Nicu GAVRILOVICI: Nopțile copilăriei noastre

În nopțile copilăriei noastre stelele cădeau atinse de bumerangurile îngerilor ce se jucau pe bolta senină. Nu îi vedeam dar le auzeam șoaptele, le simțeam mirosul în părul tău de culoarea spicului copt, le căutam pașii pe apele retinei tale… Pentru că îngerii obosiți de zbor, întotdeauna pășesc moleșiți pe ape iar albastru ochilor tăi îi atrăgea precum becul din curtea bunicilor fluturii.

În nopțile copilăriei noastre privighetorile cântau în duzii de la marginea satului iar tălpile ne erau sărutate de pulberea drumului neasfaltat, licuricii ne căutau printre rândurile viilor întinse pe sârmele dintre stâlpii de beton, unde hălăduiam pentru a asculta concertul nocturn al greierilor. Erai la fel de fragedă ca cei dintâi ciorchini dați în pârg, poleiți de argintul lunii, la fel de aromată precum iagodele (cum spuneau cei de acolo dudelor) ce se coceau primele în duzii lângă cruce. Oamenii credeau că este un miracol…

Tot astfel credeam eu despre tine strecurându-mi viclean degetele sub ia de culoarea zăpezii sub care începuseră să înflorească crini.

Doi mânji sălbatici eram, ce tocmai descoperisem câmpiile iubirii și alergam inspirând umbrele ce zburau sfioase pe lângă noi. Uneori ne cățăram în nucul înalt din capătul grădinii bunicilor încercând să înhățăm de anteriul de argint luna ce tocmai se cuibărise în vârf. Dar speriată de chicotelile noastre aceasta se înălța lăsându-ne doar bucuria de a ne umple retina cu imaginea Dunării ce curgea domol, ca un râu fermecat ce avea în undele lui apa vieții.

Coboram julindu-ne genunchii și alergam spre dânsa, copii nebuni evadați pe fereastră înainte de miezul nopții, când toți ai casei își odihneau oasele trudite de munca aspră a zilei la CAP-ul satului. Săream îmbrăcați în valuri preț de un minut-două apoi o rupeam la fugă înapoi, de teama grănicerilor, făcând prin grădinile oamenilor drumul înapoi, știind că nu vom fi urmăriți pe acolo.

Era atâta inconștiență și nebunie în noi încât până și cocoșii amuțeau speriați, uitând să anunțe ora 3 din noapte. Mai stăteam preț de căușul unei palme dintr-un ceas pe lespedea din fața casei plănuind aventura următoarei nopți apoi ne despărțeam sărutându-ne pe pleoape. Patru săruturi, două ale mele, două ale tale, ce zburau apoi înspre punctele cardinale trâmbițând de curând înflorita noastră iubire, spre bucuria stelelor ce clipeau emoționate. Te urmăream cum te strecori, tânără felină, pe geamul întredeschis apoi cu pieptul plin de miresme de înger dădeam ocol celor câteva case și alergam pe cărarea nisipoasă înspre râu pentru a verifica vârșiile puse de cu seară pentru capturarea peștilor. Eram atât de fericit încât mi se părea că de aș fi ridicat brațele puteam atinge luna căreia tocmai îi destăinuiam ceea ce uitasem să îți spun ție, încredințat că de nu vei fi adormit încă, o rază a ei îți va bate în geam transmițându-ți.

Pentru că în nopțile copilăriei noastre, totul era posibil…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

22 februarie 2019

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Silvestri întruchiparea omului integru moral și vizionar în idei

Încercând a pătrunde universul personalității lui Artur Silvestri o imediată recunoaștere pe care o încerci va fi caracterul său integru și vizionar, prin care cu o limpezime și inteligență sclipitoare, identifica efectul din legătura multiplelor cauze ce concură la nașterea acestuia. De altfel un expert în materie de piață imobiliară nici nu ar fi putut exista fără aceste dăruiri naturale înspre studiul domeniului respectiv.

Pornind însă de la cele două calități, a fi integru moral și vizionar în idei, vorbim de fapt de niște calități specifice unei minți superioare, prin care ne vom explica, într-o măsură oarecare, realizările ulterioare ale mecenatului și ilustrului patriot Artur Slilvestri.

Trecând însă prea de timpuriu la numai 55 ani acea linie de aur dintre viață și moarte, Artur intra in eternitate alăturandu-se marilor suflete ale Neamului său Daco-Român, așa cum bine știm. Nu am avut fericirea a ne întâlni în timpul vieții, așa că numai când voi trece și eu acea “linie de aur” ne vom întâlni. În Universul Cerurilor!

