Prima mențiune în revista „Cele Trei Crișuri” a numelui lui Mihai Eminescu apare în numărul 12 din 15 noiembrie 1920, acesta alăturându-se explicațiilor care însoțeau o imagine reprezentând monumentul Poetului de la Galați, operă a sculptorului Frederic Storck. Dezvelit la 16 octombrie 1911, în prezența scriitorilor Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Corneliu Moldovan, A. Cazaban, Emil Gîrleanu, Jean Bart, Natalia Negru, I. A. Basarabescu, a istoricului Nicolae Iorga șa, este prima statuie dedicată Poetului Național.

În numerele 1-2 din 1-15 ianuarie 1921 și, respectiv, 5 din 1 martie 1921, Romul Dumitrescu semnează studiul „Ce trebuie să fie Eminescu pentru noi?”. Plecând de la constatarea că „nu s-a scris asupra nici unui fruntaș al literaturii românești mai mult decât asupra lui Eminescu. Ba chiar, critici literari și-au căpătat renume și glorie prin interpretările ce au dat operei poetului, ori curentului creat de dânsa. S-ar părea, ca o urmare firească deci, că Eminescu trebuie să fie autorul cel mai binecunoscut din literatura noastră”, autorul constată cu regret că, totuși, „dacă cineva străin s-ar interesa însă de opera lui Eminescu și ar cerceta vreun manual de istoria literaturii, sau vreun studiu special… ar găsi lucruri destul de ciudate, care l-ar lăsa într-o firească nedumerire”. Drept pentru care, spre exemplificare prezintă cazul poeziilor filozofice „Scrisoarea I”, „Glossa”, „Împărat și proletar”, „Mortua Est” ș.a., interpretate în mod diferit de un autor sau altul, astfel că „față de aceste valorificări a concepțiilor lui Eminescu și a operei sale, rămâi cu impresia că cel mai mare poet al nostru e necunoscut sau, uneori e cunoscut rău și unilateral”. „În critica românească, continuă autorul, numai Maiorescu (Critice, vol. III) și d. M. Dragomirescu (Critica științifică și Eminescu), au prins însemnătatea gândirii lui Eminescu, fără însă a urmări pe lângă frumusețile formei artistice care îmbracă această gândire și firul evolutiv al concepției filosofice a poetului, care dă operii sale o valoare de fond nemuritoare”. După ce analizează ideile filozofice care se desprind din poezia eminesciană, Romul Dumitrescu ajunge la concluzia că „gândirea filosofică, așa de puternică, a poetului nostru este un factor hotărâtor al personalității sale, ce se adaugă temperamentului moștenit. Acest lucru, care nu e nou, desigur…, dar care trebuia arătat și care trebuie dovedit, urmărind opera poetului în amănunte, ne spune ceea ce cu adevărat va trebui să rămâie Eminescu pentru noi. Și ni se pare, că tocmai în această lumină Eminescu e uneori cunoscut neîndestulător și de cele mai multe ori, rău!”.

Pornind de la două poezii eminesciene („Și dacă ramuri bat în geam” și „Somnoroase păsărele”), profesorul universitar ieșean N. Șerban ne prezintă, în numărul 18-19 din 1-15 noiembrie 1921, „O influență franceză asupra lui Eminescu”. Scrise sub formă de pantum, în cele două poezii se resimte influența poetului francez Theodore de Banville, autor al renumitelor „Cariatide”, pe care Eminescu se pare că l-ar fi citit chiar în original. „Apropierea poeziei lui Eminescu de aceia a lui Banville, în afară de importanța specială ce prezintă, mai are una de ordin general. Ea ne arată că Eminescu nu a fost așa de pornit contra literaturii franceze, cum ne-ar lăsa să credem articolele lui sau pasagiile din Satira III. Acestea din urmă, mai cu seamă, nu trebuiesc luate a la lettre, ci considerate mai mult ca o butadă, atât de comună poeților satirici. Pentru cercetătorii de influențe franceze asupra literaturii române se deschide deci un nou câmp de cercetări, relative la Eminescu, a cărui biografie intelectuală interesează atât de aproape pe toți iubitorii de literatură națională”, își încheie pledoaria profesorul N. Șerban.

