Camelia CRISTEA: La mulți ani România! (poeme)

Țara mea

 

Țara mea, plai de poveste
Rai ai fost, unde mai este?
Aveai cerul sfânt pe frunte,
Și doar tâmplele cărunte.

 

Glasuri de copii voioase,
Răsunau în mii de case.
Grâul bun, brodea câmpia
Și știam că-i România!

 

Focul viu ardea în vatră
Și viața era curată,
Mâinile trudeau mereu
Fără teamă că e greu!

 

Omul simplu știa rostul,
Liniștii și adăpostul,
Rugăciunea umplea zarea
Să treacă și supărarea.

 

Fără facebook și whatsapp,
Omul nu era sărac,
Avea timp de-ai lui copii
Și de rugă-n Liturghii.

 

Zorile croiau cărări
Fără pic de remușcări,
Zilele asudau de muncă
Și mutau din loc și-o stâncă!

 

Nopțile umpleau cu stele
Toate câmpurile grele,
Carul mare trecea cerul
Dezlegand ușor misterul!

 

Într-un muc de lumânare
Rugăciune era floare,
Somnul cobora pe gene
Și în vise moșul Ene!

 

Țara mea, plai de poveste,
Rai ai fost, unde mai este?
Omul trece îngândurat,
Tot mai singur și sărac.

 

S-a desprins de tot ce-i sfânt
Nu mai crede în Cuvânt!
Trăiește de azi pe mâine,
Fără trupul Tău de pâine!

–––––––––––––

Țara mea îți scriu o rugă,
Domnul Sfânt să te audă
Când îți plânge inima,
Să îți toarne mir pe ea!

 

Domni destoinici să se nască
Țara noastră să mai crească,
În virtuți și-n fapte bune
Toți românii să se adune!

 

Cei plecați prin țări străine
Să audă doar de bine,
Dorul casei să doinească,
Exodul să îl oprescă!

 

Brazi cu frunțile spre cer
Să m-ajute să mai sper
Că-ntr-o zi în țara mea
Frații toți, uniți vor sta!

 

 

Dragi români

 

Dragi români plecați prin lume
Vă trimit doar gânduri bune,
Nu uitați, aici e-acasă!
Viață-i grea, dar și frumoasă.

––––––––––-

Munții falnici urcă-n cer
Să dezlege a lui mister,
Apele învolburate,
Spală lumea de păcate!

 

Dunărea își poartă dorul,
Pescărușii înaltă zborul,
Mâini trudite, dospec pâine
Să mai credem și în mine!

 

Focu-n vatră este viu
Știu că nu este târziu
Să urcăm pe drum de piatră,
Pe o cale ce e dreaptă!

 

Mamele mai ard prin case
Sunt smerite și frumoase,
Poartă -n inimi doruri grele…
Se frâng nopțile prin ele.

 

Spicele de grâu în soare
Nu au parcă asemănare,
Câmpuri îmbrăcate-n maci
Spun că suntem noi săraci?

 

Marea Neagră e albastră
Doar aici, în țara noastră,
În Bucegi se înalt-o cruce
Cel pierdut, pe aici să- apuce!

 

Clopotele-n Litughie,
Trezesc Sfânta Românie,
Iar genunchii cei plecați
Poartă ruga către frați!

 

În biserici arde ruga,
Cel smerit e totuși sluga
Din icoane curge mir
Se înaltă cel umil.

–––––––––

Dragi români plecați prin lume
Va trimit doar gânduri bune,
Azi la ceas aniversar,
Pentru noi, nu e hotar!

 

 

Aici e România

 

Veniţi acasă! Aici e… România!
Albastrul cerului e mai senin,
În codrii se aude ciocârlia
Şi-n vârf de munte izvoare susurând.

 

Iar când viorile încep să cânte,
Baladele în corzi de inimi se topesc
Şi plânge neamul românesc,
În doinele ce încă mai jelesc!