Nu mi-a fost prea ușor să intuiesc în mintea mea această formidabilă personalitate a lui Silvestri, doar datorită trudnicei experiențe proprii aici la Antipozi, editând de circa zece ani revista româneasca “Iosif Vulcan”, ajunsesem la concluzia, că \pentru a scoate o publicație cu adevarat de artă și cultură, în primul rând editorul acestea trebuie să fie un om integru moral. Apoi un vizionar înspre viitor, un căutător de idei care puse în practică să avanseze civilizația omeneasca! Răutatea și invidia nu au ce căuta în procesele de educație, etc. Căutam deci echilibre sufletești într-o lume nouă, într-o viață de emigrant desprins de cultura și tradiția maternă. Aveam 39 ani.

Ulterior, auzisem de Fondatorul Asociației Române Pentru Patrimoniu, prof.dr.Artur Silvestri. Acest Om mi-a devenit un fel de zeu adorat, tocmai pentru aceste calități pe care le-am găsit întruchipate în ființa sa. Nu m-am înșelat. Vizionarul ideilor celor mai înălțătoare a fondat revistă după revistă, umplea un gol în chiar istoria neamului românesc realizând legăturile românilor de pretutindeni prin intermediul revistelor on-line. Difuzarea cărților românești prin biblioteci de asemenea on-line. Publicarea de cărți pe hârtie devenise o preocupare curentă, dăruiri de stocuri de carte bibliotecilor sătești era o placere aleasă a Familiei Artur și Mariana Brăescu Silvestri, fondatorii și finanțatorii Asociației.

Asociatia ARP-București deveni în curând o inimă tânără a culturii române, al cărei pulsuri erau înregistrate în orice colțișor al Terrei unde supraviețuia o comunitate românească. Despre corespondența mea cu acest om de geniu al culturii am mai scris în unele articole ale mele, am încă unele ce vor forma subiecte plăcute amintirilor viitoare, căci prof.dr.Artur Silvestri este între noi pentru veșnicie, așa cum este și Eminescu. Sfintele suflete ale Drepților noștri așezați sub glie sunt râuri cu albii ce merg paralel cu noi cei vii, și împreună mergem spre viitorul viselor lor si ale noastre ale românilor!

Nu sunt eu cel mai în măsură a cântări și valorifica opera imensă a enciclopedistului român, doar pot spune ca era un om de o erudiție aleasă, un cercetător cu pătrundere luminată înspre cele mai umbroase vremi ale istoriei și preistoriei daco-române și universale. Asemenea marilor gânditori ai lumii avea întotdeauna înclinare spre izvoarele mitice și a conexiunii acestora cu științele sacre ale popoarelor lumii, precum cele egiptene si indiene, asemenea lui Mircea Eliade, George Anca, Adrian Botez, Pr.Al.Stănciulescu, Ben Todică, ș.a.m.d.

Observăm cum vizionarul Artur Silvestri, depistează cărări taince ce duc și vin dinspre un adevăr umbrit de vremuri și timpuri, acel adevăr despre străvechimea istoriei dacilor-vlahi. A credinței și religiei lor, în pământul și vatra lor de atunci și de azi aceeași fiind.

Noi nu am dezmoștenit pe nimeni. Noi suntem mai vechi decât sumerienii, așa cum ne spune istoricul N.Săvescu, și mulți alți cercetători de seamă a istoriilor antice și care țin calea și lumina adevărurilor.

Deci, cu un asemenea Om la cârma culturii și valorilor de patrimoniu românesc, era din capul locului asigurat un succes Asociației fondate, și pe care a numit-o Asociația Română Pentru Patrimoniu, și nu altfel. Patrimoniu înseamna avuția națională a statului român, începând de la Talpa Țarii, Țăranul cu uneltele sale, sapa și plugul, caii și boii, carul și furca, râurile, munții și câmpiile, inclusiv bibliotecile cu universitățile și academicienii lor, știința, folclorul, artele, școlile, bisericile, totul se cuprinde în această noțiune de Patrimoniu național, având un spirit și inimă vie Omul, acest spirit viu pus de Dumnezeu veghetor și îngrijitor al acestora!

