VESICA PISCIS
Cu lumina ce răsare-n şapte sfere corolare,
şapte cerbi coboară-n mare, printre măşti şi târâtoare,
şapte paşi fac fiecare.
Şi pe lumea ruptă-n două, ei pun mugurii de rouă,
să creeze-o punte nouă, desenând şapte mandale,
şapte note muzicale, două frunze, cinci pumnale,
peste fruntea celor care îşi duc crucea în spinare.
Cu lumina celor şapte, întru Vesica Piscis,
urcă cerbii dinspre mare, prăvălind proscrisul vis.
MAGICIANUL
Jocul Mare a-nceput în cristelnița de lut,
nouă pietre s-au rotit, în trei colțuri s-au zidit,
nouă coruri au cântat, nouă Grații au zburat,
nouă spice-au semănat în trigonul fermecat.
Nouă capete de lup nouă munți au străbătut,
nouă praguri au trecut, nouă vetre au țesut
între coaste de mamut, punând ochi la absolut.
Şi din ochi s-a ridicat, strălucind un teseract,
răspândind lumina lui prinsă-n capul unghiului.
AVATARUL
M-am trezit în nevăzute oglinzi cu irizații bizare.
Herghelii galopează cu Foamea-n țesuturi,
Din urlet de luturi cenuşa răsare
În coama-nnodată cu aripi de fluturi.
Cavalerii sihaştri adună-n sutane
Roua-nfrunzită pe jugul de lacrimi,
Să-nvie pierdutul din râul de patimi.
Prin riduri de timp oglinzi nevăzute
Devin avatarul nopții virgine –
Secunde prelinse din tainicul Sine.
GRAI DE VERDE
Nu vă aşterneți pojghiță de gheață,
Pe roşul aprins menit să trezească
Poveştea nescrisă de albul din viață,
În grai de verde, dorind să-nflorească.
Lăsați-vă timpul să scrie răvaş,
La focul luminii ascuns de trecut,
Cu slove criptate din templul mayaş,
Sub steaua lui roşu veți fi renăscut.
În graiul de verde flacări se-nalță
Şi-n roşu aprins rescriem poveşti,
În piept înfloreste boboc de speranță,
Etern, primăvară în mine trăieşti.
ÎNTRE ALFA ŞI OMEGA
Sufletu-i o carte cu file de mister,
Labirint de arte, din cioburi de eter.
Dornic, levitează prin mii de galaxii,
Să primească darul ambroziei timpurii.
Corabia lui Isis o lasă ca tribut,
Şi primeşte-o viață – fantomă pe pământ.
Din catarge rupte, aduse de furtuni,
El îşi face scară, să iasă din genuni.
Se pierde într-un vis, în somnul neputinței,
Renaşte din abis, cu harul biruinței.
Ofrande el închină, în zbor de şoim hoinar,
Să nu fie-o umbră în focul din Tartar.
Pe altar, prinos – un totem cu stea –
Oferă veşniciei, din soarele lui Ra.
Şi sufletul devine un Alfa între sfinți,
Precum şi un Omega al celor adormiți.
ÎN AMURG DE ANOTIMP
În umbra unei lacrimi te-am descoperit aseară,
Ți-ai făcut culcuș în patimi, înviind dorul de vară,
În tăcere m-ai iubit, sărutându-mi pleoapa udă,
C-un surâs ce-a răsărit într-o primăvară nudă.
Cu șoapta frunzelor târzii m-ai mângâiat pe tâmple
Și-n ecou de rapsodii doina inimii să-mi cânte,
În durerea din suspin mi te-ai împletit ascuns,
Cu montură de destin focul lacrimii ai prins.
În căușul mâinii tale, roua florilor o strângi;
În culori autumnale, setea dragostei mi-o stingi,
Iar în fiecare toamnă îți vei aminti în timp,
C-ai iubit cu foc o doamnă, în amurg de anotimp.
