(SONETELE FEMEII)
I
Sonete, fără ea, nu s-ar mai scrie,
Florile n-ar mai răsări în sere,
Nici albinele n-ar mai face miere,
Aştrii s-ar rătăci prin galaxie,
Pământul n-ar mai avea emisfere,
Seva n-ar urca în viţa de vie,
Calea nu ne-ar mai fi în colilie,
Soarele din cer s-ar vedea cum piere.
Femeia-i forţa de gravitaţie,
Inspiratoarea operei de artă,
Ce te înalţă-n starea de graţie,
Te încântă, te bagă-n vibraţie,
E toată un zâmbet chiar când te ceartă;
Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă.
II
Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă,
Asta este femeia cea divină,
Pentru toate, numai tu eşti de vină,
Că nu ştii să te-orientezi pe hartă.
Pe cer, martoră ţi-i luna cea plină,
Că te-a lăsat să-ngheţi de frig la poartă,
Să stai, să meditezi profund la soartă,
Să vezi cum nenorocul vă dezbină.
Nu te gândeşti să te dai bătut nicicum,
Nici nu observi, cu tine, cum se poartă,
Urci neobosit pe unicul tău drum
Şi te vezi mergând iar cu ea la toartă,
Pentru că, dintotdeauna şi acum,
Femeia-i duhul operei de artă.
III
Femeia-i duhul operei de artă,
Răsare soarele din creştetul ei,
Din ochii săi albaştri ţâşnesc scântei,
La intrarea-n rai, e deschisă poartă.
Viaţa cu ea e o livadă cu tei,
Chiar dacă, din când în când, te mai ceartă,
Că-n dragoste supărarea se poartă
Şi-apoi ambrozia-mpăcării o bei.
Pe unde calcă, răsar crizanteme,
În văzduh, cântece de ciocârlie
Şi-n capul tău, fantastice poeme.
Vremuri mai prospere-ai dori să vie,
Dar, de sărăcie, tu nu te teme!
E superbă şi într-un sfert de ie.
IV
E superbă şi într-un sfert de ie
Zeiţa din spuma mării născută,
Dragostea din inimi să o ascută
Şi s-o transforme într-o feerie.
Femeia, planetă necunoscută,
Poate să-ţi facă viaţa o pustie,
Chiar de eşti stăpân pe-o împărăţie
Şi n-ai pe sufletul tău nicio cută.
Nu te umfla peste măsură-n pene
Şi nu te încrede prea mult în soartă,
Ţi-e scris să fii învinsul, nota bene!
Cu superbia-i prietenă la toartă,
Şoaptele-i tainice sunt mult viclene;
E improbantă ca o cvintă spartă.
V
E improbantă ca o cvintă spartă
Şi dulce ca o veche melodie,
Dar vraja nu ţine chiar sine die.
Fii îngăduitor cu-a ta consoartă!
O, fericire, puf de păpădie,
Necazurile tot nu ne mai iartă,
Nu le putem îmblânzi cu o cartă
Şi doar la comanda noastră să vie.
Continue reading „Mihai MERTICARU: Coroană de sonete” →
Căutător
după o vreme,
NE ÎNTOARCEM