 

Coloana este totuşi infinită
Şi stă Brâncuşi alăturea de ea,
La masa tăcerilor ascultă
Vorbele ce-s spuse în nopţi fără de stea.

 

Şi-n stihuri au pulsat emoţii,
Din leagăn, până la mormânt,
La ţărm de mare însuşi Eminescu
Ascultă valu-n şoapte suspinând.

 

E-atâta dor aici, iubire, dar şi jale,
Pământul sfânt să îl păstrăm,
Credinţa sfeşnic de nădejde să ne fie
Români uniţi în jurul gliei să ne adunăm !

—————————–

Camelia CRISTEA

1 Decembrie 2019

(foto sursa internet)

Continue reading „Camelia CRISTEA: La mulți ani România! (poeme)”

Simion Felix MARȚIAN: Mă rog pentru neamul meu (poeme)

Marea Unire

 

S-a ridicat Istoria-n picioare
La început de iarnă și de veac,
Și-a decretat, maiestuoasă-n frac:
”De azi Carpații nu mai sunt hotare!”

”Căci pe a Daciei străveche vatră
Ceea ce  astăzi voi numiți Carpați
Sunt mâini de frați întinse către frați,
Îmbrățișare milenară-n piatră.”

Acest ucaz menit s-alunge ulii
Și norii de pe cerul românesc
A strâns, într-un elan sărbătoresc,
Pe fiii Țării-n poala Albei Iulii.

Și unde a intrat Mihai Viteazul
Cu tot alaiul său voievodal,
Intra acum, la fel de tiumfal,
Poporul ce-și scotea din jug grumazul.

S-a-nfăptuit atunci Marea Unire
Pe care astăzi o sărbătorim,
Dar o perpetuăm doar când trăim
Uniți cu toți în cuget și simțire.

S-au dus acei ce-au fost pe metereze,
Dar idealul lor e-n noi mereu,
Când ne rugăm cu toți lui Dumnezeu
Ca Țara-n veci s-o binecuvânteze.

Și-I mulțumim că România-i mare
Și că în viitor la fel va fi
Prin sfântă voia Lui, și că-ntr-o zi
S-a ridicat Istoria-n picioare!

 

 

Sonet sărbătoresc

( 1 Decembrie)

 

O filă geruită se întoarnă
În calendarul deja zgribulit,
Şi soarele surâde-abia ghicit
Pe cerul plumburiu, ca-ntr-o lucarnă.

Dar dintr-un timp pe loc despăturit
Vine istoria sunând din goarnă
Şi-n România prima zi de iarnă
Se-aprinde într-un foc de neoprit.

E sărbătoare azi în românime
Şi-mpins de un imbold instantaneu
M-alătur bucuriei unanime

Să fac urarea pentru neamul meu,
Punându-mi focul inimii în rime:
Să-ţi fie călăuză Dumnezeu!

——————————————

Simion Felix MARȚIAN

Neunkirchen
1 Decembrie 2019

 

Lia RUSE: Patria

PATRIA

 

Câtă iubire-am strâns pentru tine, ţară!

Câţi nori îşi picură fluturi-petale

Râzând, de drag, în palma clipei tale

Sărbătorindu-ţi ziua-n horă, iară…

Spre lumea noastră pe treptele divine

Suişului îţi flutură steagul măreţ

Rugându-ne suav, cerului, pe îngheţ,

Cu vorbe tandre, dulci, simple şi senine.

La -Întâi Decembrie- ne duce gândul

Bucurându-ne, ţară scumpă, în zăpadă,

Cum înaintaşii au vrut să te vadă :

Întreagă, bogată, liberă ca vântul…

………………………………………………………

Ai fost legată de pământul strămoşesc

Rămânând statornică, -firească urmare-,

-Împotriva năvălirilor barbare-

Prin grai, credinţă şi-obiceiul românesc.