Alt nume nu putea avea, deci știa prea bine Fondatorul Asociatiei ARP, la ce lucrare se angajează. În același timp Artur Silvestri era un cărturar cu prea bună știință ce înseamnă să muncești în cooperare cu cei din jur. Cerea cu orice ocazie părerile oamenilor care i se alăturau. Bună, rea, idea sugerată el o cântărea, răspundea cu bunătate și fără batjocură, folosind si zidindu-și opera pe principiul credinței sale crestine pe care o respecta adânc și curat, înălțându-și cugetul și gândirea până pe creștetul Ceahlaului, Kogaionului cel sfânt al lui Zalmoxis. Cum spuneam, nu brusca pe nimeni, nici pentru anume nepotriviri în felul de a privi unele aspecte ale muncii creatoare a fiecăruia, lăsând fiecăruia timpul necesar spre a se înțelege pe sieși.

Din această atitudine, mai rar întâlnită azi in lume, ni se servea nouă tuturor o lectie, întradevăr cu finețe dar de bună credință. Bineînțeles că tot cu finețe primea uneori și dânsul epistole cu sfătuiri îndoielnice, pentru care suferea dar nu se plângea niciodată, fiindcă el cunoștea bine structura ființei omenești, faptele lui erau de întronarea iubirii și înălțării omului român, nu a învrăjbirilor veșnice. Inteligența sa sclipitoare o folosea pentru a ne reda viziunea si încrederea în adevărurile istorice atât de înălțătoare și astea din vremi străromâne, cu o percepere tot mai lucidă prin miezul miturilor si simbolurilor istoriei universale.

Un semn de recunostință pe tot restul vietii mele acordat geniului vizionar al lui Artur Silvestri originează în aceea că a fost omul care a recunoscut imediat valoarea de inspirație din scrierea mea atunci când pornisem a publica primele capitole din nuvela “Fiica lui Faraon”, așa cum procedasem și la nuvela ”Fiica zeiței Vesta”.

Punerea versurilor lui Eminescu dedicate Nilului și egiptenilor în interiorul nuvelei mele nu era o nebunie, ci mai degrabă o revelație la ceea ce se referă azi cercetătorii istoriei noastre. Mai mult, atunci când Eminescu lucra la versurile poemei “Cavalerii Danubieni”, au sărit și atunci frunțile locale să-i infirme idea! Ce cavaleri domnule, când erau niște primitivi! Dar, ce auzim azi despre civilizațiile pelasgilor, a etruscilor pelasgi, a castelelor de aur din Corona Montium (Transilvania), despre Sarmise- dacul rege-Soare din Dacia supranumit “slujitorul Soarelui”, despre Helis cetatea veche a Daciei unde domnea Sarmise (în Nordul Dunarii), nu face oare legătura bună pentru ai numi cavaleri danubieni? Sumerienii, scribii universităților Soarelui din On, oare cine erau? Găsim răspunsul in Cartea Istoriilor-Cartea cea Sfântă-Biblia, pe care mecenatul Artur Silvestri și-a ales-o drept cale a înțelepciunii sale. Fapt pentru care va rămâne înțeleptul vremurilor noastre în vecii vecilor!

Se zvonește prin lumea cercetătorilor hermeneuți că însăși Isus Hristos între acești Cavaleri Danubieni a fost a fi născut!

Așadar Cartea Sfântă a Istoriilor străvechi, la“2 Impărați -Capt.23, Verset 5. spune despre cei ce ardeau tămâie pe înălțimi și se rugau lui Baal și Soarelui. Versetul 25 îl arată pe același Împărat Iosia care pedepsește pe iudeii atașați lui Mănase! Dar cine era Mănase? Nu era altul decât cel mai vestit Faraon al Egiptului antic, cel care ridicase imperiul său la cea mai strălucitoare înflorire economică și expansiune. Tocmai pe acesta și-l alesese Regina Hatshepsut (Fiica lui Faraon), model al Dinastiei sale (18), cerându-i fratelui și soțului ei Tutmes II a călca pe urmele predecesorului.

Tânărul faraon însă moare subit, iar viitoarea regina a celor doua împărății de Sud si de Nord, plină de amărăciune se va mângâia, în nuvelă, prin versurile geniale ale lui Eminescu dedicate aproape profetic soartei istoriei universale antice, dar tot profetic istoriei universale moderne! Putem spune că Mihai Eminescu este un trimis mesianic al Divinității, iar Artur Silvestri cu siguranță călcătorul urmelor predecesorului său Mihai Eminescu prin lumile așezate sub nisipuri, sau prin cerurile Luceafărului eminescian inspirator.