În numărul 3-4 din 1-15 februarie 1922, la rubrica de „Note” ne este prezentat „Festivalul Eminescu”, desfășurat la 29 ianuarie 1922, „în memoria nemuritorului nostru poet M. Eminescu, organizat de Cele Trei Crișuri sub patronajul A.S.R. Principele Carol I și sprjinit de Ministerul Cultelor și Artelor, pentru sporire fondului din care se va ridica un monument poetului”. Cu această ocazie a fost proiectat și filmul „Viața lui Eminescu”, „film de o deosebită importanță pentru toată suflarea românească”.

Profesorul Paul I. Papadopol, autorul studiului „Idealul național în poezia noastră lirică”, se apleacă asupra operei lui Eminescu în partea a doua a articolului, apărut în numărul 8-9 din 15 mai 1922. „Același idealism curat, subliniat de trăsătura energică a antistreinismului, se găsește în puțina operă de inspirațiune poetică-eroică a lui Eminescu – îndeosebi în prea cunoscuta Doină. Într-adevăr, după ce deplânge starea înduioșătoare a Românului… evocă înălțătoarea figură a eroului de la Putna – rugându-l să pornească în fruntea ostașilor – la îmbunătățirea soartei lui… Și în mai puțin cunoscuta „La arme” – în care – după ce descrie soarta fiecărei provincii subjugate cu culorile cele mai înduioșetoare…toate întovărășirile de admirabile îndemnuri răsboinice ca… urmează înviorătoarea strofă finală – eroica personificare a țării noastre desrobindu-și fiii și scăpându-i de suferința de veacuri…”.

La rugămintea domnului George Bacaloglu, director fondator al revistei, Episcopul Oradiei Roman Ciorogariu scrie articolul „Omagiu lui Eminescu”, apărut în numărul 6 din iunie 1923: „Eminescu își cântă durerile pentrucă visează o viață mai frumoasă, mai armonică, o viață a perfecțiunilor omenești, creatoare. El visează un ideal fără nădejdea împlinirii lui. E simțul artistic creator, ce strălucește deasupra pesimismului. Noi iubim și admirăm acest simț artistic”. „De aceea Eminescu e vrednic de monumentul ce i se ridică și e înălțător, că se ridică de-acolo, de unde candela cultului artei aprinsă de el nu s-a stins. Cei ce ridică acest monument au mărturia unui ideal împlinit și pentrucă au văzut, cred și într-un ideal al unei Românii fericite”, conchide înaltul prelat.

Tot despre „Un monument lui Eminescu” scrie și I. Constantinescu-Delabaia în numărul 8-9 din august-septembrie 1925. „Ce monument se poate ridica lui Eminescu? Unde e artistul care se va încumeta să cioplească în piatră ori să toarne în bronz măcar o rază cât de mică din strălucirea orbitoare a celui mai desăvârșit geniu poetic pe care l-a dat Neamul Românesc în cursul veacurilor? Cine și cum să redea măcar o scânteie din focul acelei minți care și-a ars sufletul în para flacărei divine, „mistuindu-se liminând”, cum atât de bine a zis Vlahuță”, se întreabă autorul. Dar cum „pentru un monument vrednic de geniul lui Eminescu și de geniul nației noastre, trebuiesc bani, bani mulți și este o rușine națională că lista de subscripție deschisă de ziarul „Cuvântul” stă de atâta vreme fără rezultate apreciabile”, I. Constantinescu-Delabaia apelează la „sufletele curate, tineretul entuziast și cuminte, negustorii și meseriașii cinstiți, muncitorii harnici ai gliei strămoșești, instituțiile românești de comerț și industriale, slujitorii vrednici ai școlilor și bisericilor săraci de mijloace, dar bogați în simțire”.

În același număr îi este dedicată și o epigramă (LUI EMINESCU / Poet! – urâtă meserie! / Părinte de literatură! / Aveai și tu statui – o mie / Dacă erai o secătură!), semnată Seneca.

În numărul 11 din noiembrie 1925, „Cele Trei Crișuri” găzduiesc articolul „Mihail Eminescu”, semnat de Ion Gane, dedicat dezvelirii bustului acestuia la Sânnicolaul Mare. „La Sân-Nicolaul Mare, în Banat, s-a desvelit deunăzi un monument al lui Mihail Eminescu. Au participat la această sărbătorire peste zece mii de persoane. S-a adus astfel un prinos de recunoștință acelui care în viață a fost atât de nefericit, nu din vina lui, ci din aceea a fatalității, care îl hărăzise geniu…”. După ce face o sumară trecere prin creația poetică eminesciană, autorul conchide astfel: „Luând parte cu suflet întreg la această pioasă sărbătorire, am dori totuși încă două lucruri: întâi, să se tipărească și o ediție definitivă a poeziilor lui Eminescu, bine alcătuită, cu technică ireproșabilă și fără greșeli de tipar; și al doilea, ca dăltuitorii viitoarelor monumente să-l reprezinte pe poet așa cum era în întâia lui tinerețe: „prelung și palid la obraz – cităm din Nichifor Crainic -, cu buze accentuate de energia sufletului, cu păr asvârlit  în cascadă neagră pe spate, cu ochi de foc, adânciți, peste capetele contemporanilor, în vedenia gândului etern…”.