Cum Mihai Viteazul te-a dorit întreagă,

Te-ai pregătit istoric ani grei pământeşti

Şi,..prin jertfa fiinţei sale sufleteşti

Regele a reuşit să te-nţeleagă…

……………………………………..

Azi, contemplându-te, simţim căldura ta,

Deşi, uşor, lin, se îmbracă pământul

Cu strai alb-gros că, înverşunat doar vântul

Din an în an, dar rar, ne poate supăra…

Din vatra-ncinsă, în care , râde focul

Străluce bucuria în privirea noastră

Sărbătorindu-te până-n noaptea-albastră,

Dorindu-ţi, mereu, să te poarte norocul.

Tărâmul tău bogat, astăzi, e amorţit

Reverberând sub diamantele-aprinse

Mărturii, în el, de secole cuprinse…

………………………………

„Stimă, iubire şi respect, ţi-am dăruit„.

LA MULŢI ANI !

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

1 Decembrie 2019

 

Amina Mekahli: Aproape moartă

Tabblou Tineke Storteboom

 

Aproape moartă

 

Având picioarele înfășurate în lațul din cadavre de cuvinte
M-am înălțat

Ca un fascicul de lumină peste ruine

Cu pântecul alunecând peste saliva limbilor fără ecou
M-am îmbăiat
Precum o amintire în tușul negru-al călimării mele

Urechile îmi rezonau la șoapta penițelor
ce tremurau sub vânt,
în chip de pagini albe, sau lințolii…

 

Amina Mekahli, Algeria

poezie nepublicată. Iulie 2019.

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg


***

 

La presque morte // Les pieds entremêlés  dans les cadavres des mots/J’ai rampé // Comme un faisceau de lumière sur des ruines // Le ventre glissant sur la salive des langues sans écho/ J’ai baigné / Comme un souvenir dans le noir de mon encrier // Mes oreilles résonnant au chuchotement des plumes/qui frissonnaient sous le vent,/comme des feuilles blanches, ou comme des linceuls…

Elena TUDOSA: Iubirea noastră răsărit de curcubeu (poeme)

Te aștept

 

Te aștept la granița dintre vise,

Când porțile raiului se deschid,

Pe aripi de îngeri voi scrie dorințe,

Unul dintr-înșii o să-mi fie ghid.

 

Spre cripta păcii divine mă ducă,

Acolo unde liniștea, locul a găsit

Durerii, ce-n suflet mi-e rană adâncă,

Din ziua în care mi te-am pierdut.

 

Te aștept dar pe al veșniciei fir,

Pe aripi de înger vrând ca să zbor,

Și să las dorul pe care-l respir,

Acolo în raiul de la granița viselor.

 

Tot zbuciumul vieții să pot alunga,

În liniștea vieții tale nemuritoare,

Ocrotită de griji sub aripioara ta,

Să nu mai simt singurătatea ce doare.

 

Te aștept și sufletul în frământări,

Se mistuie-ncet de atâta așteptat,

Doar la granița viselor, mângâieri,

Voi găsi pentru sufletul meu îndurerat.

 

Te aștept și ma frâng în amar oftat!

 

 

Pășește-ncet

 

De-ai să pășești pe-al vieții drum,

Am să te rog ca să pășești încet,

M-am resemnat, nu mai sufăr acum,

Nici nu îmi fac speranțe să te mai aștept.

 

Dac-ai să vezi că-n mine-i doar tăcere,

Pășește-ncet te rog și chiar nu te opri,

E prea târziu să mai simt vreo durere,

Ori vreo scânteie care iubirea mi-ar trezi.

 

De vei vedea căci, chiar te-am dat uitării,

Pășește-ncet departe, nu te opri pe cale,

Azi sufletul cunoaște ce-i clipa-n singurării

Iar cerul nu mai plânge deloc de dor și jale.

 

De vei simți să știi că-n gândurile mele,

Nu mai e loc de tine, căci ele odihnesc,

Pășește-ncet te rog, nu rătăci-ntre ele,

Oricum nu mai exiști, eu nu te mai iubesc.