Cu această deplină convingere, mai am a păstra încă multe amintiri frumoase ce țin tot de personalitatea de geniu a lui Artur Silvestri. Cărțile sale se găsesc și la biblioteca familiei mele. Deși superior prin gândire și fapte, nu se ridica prin mândrie personală deasupra semenilor săi, deși nu ducea lipsa dușmăniilor și geloziilor confraților săi, el doar reafirma starea sa de oboseală în ultima vreme. Încheia însă adresele sale dorind binele tuturor, fără a se răzbuna și fără a se apăra! Doamne ce OM MARE am pierdut!

Înțeleptule, roagă-te pentru noi toți cei rămași fără de tine!

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

22 februarie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (IV)

Martiri creştini la Dunărea de Jos

Religie cu o doctrină aparte, propovăduind un monoteism cu totul străin de spiritul antic greco-roman şi interzicând adepţilor săi participarea la riturile tradiţionale, creştinismul nu se putea bucura de toleranţa autorităţilor romane şi nici de simpatia adoratorilor vechilor divinităţi. Suspectaţi de autorităţi, respinşi de mulţime pentru practicile lor contrare zeilor, creştinii erau consideraţi un corp străin, marginal, în afara legii romane, iar religia lor o „superstiţie”, ce atrăgea persecuţii. Creştinismul a fost prigonit începând de la Nero şi până la Diocletian, adică de la mijlocul secolului I şi până la începutul secolului al IV-lea. Persecuţiile au atins apogeul sub împăratul Diocletian, care a dat patru edicte împotriva creştinilor. Primul edict, datat februarie 303, prevedea dărâmarea lăcaşurilor bisericeşti, interzicerea adunărilor şi arderea cărţilor sfinte. În acelaşi an, s-a dat al doilea edict, care prevedea uciderea preoţilor, apoi al treilea, care extindea pedeapsa respectivă la toţi credincioşii care nu sacrificau zeilor. Apoi, în primăvara anului 304, a fost dat al patrulea edict, care stabilea uciderea tuturor creştinilor, preoţi şi laici, care refuzau să sacrifice. În timpul persecuţiei lui Diocletian (284-305), a lui Galeriu (305-311) şi Liciniu (307-324), au suferit moarte martirică şi locuitori daco-romani din regiunea dunăreană. Pe linia Dunării, martirologiile consemnează mai mulţi creştini, victime ale persecuţiilor în cinstea cărora se celebra Natalia, la Sirmium, Singidunum, Bononia, Ratiaria, Novae, Durostorum, în Moesia, Panonia, Dacia. Numele unora dintre ei le cunoaştem din „actele martirice”, precum Breviarul sau Martirologiul siriac, din secolul al IV-lea, Martirologiul hieronymian, datat secolul al VII-lea, aflat la originea calendarului catolic de azi, şi Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, datat secolul al VIII-lea, care stă la baza calendarului ortodox din prezent. Printre cei supuşi martiriului se aflau episcopi, preoţi, diaconi, citeţi, soldaţi din armata romană, funcţionari, negustori, ţărani, bărbaţi şi femei. Ei au pătimit mai ales în cetăţile de pe malul drept al Dunării, în provinciile ce aparţineau Imperiului, după 275, ca Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dalmaţia, Dardania, Moesia Inferior şi Scythia Minor. Întrucât poporul român s-a închegat, deopotrivă, în nordul şi în sudul Dunării, în cadrul „romanităţii răsăritene”, este firesc să amintim aici pe toţi martirii creştini din aceste provincii, după cum subliniază Pr. Păcurariu în sinteza sa bisericească.

Astfel, la Sirmium (Mitroviţa-Serbia), în Panonia Inferior, au fost martirizaţi preotul Montanus şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul Sava, din ordinul guvernatorului Probus, la 26 martie 304, când sunt pomeniţi de biserică. Acest martir, Montanus, este considerat primul preot daco-roman cunoscut în istorie. În acelaşi loc, Sirmium, a pătimit şi episcopul Irineu, decapitat şi apoi aruncat în Sava, la 6 aprilie 304, urmat de diaconul său Dimitrie, la 9 aprilie acelaşi an, viitorul sfânt Dimitrie, pomenit de biserică la 26 octombrie. În Singidunum (Belgrad-Serbia), în Moesia Superior, au fost supuşi martiriului diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, convertit de el, chinuiţi şi aruncaţi în Dunăre, la 13 ianuarie 307, sub Liciniu. În provincia Dacia Ripensis, sunt amintiţi martirii Agheu, Gaius şi Hermes din Bononia (Vidin-Bulgaria), în Dacia Mediterranea, avem moaşte ale martirilor la Naissus (Niş-Serbia), iar în Dardania, sunt cunoscuţi martirii Flor şi Laur. În Moesia Inferior, o altă provincie sud-dunăreană, pe malul drept, este amintit martirul Lupus la Novae (Siştov-Bulgaria), iar la Durostorum (Silistra-Bulgaria), au fost martirizaţi soldaţii Pasicrat şi Valention (fraţi), decapitaţi la 24 aprilie 298, Marcian şi Nicandru, ucişi la 8 iunie, veteranul Iuliu, la 27 mai, Hesichius, la 15 iunie. La Ozovia, lângă Durostorum, au fost decapitaţi trei creştini ţărani, Quintilianus, Maximus şi Dadas, la 28 aprilie 304- credinţa ajunsese şi la sate.

