Constantin MOȘINCAT: Contribuția armatei la fortificarea morală a ostașilor și a locuitorilor din zona de vest a României Mari – Monument viu pentru Eminescu

Dragostea de neam este o moştenire testamentară învăţată îngenunchiat pe mormintele strămoşilor. Ca elemente de noutate, lucrarea noastră, reconstituie un tablou complex, prin verigile diverse care se înlănţuie în concepţia cuprinzătoare a politicii de apărare, în dinamica resurselor – trecute de la dorinţe la posibilităţi –, în mentalitatea politică, oscilantă. Întărit cu efortul asumat, fortificat şi „blindat” cu speranţă şi încredere, frontul de vest a fost ruinat printr-o decizie politică eronată. Deschidem, aşadar, dosarul chestiunii de apărare, cu dorinţa de a completa şi a da o altă judecată de valoare informaţiei care prezenta şi justifica, până acuma, decizia de cedare fără luptă, cu formula: „România risca să fie desfiinţată dacă (…)” Făcând o analiză de ansamblu asupra problematicii, marcată de domnia regelui Carol al II-lea, am examinat, cu atenţie, eroarea politica, din 1940, de cedări teritoriale fără luptă. Am ajuns la concluzii contrare punctelor de vedere care susţin şi justifică poziţia oficială adoptată, potrivit căreia nu exista o altă cale. Argumentele noastre se întemeiază pe tăria de foc a cazematelor, pe moralul şi voinţa armatei şi a poporului de a lupta. Potenţialul economic şi militar, resursele umane şi financiare mobilizabile erau capabile să ducă războiul, pe care, cu posibilităţi mai mici, România l-a început şi dus un an mai târziu (începând din iunie 1941).

Col. r. Dr. Constantin Moșincat – Politica de apărare a vestului României (1930-1940)

***

De-a lungul frontierei de vest au început lucrările de fortificare (1936-1940), menite să apere hotarele trase de dreptatea istorică a neamului nostru în decembrie 1918. La adăpostul acestor fortificaţii, ţara putea să-şi trăiască, în linişte şi în siguranţă, viaţa ei de muncă paşnică.

Prin adresa nr. 5457/3.10.1937, Direcţia Fortificaţiilor era anunţată despre vizita primului ministru, programată pentru 9 octombrie 1937, prilej pentru sfinţirea unei cazemate. La obiectivul nr. 22 bis ( Marghita) din Episcopia Bihor s-a oficiat solemnitatea „punerii pietrei fundamentale la lucrările de apărare ce se fac la frontiera de vest”^[1] de către prim-ministrul Gheorghe Tătărescu. Comandantul Sectorului de lucru nr. 1, maiorul Ioan Bădiceanu, comunica unităţilor din subordine^[2] componenţii delegaţiei militare, formate din: general Dănilă Popp, general Ştefan Căţoiu, colonel Dumitru Vasiliu, colonel Gheorghe Zaharescu, maior Teodor Ionescu şi alţi 30 de ofiţeri din cadrul Sectorului.

Pentru inspectarea acestor lucrări a venit la Oradea, pe 9 octombrie 1937, primul ministru Gheorghe Tătărescu, însoţit de generalul Constantin Ilasievici, (ministrul apărării naţionale) şi inginerul Radu Irimescu, (ministrul aviaţiei). După sosire, primul-ministru, împreună cu şefii autorităţilor bisericeşti, militare şi civile, (în frunte cu mitropolitul Nicolae al Ardealului şi episcopii Nicolae al Clujului şi Nicolae al Orăzii), au mers în comuna Episcopia Bihor, în hotarul căreia s-a făcut sfinţirea temeliilor unei cazemate şi s-a aşezat hrisovul de temelie. Slujba sfinţirii a îndeplinit-o mitropolitul Nicolae al Ardealului – venit anume în acest scop –, asistat de episcopii Nicolae al Orăzii şi Nicolae al Clujului, precum şi de un sobor de preoţi.

După actul binecuvântării lucrărilor de fortificaţii a avut loc o mare recepţie în sala cinematografului Dorian din Oradea. Seria cuvântărilor de la recepţie a deschis-o episcopul Nicolae al Oradiei. Adresându-se primului ministru, vorbitorul remarca puternica trezire a conştiinţei româneşti la graniţa de vest a ţării. Opinia locuitorilor din zonă legitima realizarea operei pentru întărirea stâlpilor de la hotare. Aceasta nu însemna, pentru neamul românesc, altceva decât constituirea într-o formă nouă, cerută de acele vremuri, a atitudinii străvechi şi specifice ale unei culturi româneşti şi creştineşti de apărare^[3].

Biserica ortodoxă – care, prin strădanie şi jertfe nenumărate, a creat conştiinţe, la hotarele ţării şi a organizat rezistenţa neamului – se bucura de înalta vizită a primului ministru şi a preţioşilor săi colaboratori militari. Vizita îmbrăca, cu strălucire, o nouă întâlnire a bisericilor strămoşeşti cu autoritatea de stat, pe tărâmurile Bihariei, iar prin întrunirea înalţilor ierarhi ai bisericii ortodoxe şi greco-catolice, cu prezenţa generalilor armatei, de la cel mai înalt nivel, reprezenta un moment unic. Se dovedea, încă odată faptul că brâul de piatră şi fier se cimenta prin comuna lucrare cu al doilea brâu, al eparhiilor şi bisericilor din vestul ţării (anexa nr. 19). În discursurile lor ceilalţi vorbitori au adus omagii de loialitate faţă de tron şi ţară^[4].

Gheorghe Tătărescu a mulţumit celor prezenţi pentru sentimentele de credinţă ce s-au exprimat cu atâta căldură. Manifestarea era îndeosebi scumpă, fiindcă avea loc la o margine a ţării, unde, simţul de răspundere trebuia să fie în permanenţă treaz şi patriotismul în permanenţă viu şi creator. Colaboratorii militari ai guvernului, veniţi cu scopul de a inspecta primele lucrări de fortificare a graniţelor, care se încadrau în programul de înzestrare elaborat sub îndrumarea regelui, au fost înconjuraţi cu atenţie de autorităţile civile şi religioase din zonă. Pe baza constatărilor de la faţa locului reprezentanţii guvernului au putut să păşească şi la executarea ultimului capitol din demersurile făcute în vederea sporirii puterii militare a oastei şi continuării operei de organizare şi de propăşire în siguranţă şi pace. Începerea acestei mari opere de fortificare, în concepţia primului ministru, avea scopul slujirii intereselor apărării ţării şi deopotrivă a păcii. Tari şi armaţi, „vom dezarma toate tentaţiile – slabi şi neapăraţi, vom încuraja toate apetiturile. Prin tăria noastră alungăm războiul – prin slăbiciunea noastră îl chemăm şi îl provocăm. În împrejurările de azi, tăria înseamnă pace şi slăbiciunea înseamnă război”^[5]. Iată de ce cazematele din vestul ţării aveau menirea să asigure securitatea fruntariilor, fiind considerate totodată şi cazemate ale păcii.

Cu prilejul acelei solemnităţi, care reprezentase şi un act de afirmare a puterii crescânde a statului, s-a proclamat dorinţa de a trăi în raporturi de prietenie cu aceia pe care vicisitudinile istoriei i-au aşezat, în trecut, pe drumul marilor neînţelegeri. Tătărescu îşi declarase disponibilitatea pentru colaborare cu vecinii, pentru considerarea şi apărarea păcii şi organizarea unei regiuni de convieţuire a Europei sprijinită pe respectarea dreptului şi pe armonizarea intereselor.