 

De vezi că te-am uitat și nu mai simt durere,

Speranța de a-mi fi, de mult eu am pierdut,

Atât, pășește-ncet, inima mea îți cere,

Tu nu mai ești al meu, nici eu a ta nu sunt.

 

 

Merg

 

Merg pe-un drum întortocheat,

Unul care duce spre nicăieri,

Cu sufletul suferind, încarcerat

În amintirile noastre de ieri.

 

Merg și mă îndrept spre nu știu unde,

Calc pe cărări pline de frunze moarte,

O tăcere abisală sufletu-mi cuprinde,

Cât doare depărtarea ce ne desparte.

 

Merg și-aud pașii cum îmi suspină,

De durerea frunzelor ce le strivesc,

Mă răpune-nsingurarea asta meschinnă,

Lângă care de o vreme trăiesc.

 

Merg și pasul mi-i tot mai rar și obosit,

Încotro mă îndrept totul îmi pare străin,

Grele durerile din sufletu-mii chinuit,

M-au încarcerat în propriul destin.

 

Merg și drumul mi-e presărat de spini,

Încerc din răsputeri a-l străbate,

Mă urmăresc ale noastre amintiri,

Iubirea s-o întâlnesc nu se mai poate.

 

 

Unica dorință

 

Și-mi spun de ce nu vrei să înțelegi,

Că îmi zvâcnește gândul în tâmpla argintată,

Căci te iubesc, iar taina iubirii n-are legi,

Iar eu de tine sunt atât de-ndepărtată.

 

În suflet te închid în fiecare seară,

Iubirea în cuvinte o aștern pe hârtie,

Mă doare întristarea i-atâta de amară,

Când doar singurătatea îmi ține companie.

 

Povară-mi este viața, pustie-odaia mă apasă,

Când vine înserarea înecată în tăcere,

Precum o vietate prinsă în a tăcerii plasă,

Cad frântă de nesomn, sleită de putere.

 

Doar strigatul strident de cucuvea în noapte,

Mă scutură cu frică din trista letargie,

Și mă-nfioară gândul la cât ești de departe,

Pedeapsă mi-e iubirea ce sufletu-mi sfâșie.

 

Și-mi spun de ce nu vrei tu să mă înțelegi,

Că dorul e mai crunt decât o suferință,

Căci te iubesc iar taina iubirii n-are legi,

Însă îmi mistuie întreaga mea ființă.

 

Și sufăr așteptând spre mine să alergi,

Cât vreau să te-ntalnesc, e UNICA DORINȚĂ!

 

 

Iubirea noastră răsărit de curcubeu

 

Mă tulburi rău cu-al tău surâs,

Cu ochi-ți verzi-smarald, seducători,

Iubirea ce-mi părea a fi un vis,

Azi mă cutremură cu-amarnic dor.

 

Te simt iubite topindu-mă-n fiori,

În lacrimă de bucurie mă prefac,

Când dragostea în suflet mi-o strecori,

Eu curg din ochii tăi frumos șirag.

 

Când te respir ce mult mă năucești,

În fiece arteră te simt cum îmi pulsezi,

Mă pierd de drag, plutesc când mă iubești,

În fiecare por mă faci ca să vibrez.

 

Mă-mbeți în mrejele iubirii tale caste,

Mă simt femeie renăscându-mă din nou,

Lumină ni-i iubirea pe cerul vieții noastre,

Un răsărit senin, frumos de curcubeu.

 

 

Iubirea, liniște sufletească

 

Fără tăgadă azi te vreau,

Să mă zăpăcești, să-mi pierd

Mințile, iar apoi liniștită să stau,

Lângă tine să mă dezmierd.

 

Îndrăgostită de tin’să te las,

Fără pretenții și fără regrete,

Să-mi însoțești fiece pas,

Dragostea ta să mă îmbete.