Numărul 6-7 din iunie-iulie 1926 include o serie de articole, dar și un supliment special, „Comemorarea lui Mihail Eminescu” (prezentate într-un articol separat).

Suplimentul Muzical al „Celor Trei Crișuri”, numărul 8-9 din august-septembrie 1926, reproduce compoziția „Ce te legeni codrule”, pe versurile lui Mihai Eminescu.

Numărul special „Pentru Latinitate”, apărut în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1927, include fragmente din articolul profesorului Ramiro Ortiz, „Eminescu, il poeta rumeno della foresta e della polla”. Articolul este însoțit de cea de-a treia fotografie cunoscută a lui Mihai Eminescu, cea realizată de Nestor Heck în studioul său de la Iași (1884). Traducătorul primului volum de poezii eminesciene în limba italiană, publicat în 1927 la Florența, la Editura G.C. Sansoni (primele traduceri fiind realizate la 1887, de către Marco Antonio Canini), Ramiro Ortiz a fost membru de onoare al Academiei Române și profesor la Universitatea din București, unde a avut o mare influență asupra tânărului critic literar George Călinescu.

Sub titlul „Iosif Vulcan și M. Eminescu”, numărul 11-12 din noiembrie-decembrie 1927, dedicat comemorării a 20 de ani de la moartea fondatorului revistei culturale „Familia”, preia un fragment din articolul publicat de Iosif Vulcan la trecerea Poetului în eternitate. Referindu-se la primele poezii ale lui Mihai Eminescu, Vulcan nota: „Ca să cunoaștem deplin pe un mare poet, nu este de ajuns să-l studiem numai în culmea gloriei sale, când talentul său strălucește mai admirabil, ci trebuie să ne coborâm la începutul carierei sale, la primele-i încercări literare, ca astfel să putem constata de unde a pornit, cum s-a desvoltat și unde a ajuns, și pe temeiul acestora în cele din urmă să-i putem face portretul literar”.

O primă reproducere din publicistica eminesciană întâlnim în numărul 3-4 din martie-aprilie 1928, special „închinat „Teatrului Românesc” cu ocaziunea împlinirei a 75 de ani dela deschiderea Teatrului Național din București (1853-1928)”. Este vorba despre câteva fragmente, apărute sub titlul „Cum vedea Eminescu repertoriul național?”, extrase din articolul „Repertoriul nostru teatral”, publicat de Mihai Eminescu în numărul 2 din 18/30 ianuarie 1870 al revistei „Familia”.

Profesorul universitar Mihail Dragomirescu, autor al binecunoscutului studiu „Critica științifică și Eminescu”, publică, în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1928, articolul „Un poet dobrogean – P. Cerna”. Anlizând critic creația lui Panait Cerna, autorul în care face o paralelă între operele celor doi poeți și subliniază contrastele întâlnite în creațiile acestora: „Cerna este, ca și Eminescu, un poet, din ale cărui opere se desprinde, sub deosebite înfățișări de o mare varietate, o limpede și puternică idee originală asupra vieții. Această idee, către care în urma lui Alecsandri, zadarnic s-a încercat să se ridice Coșbuc în „Moartea lui Fulger” sau în „Cântec barbar”, face contrast desăvârșit cu aceea care se desprinde din poezia lui Eminescu. Cerna este poetul fericirii umane. Pe cât de adânc a simțit Eminescu amarul și nemernicia vieții; pe atât de adânc simte Cerna dulceața și trăinicia ei. Eminescu e nenorocit, până și în momentele cele mai fericite; Cerna este, până și în momentele cele mai nefericite, fericit… Și precum Eminescu, pentru ca să dea un relief cât mai adânc concepției sale pesimiste, a trebuit și a putut să împrumute cele mai strălucite imagini din haina fermecătoare a naturii, adică tocmai pe acelea care în mod firesc ne deșteaptă în suflet fericirea raiului pământesc; tot așa Cerna, spre a-și întrupa, cu toată adâncimea, concepția sa optimistă, are puterea să întrebuințeze, ca note subordonate, tocmai simțirile cele mai firesc dureroase”.