TĂCEREA CLIPELOR DE NEUITARE
S-a întristat pământul sub talpa plină de sudoare,
S-a-nnegurat azurul, de ceața ploii-n revărsare,
S-a așternut covorul de fire arse în brumare,
S-a lăsat în jur tăcerea clipelor de neuitare.
Adesea te odihnești la umbra gândului în floare,
Frămânți un boț de lut în mâinile fără vigoare,
Îți cari nevolnicia spre creste pline de rumoare,
S-a întristat pământul sub talpa plină de sudoare.
În urma unui rug aprins, vreascuri fumegă-n visare,
Rotocoale de nestins se ridică din uitare,
Umpli lacul dintre coaste cu albastrul de cicoare,
S-a-nnegurat azurul, de ceața ploii-n revărsare.
Îți dorești să-ntorci clepsidra, să-i ceri timpului favoare,
Să te lase să-ți rescrii pagini goale din anuare,
Dar perfid el te-amăgește și te prinde în vâltoare,
S-a așternut covorul de fire arse în brumare.
Ce-a rămas nescris rămâne o perpetuă chemare,
Retrăiești frânturi din vise printre lacrimi dulci-amare,
Răscolești cu ochii minții prin cenușa din cuptoare,
S-a lăsat în jur tăcerea clipelor de neuitare.
S-a lăsat în jur tăcerea clipelor de neuitare,
S-a așternut covorul de fire arse în brumare,
S-a-nnegurat azurul, de ceața ploii-n revărsare,
S-a întristat pământul sub talpa plină de sudoare.
NOAPTEA DIN MINE
Am zburat cu aripi de ceară
În locuri străine, neștiute,
Unde dorul de tine mi-e vară
Și flăcări de iluzii pierdute.
Falena iubirii se zbate
Să-nchidă durerea-n falun,
Doar marea să-i fie abate
În turnul clădit de taifun.
Și valul să-i fie zbicerul
Ce-i duce simțirea-n apus,
Iubirea să-ncânte eterul,
Iar dorul să fie răpus.
Crăiasa albastră urzește,
Scântei de speranță unește,
Iubirea falenei sporește
Și noaptea din mine zidește.
MANTIA TA DE ZEU
Când pui mantia Ta de zeu
Pe păcatul de ateu,
Se-mbracă pământul nud
Într-un strai de verde crud.
Îngerii împletesc o zare
Cu miresme-amețitoare,
În licoarea de măslin
Ei pun florile de crin,
Inocența unui miel,
În surâs de ghiocel
Și-altoiesc copacii goi
În altarele din noi.
Colb de sub piciorul frânt
Și durerea din cuvânt
Le adună-ntr-un potir
Și le-aștern pe un papir.
De oferi o zeciuială,
Prinos din agoniseală,
Sufletu-ți zboară la zeu,
Din păcatul de ateu.
PENITENȚĂ
Te iubesc în necuvinte,
Într-o viață imperfectă,
Când iubirea zace-n minte
Cu o teamă predilectă,
Ce reflectă neputința
De a spune prin cuvinte,
Că tăcerea e sentința
Unui suflet prins în ținte,
Ce-şi ascunde inocența
De săgețiile-otrăvite,
Ispăşindu-şi penitența
De-a iubi în necuvinte.
ÎNTR-O NOAPTE POLARĂ
Trăiam intr-o noapte polară.
Îmi priveam apusul printre ruine
de năzuințe amorțite și iubiri furate
de regatul fără anotimpuri.
Singurătatea-mi era prinsă
de zarea pierdută în lacrima trecutului.
Chipul tău mi-a apărut
ca o auroră boreală pe zenitul suferinței,
luminând temnița în care eram încătușată.
Oglinda prăfuită din mine a prins viață,
absorbind culorile curcubeului.
Continue reading „Gabi BĂRBULESCU: DEPARTE DE CER (POEME)” →