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Contribuția armatei la fortificarea morală a ostașilor și a locuitorilor din zona de vest a României Mari – Monument viu pentru Eminescu” →

Ionel NOVAC: Revista „Cele Trei Crișuri” – Supliment dedicat comemorării lui Mihai Eminescu (1926)

La 15 aprilie 1920, la Oradea apărea primul număr al revistei „Cele Trei Crișuri”, publicație care, alături de deja binecunoscuta „Familie” a lui Iosif Vulcan, avea să fie și a rămas și până astăzi una dintre cele mai importante reviste din viața culturală bihoreană. Sub conducerea unor personalități ale momentului (Roman Ciorogaru, vicar episcopal, George Bacaloglu, colonel și dr. Alexandru Pteancu, director general al învățământului), revista a avut inițial o apariție bilunară, apoi lunară, pentru ca, începând cu numărul 3-4 din martie-aprilie 1928 și până la ultimul număr (3-4 din martie-aprilie 1944), aceasta avea să apară o dată la două luni.

Un moment de răscruce din viața revistei „Cele Trei Crișuri” l-a constituit, ca urmare a ocupării Ardealului în urma odiosului Dictat de la Viena, mutarea forțată a sediului la București (septembrie 1940). Deși atunci s-a crezut că este doar o mutare provizorie, aceasta va dura până când revista își va înceta apariția.

Referindu-se la acest trist episod, col. George Bacaloglu, întemeietorul și directorul revistei, avea să consemneze cu durere: „Reuniunea și revista Cele Trei Crișuri, după douăzeci și unul de ani de activitate pe granița de vest, pe terenul culturii naționale, la 4 septembrie 1940 a trebuit să evacueze cu biblioteca centrală și întreg patrimoniul de esență românească, agonisire a celor două decenii de muncă. Două dintre cele trei Crișuri au rămas pe pământ românesc. Al treilea – Crișul Repede – a rămas pe pământ maghiar, constituind pentru întregul neam un nou ideal național. Revista noastră rămâne aceeași, cu aceeași structură și același crez reprezentând trecutul, cu toate jertfele și biruințele lui, iar prin acest nou ideal, făcând un sacru legământ cu aspirațiile și trăinicia viitorului”.

Pe parcursul apariției primei serii a revistei „Cele Trei Crișuri” (după 1990, la Oradea vor mai apărea alte două serii, într-un format nou), paginile acesteia vor găzdui numeroase articole dedicate Poetului Național Mihai Eminescu, fotografii și reproduceri din opera acestuia. Mai mult, în numărul 6-7 din iunie-iulie 1926, îi va fi dedicat un Supliment special, la cea de-a 37-a comemorare a trecerii sale în eternitate.

Astfel, chiar pe coperta revistei este inserat portretul Poetului, realizat după cea de-a treia fotografie a sa și tipărit, sub formă de carte poștală, de Editura „Ardealul” din Cluj. Din păcate, fără a fi menționat și autorul acestuia.

Pagina a noua a revistei include două articole dedicate lui Mihai Eminescu; primul, intitulat „Cultul oamenilor mari ai neamului. O atitudine”, scris de istoricul literar și publicistul Paul I. Papadopol, aduce un binemeritat elogiu Poetului Nepereche: „Un model nepieritor de modestie și de completă recunoaștere a măreției sufletești eroice, este o bună parte din poezia celui mai desăvârșit dintre sfinții neamului nostru – Mihail Eminescu. Nu pot să nu mă gândesc cu evlavie la el. Subscripțiunea ziarului Cuvântul atât de puțin însuflețită (mai ales față de alta, aceea a unui cunoscut om politic), eroii pe care în floarea vieței – ni-i abate vântul morții și al lipsei de atențiune publică, ceilalți cari trăesc, dau aparența unei vieți la care ar renunța cu plăcere, – toate acestea îmi aduc în minte pe Eminescu, vieața, epoca, poezia acestui artist pe care tocmai în ciuda indiferenței publice îl confirmă din zi în zi în sufletele contimporanilor aceiaș Providență care l-a înzestrat atât de uimitor”.

Al doilea articol, „Eminescu în fața legei”, este semnat de profesorul universitar Bogdan Ionescu, care, pornind de la teoria psihozei speciale, amintește cazul bibliotecarului Mihai Eminescu, acuzat pe nedrept de a fi sustras câteva din cărțile bibliotecii unde fusese angajat. „Câtă invidie sau câtă ignoranță la oamenii mici, care au ajuns în atingere cu acest titan al cugetărei omenești”, avea să constate autorul, care continuă: „Câți au putut cunoaște înfrigurarea cu care Eminescu strângea cărțile împrejurul lui și, cu o sete de neînvins întregei lui ființi, sorbea întregul lor conținut? Câți au putut să pătrundă înălțimea de spirit a acestui geniu, care plutea deasupra nimicurilor omenești, pentru ca să se mai intereseze de hârtiile tipărite ale unei fascicole, după ce sorbise din ele toate ideile ce conținea?… Și, pe un asemenea om, să-l aduci înaintea justiției pentru că neglijase a purta de grijă câtorva cărți, a căror citire era o necesitate imperioasă a existenței lui!… Și câte mizerii omenești de acest fel nu i se vor mai fi întâmplat sărmanului Eminescu?!”, încheia cu durere autorul.

Prima pagină a Suplimentului (pagina 91 a revistei) reproduce facsimilul poeziei „La steaua”, poezie, așa cum arăta istoricul literar Gheorghe Bogdan-Duică, „scrisă de Eminescu pe un album, sub o podoabă de flori uscate pregătită de mai înainte”. De altfel, cunoscutul eminescolog, căruia i se solicitase un material despre Mihai Eminescu pentru acest număr comemorativ, mai preciza următoarele: „Neavând liniște și răgaz – în epoca esamenelor, licențelor etc. -, să vă scriu un articol sau un studiu despre Eminescu, vă pun la dispoziție două inedite și un articol uitat în Timpul” (Cluj, 21 iunie 1926).

Primul material inedit îl constituie o variantă a poeziei „Copii eram noi amândoi”, reprodus pe aceeași pagină și despre care Bogdan-Duică afirmă că este o creație „despre copilăria sa, din manuscriptul academic 2259, p. 279. Deși poezia nu este terminată, ea explică un fond copilăresc și sentimental ușor de interpretat”.

Al doilea material inedit îl reprezintă o traducere după poetul german Christian Wernicke (1661-1725), o poezie scrisă la 1697 și publicată ulterior sub titlul „Un om de stat”. „În același manuscript (2559, p. 325), găsesc o traducere din Wernicke. Nu găsesc (până acum) și alte urme; poate l-a cunoscut întreg; mai curând cred că l-a tradus din vreo antologie”, mărturisea același Bogdan-Duică.

Redăm, pentru frumusețea sa, traducerea poeziei:

„Un om de stat, ce multe ști promite,

Să nu-i areţi că tu nu-i dai credinţă

Ci-i mulţămeşte cu΄nchinări smerite.

Ca să nu-şi dea prea mult silinţă,

Te fă că crezi orice el o să-ţi zică.

Ajută-l însuţi tu, ca să te minţă.

Destul folos, dacă măcar nu-ţi strică”.

