RÂUL VIEȚII

 

Pe râul calm și lin

Trec printre dealuri,

Flori albe și crengi de măslin,

Rotindu-se in valuri.

 

Dar apa duce lin in jos

Fără măcar să-i pese

Și murdării cu greu miros…

Deh… viața nu-i pe alese!

 

Și ântr-un târziu, de neamânat

Se vor vărsa ân mare

Frumos, urât, murdar, curat…

Și totul va dispare!

 

 

SALVADOR DALI

 

Vizitând Figueres

Te simți parcă un invitat

Al maestrului

La o petrecere particulară.

 

Tot orășelul, strigă sărbătoare!

Din toate colțurile

Te urmăresc ochii lui uriași

(Adăpostind neprevăzutul

Viziunii tridimensionale),

 

Mustața-i neagră ce se termină

În doua cercuri mari,

(Lentile fenomenale

Pentru pauzele de masă)

Acoperind gura-i senzuală

Puțin zeflemitoare.

Canapele cu buze roșii cârnoase,

Îmbie atingerea

Și strigă suntem frumoase, da

Dar simple mobile!

 

Ceasuri îndoite

Într-un magazin pe rafturi prăfuite,

Scot parcă limba omenirii

Strigând bine ați venit

Dar grăbiți-va

E-un timp neprețuit

Viața fuge,

Fericirea-i de negăsit!!

 

Elefanți și cămile

Purtându-și trupurile uriașe

Prin nisipuri mișcătoare

Pe subțiri și nesigure picioare

Strigă, oricât de mare

Și celebru ești

Nu uita

Ca pe pământu-nbătrânit

Stai sprijinit

Doar în picoarele-ți fragile!!

 

Acei elefanți,

Păsările deșertului

În timp galopează

Ca niște vedenii

Veniți de niciunde

Grăbiți spre nicăieri!

 

Sunt tot ce deșertul visează

Sunt eternul

Văzut la Figueres

 

Oare astăzi când creația

Trâiește-n bizar

Și realitatea surprinde

Imaginația

Geniul ar m-ai fi voalat-o

Cu al sau ochelar?

Oare ochelarii DIN mustață,

Ce minune

Erau ca maestru ovaționat

Să-și bea vinul

Într-o singură și de neiertat

Dimensiune?

 

 

BIG DEAL

Mi-ai aruncat lasoul cuvintelor,
L-am urmărit cuprinzând un nor
Mic și alb ce mi-a căzut pe coapse!
M-ai strâns!
M-ai tras cu putere spre tine…

Călcat de cuvinte-n picioare
Cuvinte goale fraze cu NU
M-am speriat!
Dar deodata

O căldură senzuală m-a cuprins.
Căldura lasoului, a durerii
A viselor mele porno
Mă simt bine.

Dacă ne oprim aici
Eu rămân vesel
Cu o durere ascunsă în coapse
Și o plăcere nespusă ân corp…
Tu rămâi specialistă-n lasou
Cu coapsele neatinse
Fără durere fără plăcere
Fericită-n puritatea ta!

 

 

ACUM

Frigul intră imediat in oase și ține mult Acum.
Puține cuvinte răzvrătite au rămas să convingă sau să te convingă Acum.
Destul, nu mai caută fața nevăzută a lunii Acum.
Pentru tine ea nu v-a exista vreodată!
Doar povesti lumești ce vor să te depărteze de aici Acum!
Bucură-te de ce vezi, de ce ai Acum.
Spunele celor iubiți că-i iubești spunele mereu, fără rezerve Acum.
Nu economisi vorbe și fapte pentru cei iubiți Acum.
Acum ai timp!
Acum e timpul să spui cât iubești!
Acum e timpul să iubești cât spui!
Uită-te la fața lunii Acum.
Asta e tot ce vei vedea vreodată…
Nimic nu se mai schimbă de Acum!
Pe ceruri luna-i frumoasă!
Nu te lăsa amăgit de nevăzuta ei față!
Acum, da Acum nu mai are importanță!

 

 

COPACUL

 

De ce oare copacul, totdeauna-i legat

De înălțimi, de culmi, de cățărat!

Cu vârful lui, mereu in nor

Confundat cu-n poet, visător

Mângâie soarele și mă umple de viață.

Mă uit la soare drept in ochi,

Aștept să strănut

Și simt ziua bună că se apropie.

Întins sub copac cu puțină înghețată

Ling paharul pe dinafară…

Mă uit in jur să văd că nu trebuie

să împart cu cineva,

Și mănânc puțin câte puțin,

ling degetele și mă bucur…

Vreau să țină mult!

Câteodată scot copacul din mine

Atunci simt crengile cum se destind în degetele mele,

Îmi simt frunzele care mă fac să opresc gravitatea

Și mă împing spre punctul de plutire

Îmi simt rădăcinile adânc băgate în pământ

Pământ din care am ieșit

Și care te-nvață că totu-i sfârșit!