Credincioşi creştini au fost martirizaţi, pe vremea lui Diocletian şi Maximian, şi în provincia Scythia Minor (Dobrogea) în localităţi ca Tomis, Halmyris, Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis, unde s-au aflat inscripţii şi s-au făcut descoperiri arheologice. Astfel, după unele acte martirice, la Tomis, a pătimit ca martir episcopul oraşului Efrem, la 7 martie 300, iar ulterior Macrobiu şi Gordian, originari din Asia Mică, surghiuniţi aici şi arşi, la 13 septembrie 320-323, sub Liciniu. Împreună cu ei, au fost martirizaţi şi localnici, precum Heli, Lucian şi Zotic, care au fost decapitaţi, urmaţi de Valerian. Martirii Argeu şi Narcis (fraţi) au fost decapitaţi la 3 ianuarie 320-323, iar fratele lor Marcelin a fost chinuit şi aruncat în mare. La Axiopolis (Cernavodă), au pătimit ca martiri Chiril, Chindeas şi Tasius (Dasius), probabil în 303-moaştele celui din urmă, soldat, au fost duse la Durostorum, iar în 579 mutate la Ancona (Italia), unde se păstrează şi azi. La Halmyris (Dunavăţ-jud. Tulcea), au fost martirizaţi Epictet, preot, şi Astion, tânăr convertit de el, la 8 iulie, între 298-303. Ei erau originari din Asia Mică, fiind refugiaţi la Halmyris, unde au predicat şi au făcut convertiri, fiind închişi şi apoi decapitaţi. La Noviodunum (Isaccea), sunt pomeniţi sfinţii Flavian (25 mai) şi Filip (4 iunie). Din listele de martiri, alcătuite de istoricii străini, nici unul nu provine din regiunea dunăreană. Dar cercetătorii români au arătat că sunt şi aici martiri, însă se întâlnesc confuzii, exagerări, date false sau greşite, legende, clişee. De pildă, în calendarul liturgic de la Tomis, sunt menţionaţi 60 de martiri. Dintre martirii cunoscuţi, doar patru au pătimit pe pământ dobrogean: Attalos, Kamasis, Philippos şi Zoticos, descoperiţi într-o basilică din Niculiţel (jud. Tulcea). Unii presupun că au pătimit în cetatea învecinată de la Noviodunum, în timpul lui Diocletian sau Liciniu, într-o zi de 4 iunie. Alţii îi consideră pe cei patru ca fiind „misionari” în părţile Buzăului, unde au suferit martiriul în timpul persecuţiei lui Athanarich, apoi trupurile lor au fost duse dincolo de Dunăre şi înmormântate la Niculiţel. Sub cripta bisericii din Niculiţel, ce adăpostea pe cei patru, s-au descoperit resturi dintr-un mormânt mai vechi unde se aflau moaştele a doi martiri necunoscuţi-se pare că aceştia sunt cei mai vechi martiri dobrogeni, probabil din timpul persecuţiei lui Decius (249-251). Basilica de la Niculiţel cu cripta (martyrion) respectivă este însemnată pentru istoria creştinismului nostru, pentru că aici s-au păstrat singurele moaşte de martiri aflate până acum pe teritoriul românesc. În prezent, moaştele celor patru martiri (sfinţi) sunt depuse în biserica mânăstirii Cucoş aflată în apropierea locului unde au fost descoperite.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