Pagina a doua a Suplimentului conține articolul „C.A. Rosetti și Poliandra”, publicat de Eminescu în ziarul „Timpul” din 9 ianuarie 1983. Este vorba despre analiza critică a unei scrisori a lui C.A. Rosetti, datând de la 1848, prin care acesta, membru al guvernului provizoriu din acea vreme, pregătea un Decret referitor la familie. „Nu vom încerca să arătăm monstruozitatea întreagă a acestui proiect de poliandrie, căci, la urma urmelor, Prea Sfinția sa mitropolitul și ministrul dreptății de pe atunci par a nu-i fi dat nicio urmare, și a fost poate numai o toană a întâmplării că această Continue reading „Ionel NOVAC: Revista „Cele Trei Crișuri” – Supliment dedicat comemorării lui Mihai Eminescu (1926)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)

„Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul.”

(MIRCEA ELIADE)

Profetismul protodac şi geto-dac a păstrat şi conservat Patrimoniul spiritual-religios al Strămoşilor Nemuritori, din aria celestă a Creaţiei divine, prin Geniul popular, Înţelepciunea Străbunilor, Poezia pură, Codul Legilor Belangine, Civilizaţia Matriarhatului Reginei Hestia, Cultul Zamolxian, Cultul monoteist, Proorociile Sibilelor Vestale thrace, devenind de-a pururi temelia profetismului mesianic creştin.

Asumarea profetică, presupune o vocaţie deasupra celor fireşti, presupune o misiune naţională mesianică ce se concretizează ca o apologie creştină, ca o mărturisire ortodoxă, ca o chemare a celor aleşi, ca o alegere a celor chemaţi, ca o ardere mistică în care focul Tradiţiei întreţine flacăra spiritului naţionalist hristic, ca un izvor viu de creaţie, participând la Destinul Neamului circumscris Crucii lui Hristos, care înseamnă Suferinţă, Iubire, Adevăr, Credinţă, Demnitate, Jertfă şi Înviere.

Trăirea cultural religioasă, respectiv Profetismul mesianic curge în Delta creaţiei creştin-ortodoxe prin trei braţe ale Fluviului spiritual: Poezia-Filosofia-Teologia.

Poezia este forma pură a Filosofiei creştine, iar Filosofia este trăirea Poeziei în sfera ei cea mai înaltă, ce se întrupează în Teologia azurului serafic.

Ca toţi marii noştri Profeţi creştini, Mihail Eminescu, a ucenicit, s-a format, s-a definit şi a devenit misionar ortodox prin Cultul religios cu care şi-a venerat Cultura Înaintaşilor Dascăli Regali Dacoromâni, începând cu înţelepciunea profetului-rege Zamolxis, amintit de istoricul-poet Agathias Scholasticus de Myrina prin „Regulile lui Zamolxis”, cu proorociile Profeteselor-Vestale-Sibile, cu filosofia marelui preot-rege Deceneu, cu muzica serafică a lui Orfeu, cu poezia regelui Scythiei Minor – Dobrogea, Cotys I, protectorul amic al poetului exilat P. Ovidius Naso (43 î.d. Hr.-), Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Dionisie Areopagitul.

Totul l-a entuziasmat pe poetul Ovidius, îndulcindu-i exilul, ba chiar comunitatea geto-dacă, l-a înfiiat ca pe o rudă apropiată lor, deopotrivă cu: regele-poet, bărbăţia daco-geţilor, curajul scythilor, anotimpul pur, sălbatic, cu vitregia sa ancestrală, omenia suverană aşternută peste tot, astfel încât în semn de recunoştiinţă a învăţat cu uşurinţă limba fraţilor geţi în care a scris poemele sale de succes.

Colaborarea literară dintre poetul Ovidiu şi regele poet Cotys I, încadrat într-o figură senină, frumoasă, blândă ce reflecta înalta sa vocaţie lirică este menţionată, de latinul mândru că a devenit asemenea geţilor, afirmând astfel despre geto-dacul monarh, devenit şi al său, fascinat de arta şi puterea seducţiei încrustată în veşmântul regal estetic: „Poeziile tale dovedesc că, dacă ai îndepărta de pe ele numele tău, aş spune că nu le-a compus un tânăr trac. În acest ţinut, Orfeu nu mai este singurul poet.” (Epistulae ex Ponto (II, 9)

În „Ţara copleşitoare ca natura însăşi”, adică: „Aici-n această ţară, în care ceru-i sumbru/ Şi apele sunt grele, ba până şi ţărâna/ De ce? nu poți pricepe, dar simţi că-mi dă fiori”, în „Ovidiu către soţia sa”, poetul înduioşat de omenia, demnitatea, dârzenia, sacralitatea fluviului misticii milenare, izvorul primordial abundent al creaţiei, din care se revarsă ca nişte mari afluenţi, marile virtuţi lirice, filosofice, teologice ale Dacilor nemuritori, nu se plânge de asperităţile vremii de pe acele meleaguri ce-şi păstrau încă aura ancestrală, unde ceru-i sobru, nu sumbru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende, cu eroismul şi martiriul lor, cu natura alb-albastră virgină, înveşmântată în hlamida albă a liniştei necuprinse.

Într-o altă ipostază, natura de Acasă a lui Eminescu este vie, însufleţită, gătită ca o mare sărbătoare, îmbrăţişată profetic, azuric, serafic de Luceafăr, dându-i prilejul lui George Anca, Vâlcenul de Aur, drag mie, să consemneze în teza sa de Doctorat, cromatica lirică a anotimpurilor, a poeţilor şi a vremurilor lor: „Tautologia templului naturii, cu accente astrale asupra spaţiului echivalent, prin peisaj, spiritualului, se exprimă în termenii istoriei sau naturii religioase. I-ajunge poeziei pădurea vastă de unde sfâşie glas înzăpezitor de privighetoare, de doină prohodindă.” (George Anca, Baudelaire şi Poeţii Români – Corespondenţe ale Spiritului Poetic – Teză de Doctorat, Conducător ştiinţific Prof. dr. doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti-1974, Ed. Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti-2001, p. 155)

„În pădurea argintoasă, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,/ Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.// Crengile sunt ca vioare printre care vântul trece,/ Frunze sunt ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,/ Şi prin albul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând/ Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace/ În cuibar rotit de ape peste care luna zace.// El aude un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,/ Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,/ Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,/ Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare.” (Călin Nebunul)

Profetismul lui Mihail Eminescu cuprinde nu un spaţiu necuprins, ci un cer veşnic daco-românesc.

Poetul creştin, Filosoful ortodox, Teologul mărturisitor îşi trage seva din Tradiţia noastră sfântă, pelasgă, prelinsă în Potirul Şcolii Literare de la Tomis, iar curgerea angelică se revarsă neîncetat de la Orfeu, Clotys I, Ovidiu înspre primul mare poet al Daciei, Sfântul Niceta de Remesiana, „cel mai mare autor liric al epocii literare dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 94).

„Apollo, Hyperion, Orfeu, reia scriitorul, eseistul, traducătorul George Anca, filosof al Religiilor, demnul urmaş al lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Daniel Constantin ş.a., vin prin opera ovidiană să-l inspire pe Eminescu, viziunea lui, înainte de a se regăsi în sine, trecând prin arcanele preovidiene ale antichităţii originare, simbioză pe care o regăseşte şi biograful italian Rosa del Conte: <<vedere în Eminescu una felice sintesi, il culmine di un processo d’assimilazione della grande poesia europea, iniziatosi in Rumenia Con l’eta moderna, noi rivendichiamo l’arcaicita e quindi la „rumenita”>>. „Vechiul cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare” – <<Giunge a noi l’antico canto, come zampillar di fonte a notte.>> (Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Moderna, 1962, p. 4)

De la regele poet Cotys I şi favoritul său exilat Ovidiu, Eminescu urcă aşadar, spre marea personalitate a Sfântului Niceta de Remesiana care şi-a răspândit lucrarea misionară, elaborată prin scrierile de rezonanţă: Libelli instructionis, De diversis appellationibus, De vigillis servorum Dei, De psalmodie bono, în ţinuturile thrace: Dacia Mediterranea, Moesia Superior, Moesia Inferior, Scythia Minor şi malul stâng al Dunării de Jos, având între favoriţi comunitatea bessilor.