 

Să mă tremuri iubite, să cad

Pradă ușoară, dragostei flămânde,

Patimilor ce prea crunt mă ard,

Cu iubire să le pot răspunde.

 

Să mă încătușezi în sufletu-ți blând,

‘N a ta dragoste ce nu are seamăn,

Doar clipe bete de fericire trăind,

Să înțeleg că-mi ești sufletul geamăn.

 

În șoapte dulci, nerostite niciodată,

Și cu tandrețe înfocați să ne iubim,

Fericirea să mă renască încă o dată,

Și în iubire eternă să ne veșnicim.

 

Astăzi toate clipele singurătății,

Iubirea ta arzândă să-mi risipească,

Să împletim curcubeie pe cerul vieții,

Iubirea să-mi fie liniște sufletească.

 

 

Și iată pleci iar toamnă

 

Și iată pleci toamnă cu pași grăbiți,

Făr’a privi măcar o clipă înapoi,

Știu că îți pare rău și lacrime fierbinți,

Vor curge rânduri, rânduri în infernale ploi.

 

Și iată pleci, dispari în norii plumburii,

Fugară, lașă plină de a ta nepăsare,

Așterni și vălul rece al brumei argintii,

Apoi ca o nălucă ai să te pierzi în zare.

 

Și iată pleci, pașii ți-i porți în zări pustii, Continue reading „Elena TUDOSA: Iubirea noastră răsărit de curcubeu (poeme)”

Al. Florin ŢENE: Ce este patria, mamă ? Întrebare de 1 Decembrie

Nu ştiu cum am urcat în căruţa vieţii mele,

Nu m-a întrebat nimeni dacă doresc să mă nasc,

mi-aduc aminte doar că părinţii

erau înjugaţi la ea

pe-o cale de stele

robi la o zdreanţă de care ţineau cu dinţii.

 

Nu m-au întrebat

De vreau s-au nu

Să urca pe înserat

În căruţa cu roţile

Celor patru anotimpuri:

Copilărie, tinereţea,

Maturitatea şi bătrâneţea…

Scârţâia din toate încheieturile

Pe osie, tristeţea.

 

“Mamă?”-am întrebat-o, când

noaptea ardea pe  rug…

ea trăgea la jug

şi tata rătăcea prin gând.

“Ce este Patria,mamă?”

-Eee…!Ce vezi, muică!

Eu trăgând la plug

Taică-tău trudind la ţuică.

Patria?! E pâinea pe care nu o avem,

E cuvântul de care mă tem.

 

 

“Ce este patria noastră, mamă?”-

întrebai,

privind la Regele Mihai,

din ramă.

-Eee…! Sunt preşedinţii ce ne amăgesc

cu-n ciur de mălai

să-i alegem din Paşti

în Mai.

 

“Ce este patria, mamă?”

-Sunt cei de care îmi este teamă,

umbrele ce pe la coţuri ne ascultă,

vămuindu-ne clipa, zborul,

păsările şi cântecul cu dorul.

2

 

 

“Ce este patria, mamă?”

-Este mormântul necunoscut al unchiului tău,

mort pentru ţară

Într-un nesfârşit hău.

Este lacrima neîmpăcată

După casa de comunişti demolată,

Este minciuna ce ne-o spun

Pentru un viitor promis

Şi bun.

 

“Ce este patria, mamă?”

Este ce vezi,de peste tot,

Şi nu e al tău

E al celor care te văd

Şi te socot.

Este Limba Română dulce ca mierea

Cu care minciuna ne-o spun

Pentru un viitor promis

Şi bun…

Amar ca fierea.

 

“Ce este patria, mamă?”

-Este ce vezi, peste tot,

şi nu e al celor care te văd

şi te socot.

Ce este Patria…?

Oul

Ce este…

Creşte

Ce?!

 

Imi răspunde ecoul

O tristă poveste.