21 februarie 2019

Mariana Zorița TURDA: Ploaia

Ploaia rece și deasă, stropea caldarâmul cald. Pășeam agale, însoțită de gânduri, iar aburii denși mă învăluiau într-o perdea de ceață. Cred că veneam din trecut și probabil, pașii mă purtau spre nicăieri.
Trezindu-mă din adâncul gândurilor și privind ploaia, văd la un moment dat…o siluetă învăluită parcă în mister și care trăgea după ea un geamantan enorm !
Grăbesc pasul pentru a o ajunge, cu gândul de a schimba două vorbe și pentru a nu fi singură, în acea ploaie care îți îngheța și sufletul .
Silueta, mă vede și ea… și se pare că avea aceleași intenții .
Ne întâlnim, ne dăm binețe, pășim agale, în tăcere privind-o. Văd o femeie care umblă prin ploaie, protejată doar de gânduri…apoi, o întreb de unde vine și de ce călătorește prin ploaie.
Mă privește uimită… și mă întreabă același lucru…iar eu nu aveam un răspuns.
După o secundă, care mi s-a părut o eternitate…îmi răspunde :
Eu trebuie să trec prin această ploaie, trebuie să prind lumina și căldura razei !
Dar de unde vii ?
De departe…dar uite o băncuță…hai să ședem și îți voi povestii.
Eu vin de la orfelinat, de la orfelinatul oamenilor mari …de acolo de unde sunt două categorii de oameni…cei cu bucuria de a privii soarele… și cei cărora nu li se permite…nici măcar să privească o mică rază.
Dar tu, tu din ce categorie făcea-i parte ? (dintr-odată aveam atâtea întrebări, pentru ea. De ce ? Era doar o persoană întâlnită pe strada vieții.)
Eu ? Cum, eu făceam parte din categoria celor ce aveau doar câteva drepturi…adică…să spele, să curețe și să tacă… și mai ales, să nu privească spre soare !
Și…cum ai trăit așa ? Și de ce ai plecat ?
Păi…nu am plecat, m-au părăsit…
Până atunci am crezut…că am pe cineva…pe ei… și că nu îmi doream altceva…numai că într-o zi…când am făcut majoratul,…am îndrăznit să mă uit pe fereastră. Atunci…am văzut o bucățică de soare, o mică rază, în depărtare… și asta a fost greșeala mea. A trebuit să plec… și am plecat… și ploaia…trebuie să trec ploaia să ajung la mica mea rază !
Dar în geamantan, în geamantan ce ai? Este așa mare ! Nu ți-e greu ?
Nu ! Mi-a fost greu până le-am adunat pe toate la un loc ! Acum…este trecut… și nu-i mai simt atât de tare greutatea !
Dacă…dacă aș avea o casă…asta da …nu ar fii încăput, sau, o familie…nici dragostea pentru ea nu ar fi încăput… Am crezut că le am…dar m-am înșelat ! În tot acel orfelinat, plin de atâtea persoane, pe care eu le iubeam…am fost de fapt singură. Asa că…mai bine prin ploaie…spre mica mea rază !
Dar …ești udă toată ! Nu ți-e frig ?
Nu…speranța că mai prind un pic de lumină și căldură de la raza mea…mă face să merg mai departe, înainte.
Dar, hai…gata…uite se vede în zare…o luminiță ! Mã grăbesc…poate…este ea !
Și …a plecat !
Am rămas singură…pe bancă, privind la ea…cum se îndepărtează…trăgând acel geamantan uriaș și gândindu-mă… Oare eu…eu ce am în geamantanul vieții mele ?

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

Alexandru NEMOIANU: Despre verticalitate

În urmă cu câteva zile (Februarie, 2019) unul din principalele canale de știri TV din USA a prezentat un interviu cu Ministrul de Externe al Ungariei, Peter Sziajjarto. În primul rând, cu anume invidie, am observat Engleza perfectă în care se exprima ministrul maghiar, fără accent, fără greșeli, fără pauze.

În interviu, ministrul maghiar explica nouă politică de încurajare a creșterii populației în Ungaria: prin stipendii și avantaje financiare date familiilor cu mai mulți copii. În același interviu, Peter Szijjarto, fără emfază, dar categoric, a repetat că Ungaria nu va admite politica de diluare etnică, adică influxul de migratorii distructivi care năpădesc Europa. Ce a fost remarcabil, a fost împrejurarea că cel care lua interviul, Tucker Carlson, a încheiat spunând, ”este un privilegiu să trăiești într-o asemenea țară(i.e Ungaria”.

Imediat am simți durere, asta luând în considerare modul în care se vorbește și este tratată România. Iar aici trebuie subliniate câteva lucruri.