„Culmea cea mai înaltă a creaţiei literare a Sfântului Niceta de Remesiana este imnul Te Deum laudamus, o capodoperă lirică. Unii istorici literari îl compară pe Sfântul Niceta de Remesiana cu Eminescu şi numesc Te Deum laudamus <<Luceafărul>> literaturii dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 83; A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge-1905)

Profetul creştin ortodox parcurge astfel calea spiritului religios într-o triplă dimensiune: istorică, filosofică şi teologică, ancorând logica interioară a realului în dinamica profundă a existenţei sale, care pleacă de la necesitate, depăşeşte continuitatea, urcă în legitate, rămâne stabilă, dar se înalţă totuşi spre culmile revelatoare, fenomenalizând astfel esenţa. Aşa s-a cimentat temelia spiritualităţii dacoromâne dintru începuturile divine, din Zorii Creaţiei prin întrepătrunderea de sensuri fundamentale existenţiale: mama-familia, pedagogul-şcoala, preotul-duhovnicul, poetul-artistul eroul-sacrificiul, profetul-geniul, martirul-mucenicul, mărturisitorul-sfântul.

Harul, duhul, biruieşte în om prin credinţă, prin fapte evanghelice electrizate de suferinţă şi iubire, întrupate într-o pedagogie naţionalist-hristică, într-un Cult al Ortodoxiei, într-o Filosofie a Duhului, ce se înalţă ca un Stejar al veşniciei Dacoromânului, ca prezenţă a conştiinţei hristice ce pulsează între cei chemaţi şi cei aleşi privind destinul spiritual religios al Neamului întru mântuirea lui.

Mihail Eminescu a întrupat fenomenologia esenţei româneşti asumând esenţa spiritualităţi dacice, într-o fenomenologie valahă, fapt ce i-a conferit de-apururi aura expresiei integrale-revelatoare a naţiunii dacoromâne.

Prin urmare ne aducem o mare cinstire numindu-l Mihail Eminescu Valachus. Cognomenul Valachus semnifică cel mai fidel calitatea de Român întrupat într-o conştiinţă ortodoxă creştină, adică naţionalistă, jertfitoare, înălţătoare, promoatoare de mari idealuri, de înalte înfăptuiri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)” →

Paula ROMANESCU: Portret de Luceafăr (poeme)

ÎNCHINARE LA LUCEAFĂR

Astru luminos, măsură şi însemn statorniciei,

Al credinţei de mai bine-n viitorul României,

Veghetor la vatra sacră unde rumeneşte slova

Când în codrii de aramă sună armii de Moldova,

Stea a Neamului, Luceafăr din a cerurilor bolţi,

Lasă-ţi raza să vegheze în a nopţii noastre nopţi,

Pune gândului lumină şi credinţei noastre vrere

Să-mplinească-n poezie altă sfântă Înviere!

LUI EMINESCU

Îţi mulţumesc, mărite domn,

Pentru răcoarea serii

Înmiresmată de salcâm în floare,

Pentru bucium

Şi corn sunând din timpi apuşi

De glorii şi răstrişte, duşi

Cu noi ‘napoi spre Mircea, la Rovine,

Pentru Scrisoarea gândită pentru mine

Şi pentru codrul ce fără ploi sau vânt

Se leagănă întruna

Când în tărie luna

Varsă spre noi nelinişte şi somn…

Îţi mulţumesc, prealuminate domn

Al graiului român din care cresc

Şi dor, şi plâns, şi cântec omenesc,

Spre-a dăinui în noi cât va dura

Sub cerul lumilor ecou de stea.

UNOR DEFĂIMĂTORI MĂRUNȚI

Ne-a fost şi regat ţara, cândva-ntr-un zece mai.

Dar rege peste slova zidită-n dacic grai

Rămâi doar tu, poete-luceafăr, care treci

Tot ne-nţeles şi singur parcă din veci de veci,

Să duci prin timpul orb solie-n zare

Cât soarele apune şi răsare,

Că, între regii – robi ai armoniei

Tu eşti chiar împăratul poeziei,

Lumină-n Verbul ce ne-a fost lăsat

De Unicul Luminii Împărat.

…………………………………………..

Şi iată-ne acum în secol-nenoroc

De care zicea unul că nu va fi deloc

Dacă …

În fine, alţii, mai ritos,

Răstălmăcindu-ţi slovele săpate

În cremene de gând eternitate

Cu-nsemnele iubirii – legământ,

Bieţi lătrători la lună, mori de vânt,

Umbre turnate-n umbră de Apus,

S-au vrut, decât lumina ta, mai sus …

Bâiguitori prin necuvântul lumii,

Tot mai străini de înţelesul humii

Însufleţite, ce necugetat

Aţi vrea să-i luaţi şi sceptru, şi regat,

Ca-n locul lui să puneţi pentru o zi

Trufia voastră oarbă : De-a nu fi !

NEDUMERIRE

Nu înţeleg şi pace

cum se face

de-i reuşeşte poetului

„Cel mai chemat din toţi

şi cel mai teafăr”

Continue reading „Paula ROMANESCU: Portret de Luceafăr (poeme)” →

Magdalena ALBU: Sfericitatea eternă a geniului, Eminescu…

Rotunditatea intelectuală a unei naţii, spaţiile ei de circulaţie valorică intrinsecă se regăsesc zăbovinde latent şi predestinate, parcă, în „sâmburul” viu şi fascinant al „coexistentei contrariilor” omului universal – Geniul. Paşii-definiţie ai noţiunii, oricâţi ai număra în şirul vremilor, se ating ca o curgere lină în geometria lor fixată, proiectând cu o spectaculozitate rar întâlnită dansul ziditor al expresiei înalte, desăvârşite, ce fluidizează unic şi major eternal şi absolutul din adevărul oricărei finite, precum va fi zis-o cel care, constrâns a se muta în Caesareea Palestinei în anul 231, închise ochii la puţin timp după prigoana anticreştină a împăratului Decius, în timpul căruia fusese încarcerat, exegetul creştin timpuriu, Origene.

Cum cerul îşi toarnă zilele şi nopţile în albiile pietruite ale apelor sau cum astrele îşi lipesc luminile de colţurile singuratice ale stâncilor, cu esenţe peste vibraţii şi cu adânciri de sunete peste monotonii grave şi-a umplut rosturile fiinţării sale pământeşti una dintre perfectele întretăieri de raţiune şi de sentiment ale spaţialităţii româneşti şi universal, „manieristul” romantic total, ca şi Goethe, Eminescu.

Sentimentul degajat al operei în sine implică un teritoriu prestabilit de universalii determinate, nişte universalii care, dacă am putea considera aşa, se adaugă unul altuia şi se leagă atât de strâns, de intim, încât se naşte impresia de poziţionare a cititorului pe circumferinţa bine definită a sensibilităţilor profunde, a sensurilor şi a trăirilor purificatoare, aflate laolaltă într-o stare de pendulare armonioasă între punctul paradisiacului oniric şi cel ontic, al neliniştilor, al nimicniciei şi al răzvrătirilor sociale sau pasionale de tot felul, încheindu-se totul, ca într-o temă, parcă, „specială şi specifică”, cu momentul psihologic final: detaşarea evidentă a creatorului, a omului faţă de realitatea fizică imediată, dar o realitate deloc oarecare, ci una mustind a falsitate şi a relaţii de ordine haotice, pigmentate cu frânturi spelbe de logică sterilă şi deformată şi amestecate cu fardurile triviale ale intenţiilor omeneşti mărginite şi oculte.

