-ale sale valuri,

Ar plânge ceru-n haosuri adânci,

Ar dispărea și vraja de pe maluri,

Și cântul sacadat lovind în stânci.

 

De n-ar fi vântul, cu a lui plutire,

Pe-obrazul rumen, mângâiat de soare,

N-ar fi, ca briza, părul să-ți răsfire,

Și să te-alinte, cu a ei răcoare.

 

De n-ar fi ochii limpezi, să privească,

Această îmbinare de minuni,

N-ar fi nici mintea, ca să izbutească,

În inimă, pe rând să le aduni.

 

 

CAFEA LA NISIP

 

Adu-mi cafeaua neagră, s-o beau la malul mării,

Pe un covor de vrajă, întins până-n ocean,

Privind cum răsăritul, în depărtarea zării,

Azurul îl pictează cu aur și mărgean.

 

Să-mi pui în a mea ceașcă semințe dulci de soare,

Lumină să aducă amarului închis,

Licoarea matinală, s-o umple de savoare,

Să unduiască-n aburi, trăirea unui vis.

 

Și briza să-mi strecoare în ale mele plete

Răcoarea dimineții și boabe de nisip

Cu mângâieri suave, apoi, să mă îmbete

Lăsând câte-o șuviță încet pe al meu chip.

 

Așează-mi, lin, pe umeri câte o sărutare

Dând farmec dimineții, pe plaja de argint,

Să beau cafeaua neagră cu-aromă de visare

Și să-mi oferi în șoaptă, încet, al tău alint.

 

 

ÎȚI PLACE

 

E viața ta scăldată în mister

Și în chemare pentru libertate,

Vrând să le faci pe toate cum se cer

Simți o dorință ca să faci de toate.

 

Să te trezești, când alții s-au culcat

Și să te culci, chiar dacă-i ziuă-afară,

Să plângi de bucurie, ne-ncetat,

Ori să zâmbești, când grija te-mpresoară.

 

Copilăria să o simți oricând,

Cum te transformă în erou de basme,

Să iei în joacă fiecare gând,

Făcând realitate din fantasme.

 

Când tinerețea vrei s-o retrăiești,

Din iarnă să poți face iarăși vară,

Să ai puterea să te-ndrăgostești,

Simțind fiorii, ca și prima oară.

 

Continue reading „Gabriela RAUCĂ: Reflecții în albastru (poezii)”