Și că orice crez poate fi tare rostit.

Dar secretul, marele secret al copacului

E că nu cunoaște frica, singurătatea!

El crede în veșnic, în prieteni

El are pădurea.

 

 

DEMULT

 

Demult când simțul îmi era tare

Ca diamantul și cu el șlefuiam cuvintele

Care cuvinte se așterneau lin pe hârtie

Singure stăpânite doar de emoții.

Demult când surâdeam tipului din oglindă

Și nu-i făceam hello cu mâna crezând că-i tata

Demult când eram încântat de mirosul florilor

Îmbătat de minunea culorilor.

Demult eram probabil fericit.

 

Acum când floarea de hârtie nu mai are miros

Iar visele unui om sănătos

Sunt vai… alb-negru.

Acum când prieteni-și trăiesc cu grija existența virtuală,

Îmbătați de nesunetul din muzica atonală.

Eu singur sunt încă fermecat de femeia fatală

Și  lupt să-mi regăsesc doar partea imorala.

 

 

DRAGOSTE PERPETUĂ

 

Soarele și noaptea

Raze calde de soare

Se prind de gâtul nopții.

Noaptea, cu degete lungi

Își înfinge unghii ascuțite,

Pe nesimțite adânc în spatele,

În șoldurile lui.

El în dorința,  ei îi șoptește

Nu o sa te las sa pleci nicăieri!

Totu-i ca ieri…

Picături roșii apar pe fața lui.

Dar el e de neoprit!

Vântul intețit,

face îmbrățișarea lor

Mai puternică, mai convulsivă.

Lumina lui o orbește…

Ea de dânsul desprinsă.

Dispare-n mrejele lui, încă prinsă!!

Soarele își continuă drumul

Singur spre cerul lui.

 

 

NOAPTEA ȘI SOARELE

 

Noaptea-l îmbrățișează pe Soare

O îmbrățișare totală, copleșitoare.

Întâi îl strânge la pieptul ei

Iar apoi îl sărută.

El roșu de plăcere,

Coboară încet spre gâtul ei,

Continuând îmbrățișarea și sărutul.

Apoi spre sâni…

Sâni perfecți acoperiți de un voal negru

Subțire voluptos.

Ea îl impinge ușor în jos

Spre șoldurile, spre picioarele ei!

Acolo el se topește, dispare…

El, Soarele, dispare…

Urmărit în scurt timp de-un cortegiu astral

Și un vânt răcoros șuierând atonal…

Dispare grăbit īn al lui ireal.

Noaptea își continuă drumul ei

Spre cerul lui.

 

Dimineață de Dimineață!

Seară de Seară!!

Doamne câtă dragoste e-n ceruri!

 

 

CĂLĂREȚ FĂRĂ CAP

 

O cât aș vrea

Cu bagaju-mi de frisoane

Să mă plimb și eu pe strada ta.

Să-mi las gândurile deoparte

Și gâtuit de emoții să-ți cat

Urmele pașilor, pierdute-n nisip.

Să-mi las judecata deoparte

Până la judecata de apoi

Și să te caut joi

Când aluneci pe canapele reci

de ghiață unde ți-ai încrustat visele

Și eu, eu să gonesc soarele

Ce-și încălzește razele

Pe ghiața canapelei tale.

Să mă îndrept spre tine,

Ținându-mi capul agățat la curea

Să pot admira  tot…

Să mă înec în puterea strofelor

să fac clăbuci din cuvintele-ți magice,

să mi le frec pe corp

Și da, să nu-mi pese de loc

De capul care râde și se clatină

A neînțelegere, a dezaprobare!

Da e adevarat,

Oare e floarea roșie din păr?

Sau mâna care-ți apasă inima

Ce dădea să sară afară

În bătaia-i neînțeleasă?

 

Și cine ți-a spus:

„Azi nu te cerți cu nimeni!”

E clar, cu nimeni!?

Și vinul care nu-ți prea plăcea

cine te-a împins să-l bei?

Să petreci, să te distrezi…

Și zece ore mai târziu

Cine ți-a spus:

„Nu-i nimic, nu te chinui!”

Și te-a ajutat să adormi fericită…

 

 

ÎNTÂLNIREA

 

Eram pregătit și liniștit pentru întâlnirea asta.

Cum am ajuns mi-am pus egoul

pe masa înaltă din față.

Eram mulțumit de el, de egoul meu!

 

Știam că nu mă va împiedica să  depăn amintiri.

Mie îmi place mult să vorbesc,

Nu mai mult decât să ascult.

Cred că și ție la fel.

 

Tu iți beai cafeaua în liniște

Eu îmi lingeam fericit înghețata de vișine.

Asta în primele câteva minute

Până am ieșit din amintiri neclare!

Continue reading „Raul ANCHEL: MEDITAȚIE DESPRE TIMP (POEME)” →