Optica fundamentală a întregii opere eminesciene este de o structură arhitecturală a sophicului şi a poeticului aparte. Ni se aşază aici o deplină dezvelire a sufletului lui Eminescu, el rămânând, până la urma, departe, în spatele unui timp adimensional, de unde trebuie să îl percepi mai mult decât ca pe o lume, trebuie să îl simţi aidoma unui spaţiu închis, în care irizaţiile culturii româneşti şi universale se regăsesc fibră cu fibră, punctiform, cu pulsaţii ritmice şi ample, ce stilizează şi impun, fiindcă, precum se adânceşte în auz somnul copacilor din seminţe, aşa şi conştiinţa Poetului se desfăşoară pe sine în unicul sau templu existenţial, care este Cuvântul. De fapt, conştiinţa se supune conştiinţei; ea nu are nici în faţă, nici în spate un alt rang de raportare, ci se identifică permanent cu sine însăşi şi cu nimic altceva, exact ca în jocul adevărat al iubirii de tip absolut, unde cei doi indragostiţi se suprapun şi se confundă unul cu celalalt, nedând voie niciunui intrus să ameninţe echilibrul afectiv dăruit de divinitate.

Precizam în titlu despre sfericitatea eternal a geniului. Într-adevăr, orice zona sau segment am alege din scriitura creatorului, vom întâlni peste tot o suma infinit majorată prin alte şi alte conotaţii interpretative, ce se vor adăugitoare întregului artistic, definind un spor de substanţă asupra ideii fundamentale înrădăcinate universalităţii de către POET. Un exemplu de-acum bine conturat de specialist, timpul la Eminescu, poate fi îmbunătaţit prin câteva caracteristici suplimentare. Este bine cunoscută în acest sens demonstraţia Rosei del Conte privind ambivalenţa timpului psihologic. Totuşi, se impune să adaugăm ilustrei teze a distinsei exegete o completare de continuitate, anume aceea că la Eminescu întâlnim o trivalenţă temporal, bazată pe relaţia de incluziune remarcabilă, scoborâtă de undeva din interogaţiile pe care ţi le trezesc imnurile vedice, mai precis cartea X din Rig Veda sau Imnul Creaţiei: „De la ce a venit acest univers, fie el creat sau necreat, o ştie doar Acela care veghează asupra lui şi n-o ltie poate nici el?”. În afară de timpul contingentului relativ cu cele două faţete ale sale – timpul ca realitate foarte reală, cum a definit noţiunea Immanuel Kant, care se lasă parcurs de fiinţe, şi timpul interior, cel distructiv, ce erodează făptura în întregul ei şi îi anunţa diabolic moartea, acest din urmă timp fiind definit de către Eminescu drept „viermele vremilor roade-n noi”, în afară de timpul sferic al vremurilor care „stau”. „vremuiesc”: „Natura n-are ieri şi azi”, ea îşi mişcă circular astrele, ce pleacă dintr-un punct spre a ajunge într-un acelaşi punct, de fapt, cicleaza etern către o devenire care nu există – şi e această ciclitate, ne întrebăm, arta Ziditorului sau blestemul Său?! -, lăsând la o parte, deci, aste două timpuri destinate materiei şi imateriei la un loc – căci, după cum bine zice Aristotel: „Care e substanţa imaterială în univers? Materia e răspunsul.” -, există o altă unitate de timp, complet atemporală în esenţa sa, şi anume, Timpul de dincolo de timp, care le include peremptoriu pe celelalte sau, mai correct, care le generează, le dezghioacă din fiinţa sa absolută.

Timpul-netimp este „prins” cu riscuri enorme, riscul căderii proprii, oniric vorbind, şi e limitat în durata de înseşi limitele personale ale individului, poetul în speţă, pentru că raţiunea în urma căreia se produce căderea dureroasă a omului este aceea că absolutul Demiurg se automisterizează, se protejează, îndepărtând, astfel, printr-o puternică forţă de repulsie orice limitat contingent care doreşte să deţină cunoaşterea şi iubirea absolute, genuine (vezi „Sărmanul Dionis”). Căderea din Netimp în Timpul contingentului trebuie văzută ca o stare de întoarcere a individului către condiţia sa anterioară „urcuşului”, specifică.

Sentimentul apartenenţei la timpul fiecăruia, deşi Dumnezeu e-n toate şi, deci, în fiecare e o părticică de Netimp, e strict. Putem observa, în contextul dat, ca exclusivitatea Absolutului nu ne aparţine nouă, limitatului contingent în care se spulberă şi timpul greu şi, de multe ori, sumbru al istoriei, ci, ea sălăşluieşte undeva, în esenţa specifică a unicului Creator suprem, Dumnezeu. Aspiraţia Poetului către Timpul total, Netimpul, şi încercarea de trecere oniric prin dogma sa – izvorul existenţei tuturora – dovedesc faptul că i „s-a îngăduit” acestuia aşa ceva, de a parcurge, oarecum, sensul dorinţei sale devenite obsesie, dezvoltând-o poetic intocmai ca pe o concluzie dezgolită total în miezul imaginii ei. Individualismul temporal eminescian este un individualism ce depăşeşte zăgazurile telurice şi intră în hiperspaţiul fără limite al dumnezeirii, acolo unde poţi privi din acelaşi punct înainte, înapoi şi în prezent, totdeodată, fără a mai fi nevoit să suporţi apăsarea referenţialului spaţio-temporal lumesc agresiv şi limitat, ca singur vector de raportare a materiei şi a spiritului, îngemănate amandouă în stricteţea uluitoare a ordinii prestabilite şi văzute drept nişte simple treceri de la o stare la alta la nivel de detaliu infinitezimal şi, în acelaşi timp, ca sumă de astfel de treceri succesive la nivel de macrodimensiune sistemică.

La EMINESCU, arta ideii şi a cuvântului, topite ambele cu vlaga geniului universal, fac din el POETUL CIRCULAR al literaturii noastre, iar genialităţii sale îi conferă o eternitate sprijinită pe sfericitatea sa cantabilă. Creatorul de valori EMINESCU întotdeauna a vrut altceva, a dorit sa spargă frontierele mentale interregnuri, interspaţii, interlumi şi să stea alezat deasupra acestora în corabia unui Univers, care se desparte de toate ipotezele iluzorii ale umanului şi îşi lasă, ca un închis deschis, legile sale la îndemana oricărui estet supus şi smerit al unei admirabile Limbi Româneşti copleşitor de profunde.