Tot în același număr, la rubrica „Memento”, sub titlul „Monumente cât mai răspândite pentru Mihail Eminescu”, suntem informați că „un comitet de inițiativă din Iași lucrează de trei ani pentru a strânge fondurile necesare ridicărei în bătrâna capitală a Moldovei, a statuei poetului, care el însuși este o mărturie strălucită a puterilor de viață superioară a poetului român… Pentru cinstea noastră și pentru buna prețuire ce trebuie să o avem față de geniile românești, sperăm că statuia lui Eminescu va fi în curând înălțată în Iașii, față de cari avem cu toții atâtea obligații, cum el a avut și atâtea merite”.

Profesorul Mihail Dragomirescu semnează și articolul „Clasicismul poeziei române”, apărut în numărul 3-4 din martie-aprilie 1929 al „Celor Trei Crișuri”, în care apreciatul critic literar susține că „trăsătura caracteristică a literaturii române este de a fi prin excelență poetică și clasică… în literatura noastră se găsesc puține genii, dar multe capodopere. Aceasta însemnează că genialitatea creatoare nu se concentrează în câțiva indivizi, ci este difuză în sânul neamului, formând ca să zic așa, o trăsătură a spiritului său”. Pornind de la „Alexandru Lăpușneanu” al lui Costache Negruzzi și continuând cu scrierile lui Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, Ion Budai Deleanu, Ion Luca Caragiale, Ion Minulescu, Ioan Slavici ș.a., Mihail Dragomirescu afirmă cu tărie că „gloria poeziei române, o face în secolul XIX, capodoperele lui Caragiale și Eminescu. Deși  socotit ca romantic și deși, după pesimismul său, poate fi considerat ca realist, Eminescu e totuși un clasic prin seninătatea sa. Dând forma cea mai adâncă a pesimismului în „Scrisoarea I”, el este olimpian în poema sa „Luceafărul”, care, având aceiași temă cu sublima poemă „Moise” a lui Vigny, îi este superioară, totuși, prin frumusețea amănuntelor, seninătatea concepției și armonia ce întâlnim în avântul ei sufletesc, în muzicalitatea și compoziția ei”.

Același număr mai conține două poezii în limba germană, „Venedig” și „Der Weg…”, în traducerea timișoreanului Eugen Lendvai, cu notița de subsol potrivit căreia „versurile publicate aparțin volumului de poezii ce apare, la Berlin, într-o reputată editură”, iar pe pagina de interior pictura lui D. Stoica, „Eminescu sub teiul din Copou (Iași)”.

Aceeași pictură este reprodusă și în numărul 7-8 din iulie-august 1929, număr special dedicat Franței, la rubrica „Artă și poezie”, cu sugestivul titlu „Deux genies representatifs de notre race” (alături de Eminescu este înserată fotografia lui Nicolae Grigorescu, cel mai mare pictor român, perfecționat la școala de la Barbizon), iar numărul 3-4 din martie-aprilie 1930, dedicat umorului românesc, reproduce poezia „Între păsări”.

Academicianul George Murnu, excelentul traducător al lui Homer, publică în numărul 9-10 din septembrie-octombrie 1930 articolul „M. Eminescu”, în care susține cu toată puterea că „nu încape îndoială că singurul geniu real al literaturii române este Eminescu. Confirmând această convingere aproape generală, nu avem decât un regret legitim că, dintr-o fatalitate de contingențe, acest geniu românesc, care e mândria noastră a tuturor, va rămânea, poate pe totdeauna numai al nostru și nu-și va lua locul de cinste ce i se cuvine în constelația marilor poeți ai lumei moderne. Întăi, pentru că pe de o parte, cum de la sine se înțelege, limba noastră este și va fi inaccesibilă intelectualității străine dătătoare de ton; iar, pe de alta, poezia lui Eminescu e în esența ei aproape intraductibilă, și chiar dacă ea poate fi împărtășită pe această cale, anevoie va putea găsi un interpret congenial care să-i dea echivalentul într-o limbă străină”. Articolul este însoțit de o nouă reproducere a picturii lui D. Stoica, „M. Eminescu sub teiul din grădina Copou”, dar și de un facsimil ce redă trei strofe din poema „Luceafărul”.

Continue reading „Ionel NOVAC: Mihai Eminescu în revista „Cele Trei Crișuri”” →