––––––––––

Al.Florin ŢENE

Gheorghe PÂRLEA: Spovedanie pe malul drept

Spovedanie pe malul drept

 

Mă iartă, frate, de mai poţi,

Că nu te-am apărat de hoţi,

Mă iartă, frate, şi fii blând –

Ţi-o cer spăşit şi suspinând!

 

Că fraţii tăi din nou sunt laşi

La Bucureşti, ca şi la Iaşi –

Se-ascund nevrednic după fuste,

Clamând că eroismele-s vetuste.

 

Te ştiu întruna zbuciumat,

Drag frate peste Prut uitat,

Te-aud săptămânal „La est de vest”

Rostind cuvinte de protest.

 

Te ştiu mereu visând în van

Că va mai face Neamul un Divan,

Te ştiu cu sârg pornit la drum,

Să ne uneşti într-un „Album”.

 

Ştiu rana de pe chipul tău,

Blând frate drag din Chişinău,

Şi ştiu că ţi-i cinstită fruntea,

Lăsând să “Treacă alţii puntea”.

 

În stare să ne ierte tot,

Alt frate-al nostru, poliglot,

Nu oboseşte să ne spună:

„Şi totuşi, limba (cea) română”.

 

De tine, soră, ştiu că osteneşti

Strigând, în „Rugă”, psalmii cei celeşti

Şi aşteptând răsplată pe pământ:

După tăcere, un frăţesc cuvânt.

 

Mă iartă soră, de ţi-e milă,

De neputinţa mea umilă!

Mă iartă, frate, de mai poţi,

Că nu te-am apărat de hoţi!

———————————

Gheorghe PÂRLEA

(Din vol. „O punte peste Prut”, Ed. „Balacron”, Chișinău, 2013)

 

Notă: Citatele sunt titluri consacrate de bibliografia a cinci dragi creatori basarabeni: Nicolae Dabija, Vasile Șoimaru, Nicolae Rusu, Vlad Pohilă, Ninela Caranfil.

Mihaela BANU: Icoană-i țara mea și-o țin la piept (poeme)

Țara-n rostul ei reîntregit

 

E-un veac de când la Alba, în Ardeal,
Străbunii-au împlinit un ideal
Și-au ostoit un dor de toți râvnit,
Cu țara-n rostul ei reîntregit.

Pe roata vremurilor umilit,
Piept lângă piept, ca stânca neclintit,
Un neam ce n-a uitat călăii lui,
Dar bun la suflet cum un altul nu-i,

Înfăptuita-n miez de munți Carpați,
Unirea sfântă-a fratelui cu frați.
Sub steagul mândrei noastre Românii,
Pe sub un cer cu glas de ciocârlii,

Cât ochi cuprind și dincolo de zare,
E țara mea unită-ntre hotare.
Scăpată de al zeilor blestem,
Găsindu-și ca pe-al Ariadnei ghem

Drum drept, prin labirintul încâlcit
Al unui neam ce greu și-a regăsit,
Lovindu-se de țărm în marea slavă,
Puterea de-a se ridica din pleavă.

E glia de-azi, o pită-aproape-ntreagă,
O nație ce ne-o fi pururi dragă,
O țară care strigă și își cheamă,
Copiii rătăciți, la piept de mamă.

 

 

Avem ascuns în inimi un veac de la Unire

 

Avem ascuns în inimi un veac de la Unire;
Decenii de-mpilare și ceasuri de speranță.
Cătând un echilibru pe-a timpului balanță,
Cu ani de nedreptate și-alți ani de lecuire.

Doar împietrite lacrimi ascund muta durere
Și-ngenunchind pe trepte de românești altare,
Vrând țara stând în tihnă în vechile-i hotare,
Împreunate palme se roagă în tăcere.

Se zbat încă ținuturi în greaua pribegie.
Zburat-au anii fără ca nimeni să socoată,
Câți dintre frații noștri sunt trași pe-a vieții roată,
De clicile spurcate, duhnind a lăcomie.