Continue reading „Magdalena ALBU: Sfericitatea eternă a geniului, Eminescu…” →

George ANCA: Eminescu Jail (poems)

Mushatin

by Mihai Eminescu

the wood is white its leaf is black

its thousand little twigs

by snow are heavy

only the wind passes through them

the cold wind and some magpie

sheding let them off

white is the night the one with moon

from the distance wood resounds

the wolves in troops mass together

blows the wind blows incessantly

grove and heaven make to me pair

mad grief comes over one

as long and stretched grief

as the county all under snow

the wood shiver like an aspen leaf

as large as one’s horizon

the wolvws over peakes race

wandering through snows

troops the crows fly

in the ground of dense woods

there is no path to get out

there’s no way there’s no boundary

neither hunter’s trace

making blizzard on snow drifts

they filled up the glades

let down on dry boughs

over shed leaves

over water over all things

in the impenetrable forest

a little house is hidden

there’s no village nor nearby road

quite alone one doesn’t know how

only from its chimney the smoke juts out

who would stay in the house

that doesnţt care for the snow

which falls and will fall

ever heap on heap

surpassing the fence in the yard

up to eaves it will reach

if left is long winter

zoung little widow

stays there quite alone

how many days are left

she doesn’t go to village any more

how long the time of a winter

how the snow is all falling

she ever winds and weaves

white threads exquisite linens

while the fire burns in the hearth

the wolves howl the gogs bark

and she spins from tow

swinging on a leg

the trough with a little child

asleep and graceful

and as she sings as she sighs

the voice of wood imitates her

in the ground of the wood

there’s no path thewre’s no way

that if ever a path existed

it turned into a valley

that if a way ever existed

it is with leaves burried

it is filled with thorns and thistle

that one doesn’t find its trace

if there is path somewhere

nobody knows it anymore

that they lost its traces

shepherd boys with the flocks

and they lost their signs

woodmen with the logs

and they forgotten the folds

hunters with the bows

nobody in the world knows any more

that around only desert

whici its borders are

where are its springs

the grass grows behold again

beaten by the summer wind

where the forest is rare

but in the beautiful grass

never a scythe entered

where the forest is dense

by its thick of wood

no axe did touch

in the ground of wood

path isn’t way isn’t

but a glade of fir trees

and a cheerful eye of pond

and a garden with stile

and a little house with trouble

and at the door of house grows

the old tile tree which shadows it

like a living covering

its flower falls without wind

shaken over the land

and on the porch who is seen

who nwaer craddle is staying

young little widow woman

who knew about herself only she

and as the wood bestirs itself

she sings for her she charms her away

swinging with a leg

she says gently

lullaby lullaby little child

I’d tell you atale

lullaby lullaby between us

I’l tell you a tale

and in models I’ll dress it

and beautifully I’ll untie it

zou to understand it only I pause

towards others I say nothing

the tears a valley fall from me

my father was a shephard

as many seconds are in year

as many shepherds he was having

with thousands flocks beside

flocks in thousands of little she lambs

little shepherds after them

haughty flocks also of sheeps

the little shepherds backwards

with flutes and bagpipes

he had also if you understand me

herds of untamed horses

which like hurricanes

were filling his plains

were grazing his estates

and in the length of rivers

they settled themselves on deserts

and in the waves of grass

were grazing the hinds and the stags

and through mountains lost in clouds

he had big herds of bisons

cold rivers cold springs

in the shadow were flowing eternally

and he had mountains and he had forests

and fortresses with fortifications

and had villages thousands and thousands

strewn on the plains

and had villages big and small ones

and full with brave men

what an uproar what a struggling

when cheerfully sounding from horn

was calling the country to boundaries

that were running with little and grown up

that they were flowing like rivers

and blackened the deserts

bitter me into a sigh

the tears are valley coming to me

with the kerchief if I whipe them

they still stronger go on

and how beautiful I was

how no one was kin by kin

of gold were my plaits

and by girls they were plaited

rosy like a peony

I was dear to everybody

they came behold they came

emperors from the east

to ask me in marriage

but they went as they arrived

kings came and messengers came

learned in many schools

with reasonable words

they asked me with justice

good time old shepherd

our emperor master

did send us to ask

if you marry your daughter or not

he answers then honestly

dear brave men welcome to you

dear’s to me to feast you

with you to get delighted

but any much you did ask me

daughter I haven’t to marry

but he emperor from the west

did come and didn’t go

two words only he told me

my heart he did subdue

he was stately and armed

an enarmoured soldier

he was stately and hale

having care of nothing

he was tall and I was tall

nice looking we were together

fitted in excess

I beautiful he beautiful

bitter me in a sigh

the tears valley come to me

with the kerchief if I whipe them

they still stronger go on

they heard and if they heard

match makers from the east

that I was going to marry

and when I just gor married

many people aroused

our house only to spoil

and to separate us

thousand of tongues were flowing as rivers

risen from the deserts

and they came mobs

risen from the forests

some on horseback some on walk

ever came in thick cloud

they came swarms came flock

and left the desert after them

they came flocks came valley

and crumbled forts in their way

vainly my man faced them

they pushed him only back

they defeated his armies

they ravished his glories

they desered the countries

they brought his fortunes

they balckened his sun

they enslaved his people

I in the deserted wood

wandering lately

I heard from foreign tongues

that my man isn’t coming any more

I learned from the west

that my man went away

by all humans followed

I learned from the east

that my man has died

that has died and was mourned

world entire was wailing him

did wail all hermitages

all orients

and wests all

and peoples tongues and crowds

midnight midday

they couldn’t awake him any more

weild behold those kings

the emperors of whole world

and a storm started

which earth drowned

midnight and westward

thousand kins put to way

big flocks and predatory

of alien peoples

which were fowing behold flowing

end they didn’t have any more

just for putting inheritence

over poor mankind

when I think to such sorrows

it seems to me they were yeasterday

when I think to my shepherds

it seems to me they were thousands years

bur when I learned

that my man has died

this linden tree I planted

grows the tile and flourishes

and shadows my life

and as in its shadow I live

I don’t get old any more

dear mother’s little child

many in world I’d tell you

but I am afraid you’d leave me

bur I am afraid you’ll understand me

and you’ll grow and will start

how the wood don’t comprise you

and you’ll go into the wide world

but you sleep more behold a bit

that you’re tender of years and little

sleep at shadow sleep on peace

that your mother will make you

under that tile tree beaten by wind

the bedding at land

when the sun will set

then the wind will drow off

and you’ll get asleep

the teeny branches will beat

and if stars will penetrate

and the moon will penetrate

our solitude

and when the wind will blow

the tile tree will rock

its flowers it will shed

and again will awake you

in the ground of the great night

and at rustling of oak trees

under the circling of clouds

in the falling of flowers

under the shining of stars

and at dance of wicked fairies

under the leaf of oak trees

at the voice of springs

where is it the cross from ways

you don’t cry more me

they grow like brothers two spruce firs

do laugh chick-abiddy laugh

where there are birds in the trees

be quiet chick be quiet

they gather girls and lads

do sleep chick heigh

stags gather the soft ones

awake chick do awake

and as she sings and sighs

the voice of wood imitates her

poor country of the high

all zour fame has gone

now five hundreds years ago

only wood you were to me

around were growing deserts

empires were crumbling

the peoples were getting old

kingdoms were fading

and forts were scatterng

only your woods were growing

green is the unpenetrated shadow

where a world is hidden

and in the shadow for ever

cold rivers were flowing

tenderly clear turning

having voices of springs

Bistritsa in rocks struggles

hrough dark forests

and ever goes deeper

where the water slightly twinkle

and at once it sees that

its watwrs hitches

and by roxks it is dammed up

it gathers and ever grows

it dam up in wondrous lake

of which waters are quiet

and trees make shadow to it

dense leaf over

in depth the water watches

and the oak trees from bank to bank

over it fall down

peaks prop up together

and make to me a tall vault

by the peaks they are knitted

and in shadow they rule

and in eternal freshness

the waves are sparkling

from one bank to another

it fell a tall trunk

it fell crosswise

that its foliage is hanging

long bridge of a tree

over a silence of lake

long bridge big bridge

that one can pass it on horse back

and Mushatin youngish

passes the bridge quiet alone

Continue reading „George ANCA: Eminescu Jail (poems)” →

Paula ROMANESCU: Prin codrii de simboluri, unic Poetul!