Guvernul Ungariei, sub Președenția admirabilului patriot Viktor Orban, a făcut punct central din guvernarea sa promoveze interesele Ungariei și ale Ungurilor. Iar asta a însemnat, în primul rând, afirmarea fără timiditate a valorilor care definesc “fenomenul ungar” și în primul rând identitatea lor creștină. (Nu este vorba aici de a spune dacă politica ungară este bună sau rea în relație cu România, este vorba doar de sublinierea faptului că guvernul Ungariei este curajos și vertical moral și, mai ales, loial față de Poporul pe care îl reprezintă). În acest context guvernul Viktor Orban a respins orice încercare de presiune și amestec în treburile interne din partea Bruxelles și în cuvinte, uneori doar marginal “diplomatice”, le-a spus să își vadă de treabă. La fel, atunci când demonicul Soros a căutat să copleșească opinia publică maghiară, fără multe ceremonii Viktor Orban l-a poftit pe ușă afară; și pe ușă a ieșit vipera bătrână. Iar asta în condițiile în care Soros este un aprig promotor al “Ungariei Mari”! Dar Viktor Orban a înțeles că dacă “fenomenul ungar”, caracteristicile ungare, dispar, la nimic nu folosește nici Ungaria “mare” și nici Ungaria “mică”. Atunci când USA a dus prizonieri în afară USA, pentru a îi putea tortura în voie, Ungaria a refuzat să îi accepte pe teritoriul ei și, mai mult, a refuzat ca avioanele care îi transportau să treacă prin spațiul aerian maghiar. Iar rezultatul acestei atitudini ferme a fost că Ungaria se bucură de respect în față tuturor țărilor lumii.

Am menționat toate acest lucruri pentru a sublinia că verticalitatea morală are importantă și lipsa ei are teribile consecințe. Încă mai dureros, ca exemplu în contrast, se află România.

Întreaga slugărnicie față de orice capriciu al USA și lacheilor săi, compromiterea securității naționale prin acceptul amplasării bazelor de rachete americane în România, acceptarea torturării “prizonierilor” americani în închisori românești, punerea serviciului de siguranță al țării sub control American, TOATE aceste manifestări de abjectă slugărnicie nu au folosit la nimic. La nimic nu au folosit declarațiile goale de conținut despre relația “strategică” dintre România și USA. Ambasadorul USA își permite să ia la rost când vrea guvernul României, își permite să se se comporte ca un proconsul care aprobă sau interzice acte de politică internă și are obrăznicia să trateze România că pe o colonie bananieră. În România George Soros, vipera bătrână, care este dușman jurat al Românismului își face de cap: controlează ONG-urile, bună parte din media și acum și “opoziția”, adică USR, PLUS, ”julien”, prin sinistra organizație “Pentru o Românie curate” al cărei “ideolog” este drăgălașa Alina Mungiu-Pippdi. Așa zisa “opoziție” din România: USR, PLUS, ”julien”, abominatia #rezist,ONG-urile și toți “imbecilii utili”, nu fac decât să supraliciteze slugărnicia. Reprezentanții acestor abisuri ale necinstei sufletești nu pregetă să denunțe România tuturor celor care vor răul țării și mai nou promovează o persoană, nedeterminată ca gen și suspectă penal, într-o funcție în care ar putea face rău României. Persoana cu pricina întreține o ura jurată față de România și Români și starea ei de suspectă penal ar trebui să o descalifice de la poziții procuratoriale, ea se află într-un flagrant conflict de interes. Iar la asta se adaugă dorința sistematică a aceleiași “opoziții”de a degrada cultura românească și a perverti sufletul românesc. Programul lor, în această privința, prevede promovarea politicii de “corectitudine politică”, eliminarea conceptelor de dragoste de Neam și Țară și glorificarea unei “culturi” în care sodomia și transexualitatea sunt considerate manifestări de sănătate și în care distrugerea moștenirii creștine, care a fost și este temelia civilizației românești, devine o virtute, iar acestea se adaugă unei adevărate goane către slugărnicie și supunere față de transnationali, și tot ce înseamnă imperiul globalisto-sodomit.

Știu bine că mi-am atras și îmi voi atrage insultele celor care sunt cantonați într-o obtuzitate anostă, a celor necinstiți sufletește, a celor care continuă o “lupta” contra unui comunism care, Slavă Domnului, nu mai există în România de treizeci de ani, a celor care nu pricep și stau cu capul în nisip și ciugulesc din mâna demonicului Soros și slujitorilor lui, dar am să repet: în momentul de față actuala administrație reprezintă, pentru România, răul mai mic. Să nu ne amăgim!