Continue reading „Mihaela BANU: Icoană-i țara mea și-o țin la piept (poeme)”

Lucian IONIȚĂ: Există o disciplină a amintirii

CÂINELE DIN VIS

 

Poezia aceasta ar fi trebuit să fie

Despre câinele meu din vis

Dar mi-am zis: ce pot să face eu cu

Un câine care latră idei

Și mănâncă oasele nopții

Un câine aduce alți câini

Ideile se  amestecă

La fel ca sufletele

Încât nu știi care- i sufletul tău

Care- i câinele meu

Prin buzunare ținem ascunse tristețile,

Gânduri și vise

Nu m- a întrebat nimeni

Dacă am vrut să mă nasc

Și viața aceasta străină

Care nu se mai  sfârșește

De parcă ar vrea să mă învețe c-e-v-a.

 

 

MINIPOEME

 

Am sărutat cuvintele

Uitate pe buzele tale

Cicatricile  iubirii pierdute.

 

Pe frunzele pădurii

Aripi de îngeri

Toate cu numele tău.

 

Vântul mută frunzele uscate

Din nucii bătrâni

Pe liniștea ta:

 

Dimineața

Un fluture începe călătoria

În jurul inimii.

 

 

AMINTIRI

 

Din când în când răscolesc amintirile  vechi

În locul chipului ostenit

Apare propria sa imagine răsturnată

Așa cum luna își fotografiază anotimpurile

Și fiecare persoană trece prin ea însăși

Uitându- și propria existență

Din sacoșa cu cumpărături

Lumea pare perfectă

Roșiile și vinetele au alungat toate iluziile

Victorioasa întoarcere a  omizilor

Maschează invazia fluturilor fericiți

Continue reading „Lucian IONIȚĂ: Există o disciplină a amintirii”

Anatol COVALI: Rugă pe tăişul sabiei (versuri)

Rugăciune către
Sfântul apostol Andrei

 

Sfinte Andrei, tu cel dintâi chemat
să afli ce e dragostea deplină,
tu ce pe-ai mei strămoşi i-ai creştinat
dându-le-n dar a Domnului lumină,
*
Apostol plin de râvnă, ce-ai adus
pe-aceste plaiuri marea ta credinţă
şi unde, ocrotită de Iisus,
a dobândit deplină biruinţă,
*
Roagă-te-n cer, Prea Sfinte, pentru noi
să nu-şi întoarcă Domnul sfânta faţă
când vin cotropitoarele nevoi
peste a noastră zbuciumată viaţă.
*
Vino şi calcă iar pe-acest pământ,
ca să tresară inima-i rănită,
să mângâi blând cu harul tău prea sfânt
credinţa noastră încă neclintită.
*
Iar mie, robul tău umil, smerit,
zâmbeşte-mi din a dragostei căldură
spre-a mă simţi deodată izbăvit
de dèmonii ce-mi colcăie-n făptură.

30 noiembrie 2019

 

 

Rinocerii

 

Ce caut eu printre atâtea iude
şi caini care mişunã puzderii
cu glasul meu ce-abia se mai aude
când urlã din trufie rinocerii?
*

La ce folos să-mi veştejesc plămânii
şi glasul obosit să-l sting în şoaptă
când chiuie şi dănţuiesc păgânii
pe nerozia noastră înţeleaptă?
*

Printre atâţi normali nu-s eu nebunul
ce în pustie predică degeaba
când ticăloşii, unul câte unul,
îşi instalează în destin taraba?
*

Aş vrea să fiu Hristosul ce cu biciul
să îi alunge pentru totdeauna
din templul sfânt ce-a devenit ospiciul
unde-n orgii se lăfăie minciuna.
*

Dar prea puţini s-ar bucura de-aceasta
şi mult prea mulţi m-ar huidui cu ură
sfârmându-mi mădularele şi ţeasta
cu bâte de delir şi impostură.
*

Am mai rămas câţiva lângă speranţă
luptând cu nesfârşitele mizerii
ca să-i salvăm drapelul, sfânta zdreanţă
la care urlă sumbru rinocerii.