„Un singur nai, dar câte ecouri în păduri!”

(Ion Pillat)

Tot astfel Poetul – nai solitar în pădurea de ecouri prin care se îngână în „vecinică trecere” glasurile celor ce vor repeta de-a pururi „Ce te legeni, codrule?”, ori „Trecut-au anii”, ori „La steaua”, ori cine mai ştie care vers din bogatul cufăr de zestre poetică lăsată de Mihai Eminescu moştenire în veac de veac limbii române care ne este rădăcină şi izvor în lumea cuvântului, cale şi popas în prea scurtul răgaz al trecerii noastre sub cerul cu stelele.

Spre a nu-i uita chipul, pictorii şi sculptorii s-au întrecut în încercarea de a ni-l prezenta după cum l-au văzut ei cu ochii sufletului, fiecare scoţând în evidenţă o anume trăsătură a „modelului”, plecând de regulă de la vreuna din cele patru (patru!) fotografii păstrate în memoria hârtiei fotografice ca tot atâtea borne ale trecerii pe pământul oamenilor a strălucitului meteor românesc care ne-a revoluţionat limba, poezia, gândirea filosofică, jurnalismul, discursul politic, ideea de dragoste de ţară, mândria de a aparţine acestui neam înfrăţit cu râul şi cu ramul, altfel spus, cu ceea ce trece, cu ceea ce creşte, întinerind cu fiecare nouă înmugurire.

Aşa se face că avem un Eminescu tânăr, un altul adult cu mustăcioară, îmbrăcat elegant, în alb, ca pentru a marca vara spre care se îndrepta cu anii lui cu tot, un al treilea, portretul în care apare cu mustaţa bine cuminţită şi privirea înaltă – semn de cuminţenie-înţelepciune-toamnă bogată în rod de aur greu de gând şi, ultima – chip devastat de iarna pustiirilor toate.

Eminescu cel cu chip de zeu pogorât printre muritori de dragul unui „chip de lut”, tânărul luminat de o iubire în ale cărei flăcări a ars până a se mistui pe-al său propriu rug, este şi cel mai frecvent reinterpretat de artişti. Nu, nu-i nevoie să fii luceafăr ca să pricepi imposibila contopire prin iubire a azurului cu pulberea. Dar să citeşti „Luceafărul”, iată calea spre a te înălţa dinspre firul ierbii spre lumina stelei care „era pe când nu s-a zărit”… Pornind de la acel chip – fotografia aceea făcută în atelierul fotografului praghez Jan Tomàs, pe când Poetul avea nouăsprezece ani, avem cel mai mare număr de lucrări de grafică, pictură, sculptură, realizate de autori români sau străini. A-i enumera ar însemna să ne rătăcim printre nume. Să amintim totuşi câteva, emblematice: Aurel David cu al său „Arborele Eminescu”, Sabin Bălaşa – „Luceafărul” (Universitatea din Iaşi), Gheorghe Anghel, „Eminescu” (Bucureşti, Ateneul Român), Lazăr Dubinovschi, Eminescu – lucrare veghetoare la rubrica „Toate-s vechi şi nouă toate” din Revista „Curtea de la Argeş”; „Eminescu” de Ion Vlad, din faţa Bisericii Ortodoxe Române din Paris, „Eminescu” de la Câmpul Românesc din Hamilton – Toronto, lucrare executată în marmură de Carrara de sculptorul român Nicăpetre (foto), cel auto-exilat în anii ’80 din „cercul strâmt” în care o politică aberantă încerca să ne ţină pe toţi „strâns uniţi în jurul partidului”…

O replică tot în marmură a acesteia este astăzi în oraşul natal al sculptorului, Brăila, la Muzeu care-i poartă numele, înfiinţat aici în semn de omagiu după dispariţia artistului. Lucrarea face parte dintr-un lot generos de lucrări donate ţării sale de către sculptor începând cu anii de la cumpăna dintre milenii şi lumi până când temuta Doamnă cu unealta aceea rudimentară dar netocită de moara timpului i-a dat de veste că pentru el sosise vremea…

Continue reading „Paula ROMANESCU: Prin codrii de simboluri, unic Poetul!” →

Florica PATAN: Odă ( în metru antic), de Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată,
cel mai profund gând poetic din literatura română

Atât de multe lucruri s-au spus despre moarte și, deși știm cu toții că ea este implacabilă, un dat al sorții, de vreme ce primii noștri părinți au pierdut nemurirea lor și pe a noastră fiind izgoniți din rai, totuși încercăm să o negăm sau să-i conferim sensuri diverse, care să liniștească într-un fel sau altul spiritul nostru tulburat la asemenea gând.

S-a spus adeseori că moartea nu există, gânditorii au pus întrebarea dacă ea este un punct sau o virgulă; moartea a fost definită ca un somn dulce (Leonardo da Vinci), ca un mare instrument al vieții (Thomas Mann), că doar murind devii stăpânul lumii (Alexandru Macedonski). Poate că ea este o datorie pe care fiecare om nu o poate plăti decât o singură dată (William Shakespeare), sau ne ducem spre ea ca o lebădă, cântând (Vasile Alecsandri); poate aflăm că în clipa morții omul e dezlegat să explice ceea ce n-a putut înțelege pe pământ (Liviu Rebreanu), sau că cea mai cumplită formă a ei ar fi moartea în singurătate , când însăși lumina este un principiu de moarte (Emil Cioran). O personalitate ca Napoleon spunea că a muri nu înseamnă a fi învins, iar filozoful Mircea Eliade o vedea ca pe o cortină lăsată definitiv peste un destin sau altul, omul având o singură existență, finită, în această lume.

Nu credeam să-nvăț a muri vrodată, de Mihai Eminescu, este considerat cel mai profund gând poetic scris în limba română.

Timpul I al viziunii poetice: cum prefigurează Eminescu ideea de moarte la vârsta de 34 de ani?

Cu cinci ani înaintea finalului său prematur, Mihai Eminescu publică, în 1884, Odă (în metru antic), poem ce a trecut prin nu mai puțin de unsprezece variante în cei zece ani de șlefuire a textului filozofic, până la ivirea acestei ultime variante în cinci strofe. Gândit inițial ca imn de slavă, (Odă pentru Napoleon), poemul devine (prin reflectarea sensibilă a iubirii, ca voluptate a durerii, și prin ideea de autocunoaștere), o elegie erotică meditativă asupra condiției umane de muritor, pătruns de sensurile și fiorul tragic al efemerității, al morții.

Pentru Eminescu, timpul platonician al muzicii sferelor și al armoniei celeste s-a scurs, odată cu trecerea perioadei creative de început, când se simțea aparținând armoniei universale. Dumnezeu pare a-și fi întors fața dinspre omenire, iar gândirea umană, odinioară consubstanțială gândirii divine (Ioana Em. Petrescu, Eminescu, Modele cosmologice și viziune poetică, București, Edit. Minerva, 1984, p 27 și urm.), nu mai poate percepe armoniile celeste, de aici melancoliile, tristețile, izolările și trăirea unei dureri metafizice a unui alt timp al umanității, timpul kantian, unul perceput ostil ideii de fericire, de liniște și armonizare cosmică a ființei.

În aceste limite existențiale, poetul în mantie de filozof caută și găsește universuri compensatorii în teme absolute, precum iubirea, natura, istoria, somnul și visul. Astfel, sinele poetic ce contemplă lumea căutând răspunsuri marilor întrebări despre viață și moarte, pornește pe un făgaș meditativ ce-i poate oferi altenativa unui echilibru existențial într-un timp ostil viețuirii efemere în această lume, ce nu mai pare de înțeles și care își închide definitiv porțile în moarte. El consideră visul un spațiu compensatoriu al ideii de moarte: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii.

Atitudinea lirică a tânărului însingurat este mai degrabă vizionară, decât meditativă, el își înalță ochii visători spre timpurile trecute, contemplând spațiile armoniilor pierdute în care acum găsește, dureros, steaua / Singurătății. Pururi tânăr el învață limbajul morții și această apropiere de termeni tânăr și a muri conferă ideii de învățare o voluptate a durerii, specific eminesciană.

Considerat cel mai emoționant vers scris vreodată în limba română, Nu credeam să-nvăț a muri vrodată, este construit simplu, din trei verbe ce se urmează unul pe celălalt, precum treptele coborâtoare în moarte : nu credeam, imperfectul indicativului, treapta ce pleacă dintr-o realitate ce pare a sufoca ființa, o acțiune trecută, neterminată, în curs de desfășurare, proiectată într-un conjunctiv să-nvăț, aflat în potențialitatea de a fi a unui timp al relativității prezente și, în fine, acest al treilea verb, a treia treaptă, infinitivală de această dată, atemporală, a muri, ceea ce induce eului liric o romantică stare de spirit de profundă dezolare. Este o îndurerare augmentată de adverbul de timp vrodată, cu sensul revelatoriu de (nu credeam)… „niciodată”, sau chiar, într-o altă determinare, (nu credeam)… a muri „cândva”, sensuri care nu pun în relief ideea imposibilității învățării morții, ci tocmai contrariul…

Timpul al II-lea al cunoașterii lirice: moartea poate fi depășită prin mitul renașterii din propria cenușă, ca pasărea Pheonix?

Apariția iubirii nesperate și neașteptate ar fi putut fi un spațiu recuperatoriu al paradisului pierdut, dar este simțită acum ca suferință și figurată oximoronic dureros de dulce, o cale, s-ar părea, de absorbție a voluptății morții ca pe o licoare fatală: Până-n fund băui voluptatea morții / Ne-ndurătoare.

Iubirea înseamnă fior al durerii, iar voluptatea aceasta a durerii este imaginată venind din timpuri mitice, poetul referindu-se comparativ la eroii mitici. (Legenda spune că Hercules îl răpune pe centaurul Nessus cu o săgeată otrăvită; frumoasa Deianira, la îndemnul muribundului Nessus, îl îmbracă pe Hercules cu o cămașă înmuiată în sângele înveninat și inflamabil al lui Nessus și, evident, Hercules moare în flăcări, în chinuri groaznice).

Ca într-o paralelă legendară, poetul își mărturisește focul mistuitor al dragostei sale ce amintește de arhetip, Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. Și ard de viu, aducând în prim plan imaginea iubirii ca un rug ce arde, rugul primordial al iubirii, din a cărui cenușă ar putea renaște.

Onirismul imaginilor, De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, precum și dorința-simbol, construită printr-o interogație retorică, de renaștere din propria cenușă, ca pasărea Phoenix, puse în antiteză romantică, conferă „odei” inițiale caracter de elegie erotică, meditativă: Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai re-nviu luminos din el …?

Acesta este versul prin care poetul învățând inexorabilitatea morții, o poate învinge prin renaștere, din propria cenușă. Cunoscător al miturilor despre nemurire, tânărul poet crede în ea și are imaginația, încă sub semnul întrebării, că poate accede la renaștere, ca în modelul arhetipal.

Timpul al III-lea al revelației: condiția umană și cunoașterea de sine sau transfigurarea morții în nemurire :

Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!

Imaginea-cheie, uimitoare prin simplitatea ei, …pe mine / Mie redă-mă ! în spirit, configurează nevoia de regăsire a sinelui, ce are conștiința acelui eu mai adânc decât noi înșine, după C. Noica. Iubirea este tulburătoare pentru un spirit ce aspiră la acea nepăsare tristă pe care s-o poarte în inimă, cunoașterea și înțelegerea lumii, a condiției umane, o idee pe care o regăsim și la Maurice Maeterlinck care, făcând referire la moarte, asociază starea de durere cu ideea de cunoaștere.

Prin urmare, trupul trece în neant, într-o altă stare, numită moarte, dar rămâne viu spiritul, el se poate manifesta prin actul creației. Omul superior înțelege că va putea muri câștigând nemurirea în spirit, de aici atingerea unei stări de pace a sufletului și cerebralitate a cugetului. Moartea va fi o trecere spre nemurire a spiritului ce a realizat cunoașterea proprie (idee regăsită și la Nichita, în A unsprezecea elegie, mult mai târziu), poetul nepereche având înțelegerea omului de geniu, anume că omul, în efemeritatea sa, poate accede la nemurirea spiritului său liber prin (auto)cunoaștere.

Eminescu depășește într-adevăr prin aceasta mitul renașterii simbolice din propria cenușă și descoperă că sinele poate fi nemuritor în spiritul lucid, aflând nemurirea în spațiul metafizic al ideilor, al creației. Versurile din prima strofă pot fi înțelese ca o contemplare inițială a sinelui unit visător cu Înaltul, „steaua”, cosmosul, în care viața este calea de cunoaștere de sine, dar și ca învățare permanentă spre atingerea unei realități ulterioare morții fizice, nemurirea în spirit, rămânând să traverseze veșnicia pururi tânăr, visător și însingurat.

Percepem în cel mai profund gând poetic scris în limba română, în versul Nu credeam să-nvăț a muri vrodată o stare de plutire coborâtoare în moarte a trupului, în cele câteva trepte ale verbelor, cu o adâncă tristețe învăluitoare, Continue reading „Florica PATAN: Odă ( în metru antic), de Mihai Eminescu” →

Mircea Dorin ISTRATE: Lui EMINESCU

Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici, în cuibarul veşniciei noastre încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.

Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.

Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletuluj nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranţă şi lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

Mircea Dorin Istrate

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Filiala Mureş.

***

DE CITESC A TALE VERSURI

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

***

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

LUI EMINESCU

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

CÂNTEC LUI EMINESCU

Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Lui EMINESCU” →

Emilia-Paula ZAGAVEI: La teiul lui Eminescu

La teiul lui Eminescu

Candelabrele iubirii se topesc peste alei
Troienind de flori și vise drumul către nicăieri.
Pe aleea ta uitată, stai tăcut bătrâne tei
Unde este Eminescu, să te-mbrace de plăceri?

Unde este azi copilul, ce mereu îndrăgostit,
Se-așeza sub umbra deasă, trist sau poate obosit,,
Căutând o alinare la frunzișu-ți înverzit,
Povestindu-ți cu durere că e greu să fii iubit?

Unde este cel căruia tu îi mângâiai făptura,
Cel ce nu iubea trufia, lașitatea și nici ura
Povestindu-ți despre viață, despre dor, despre durere
Așteptând tăcut să audă, de la tine, o părere?

Unde este cel căruia tu îi picurai în vers
Din aroma-mbătătoare a acestui univers?
Privești trist peste mulțime, ne-nțelegând de ce
Pașii săi nu mai răsună azi pe largile alei.

Singur azi te simți pe lume, crengile amarnic dor,
Curg povești scăldate-n clipe, rădăcinile îți mor,
Ridurile-ți învechite plâng tristeți neînțelese,
Dorurile tale toate vor să fie azi culese.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

4 mai 2019