30 noiembrie 2019

 

 

Deşertăciune

 

Renunţăm pe rând la toate
coborând fără voinţă
treptele însângerate
care duc spre umilinţă.

*

Când din vuietul de trape
sună trist, cu iz de moarte,
glasul urii mai aproape
şi-al speranţei mai departe.

*

Pedepsiţi fără de vină
să răbdăm nelegiuirea
hohotim sub ghilotină,
dar scuipaţi ne pierdem firea.

*

Tot ce ne-a rămas în viaţă
e să plângem în tăcere
sufocându-ne de greaţă
în sicrie de durere.

*

Căci la ce pe lumea asta
să sperăm măcar o clipă
când domneşte-n jur năpasta
şi în noi tristeţea ţipă.

*

Printre-atâtea griji funeste
şi atâta urâciune
viaţa noastră sumbră este
veşnică deşertăciune!

29 noiembrie 2019

 

 

Ce se întâmplă?

 

Ce se întâmplă cu noi de o vreme ?
Ne-am resemnat să murim în infern ?
Nu ne mai pasă că patria geme
sub frigul urii ce pare etern ?

*

De ce ne rod numai pofte meschine ?
Sânge ne curge în vene sau mâl ?
Nu ne-nspăimântă deloc că-n destine
zilnic se năruie un cernobâl ?

*

Unde ne sunt bărbăţia, curajul ?
Laşi ne-am născut şi tot laşi să murim ?
De ce mereu ne-nspăimântă tangajul
tristei corăbii pe care plutim ?

*

Cum de speranţele umblă în zdrenţe
şi noi alături de ele năuci
printre obstacole şi violenţe
ce lasă-n urmă pădure de cruci ?

28 noiembrie 2019

 

 

Rugă pe tăişul sabiei

 

Unde-ai ascuns dreptatea, Doamne,
că nu o mai găsim deloc?
De ce pe cei ce îşi bat joc
de noi, îi laşi să ne condamne
numai la plâns şi nenoroc?

Nu mai putem sluji minciuna
ce-n chip de ciumã s-a întins.
Ei sunt convinşi cã au învins
şi nu zăresc deloc furtuna
ce sufletele ne-a cuprins.

Ne vom scula din agonie
şi nu vom fi îndurãtori
cu cei care ne-au tras pe sfori
şi-au vrut ca ţara sã ne fie
lipsitã de-ai speranţei zori.

Rãbdarea a ajuns la capãt
iar ura fierbe pe tãciuni.
Oricât am fi noi oameni buni
ne-am sãturat de mersul şchioapãt
numai prin gropi şi vãgãuni.

Rãsunã din vecie ora
când de tirani eliberat
pãmântu-acesta minunat
va fi-nsfârşit al tuturora
şi iarãşi binecuvântat.

Dar pân’ atunci fii bun, Stãpâne,
şi scoate-ne din umilinţi.
Apleacã-Te spre rugãminţi,
cãci altfel nu ne mai rãmâne
decât sã ne ieşim din minţi.

27 noiembrie 2019

 

 

Ce se întâmplă?

 

Ce se întâmplă cu noi de o vreme?
Ne-am resemnat să murim în infern?
Nu ne mai pasă că patria geme
sub frigul urii ce pare etern?

*

De ce ne rod numai pofte meschine?
Sânge ne curge în vene sau mâl?
Nu ne-nspăimântă deloc că-n destine
zilnic se năruie un cernobâl?

*

Unde ne sunt bărbăţia, curajul?
Laşi ne-am născut şi tot laşi să murim?
De ce mereu ne-nspăimântă tangajul
sumbrei corăbii pe care plutim?

*

Cum de speranţele umblă în zdrenţe
şi noi alături de ele stupizi
printre obstacole şi violenţe
ce ne transformă în bieţi indivizi ?

26 noiembrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Rugă pe tăişul sabiei (versuri)”