Cele pe care le-am spus sunt știute de către majoritatea Românilor, sunt știute de România “tainică” cea care, întotdeauna, a stat la greu și a dus greul. Politica și acțiunile unei “opoziții” alcătuită din oameni necinstiți sufletește și din dușmani jurați ai Neamului Românesc, USR, PLUS,”julien”, abominatia #rezist,ONG-urile sau “România curată”, ideologizată prin drăgălașa super-sorosista, ar trebui oprite. Majoritatea, România “tainică”, ar trebui să vorbească și să arate cu degetul pe acești răi. Dar mai ales, aceiași Românie “tainică” trebuie să știe bine că răul pe care îl face această “opoziție” a incorectitudinii morale, atunci când își va fi făcut lucrarea, va trebui corectat tot de către România “tainică”. Va fi reparat acest rău de către România națională și creștină, România frumuseții, eleganței și demnității, România pe care o iubesc din tot sufletul!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

20 februarie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor acestora revenind, în totalitate, autorilor.

Elena BUICĂ: Duhul călătoriilor

La vârsta mai înaintată, călătoriile nu se mai supun tălpilor noastre ca în anii cu mai multă vigoare fizică, dar inima și gândul nu cunosc nicio opreliște. Mii de amintiri mă bântuie și mă poartă pe cărări luminate de bucuria trăirilor pe unde mi-au umblat pașii care aproape că zburau singuri, în alte etape ale vieții. Acum, la anii mai așezați, pare că se cere de la sine ca fragmente din călătoriile mele să se adune ca într-un vad într-o privire retrospectivă.

Călătoriile m-au captivat toată viața pentru că ne oferă șansa de a cunoaște nemijlocit zone ale universului în care trăim și șansa încărcată de fiori de a ajunge acolo unde ne zboară gândul. Am apreciat fiecare călătorie ca pe o nouă experiență, chiar dacă am mai fost în acele locuri. Pasiunea aceasta am transmis-o și familiei fiicei mele, în sânul căreia îmi duc zilele. Au ajuns să facă chiar și câte patru călătorii mari pe an. Pentru că nu mai pot ține ritmul lor, acum ei pleacă adesea fără mine, iar eu, cu inima strânsă, îi privesc cum își iau zborul fără mine și asemenea puiului rănit și rămas în cuibul gol, plâng în mine. Glasul rațiunii mă ajută să mă împac cu ce-mi mai poate oferi viața acum și încep apoi să mă hrănesc cu amintiri și cu noile impresii acumulate de ei.

Fiecare etapă a călătoriilor mi-a adus partea ei de bucurie. De fiecare dată trăiam o plăcută efervescență în timpul pregătirii planului de călătorie și a bagajelor, cu grija de a nu uita nimic. Trăirile atingeau culmea când se întâmpa să ne iasă în cale ceva neprevăzut, fiindcă legile firii nu pot fi controlate de nimeni, și astfel, călătoria devenea unică. Dar nici finalul călătoriei nu-mi displăcea. O parte a farmecului oricărei călătorii e ceea ce rămâne și promisiunea întrezărită a altei călătorii.

Eu cred că există un duh al călătoriilor. Privind retrospectiv, îmi întăresc convingeruile mai vechi despre călătorii, că ele sunt mai mult decât ceea ce înseamnă la prima vedere. Am considerat fiecare călătorie o lecție de viață și un prilej de meditație din care să pot trage o concluzie, o învățătură și-mi ziceam mereu în minte: ferice de cel ce-și face timp pentru călătorii și astfel să primească o minunată hrană spirituală. Călătoriile dau vieții o altă dimensiune, ne deschid calea spre un alt stil de viață, ne ajută să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine comparându-ne cu diversitatea de oameni întâlniți. Călătoriile ne ajustează modestia raportându-ne mărunta, trecătoarea noastră ființă la mărețiile naturii și realizăm ce loc micuț ocupăm în lumea asta mare. Pe de altă parte, comparația cu alți semeni are și rolul benefic de a ne întări încrederea în sine, selfistim-ul, cum spun englezii. Experiențe diferite ne ajută să facem asocieri creative. Sunt întotdeauna relaxată, mă bucur de atmosferă, de oameni, de arhitectură, încerc să iau din fiecare loc ce este mai bun, văd multe lucruri altfel – într-un fel vedeam America înainte de a o vizită și foarte diferit după mai multe vizite, altfel vedeam învățământul din Canada și America, altfel văd România, fiindcă funcționează nişte tipare din care nu poți ieși decât în contact direct cu realitatea. Călătoria, oricât ar fi de obositoare, în final rămâne tot o relaxare.

Primele călătorii le-am făcut în țară, în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, într-o perioada întocmită după criterii foarte restrictive, greu de imaginat în zilele de astăzi când prefacerile se află într-o alertă inimaginabilă. Atât de mari și multe sunt schimbările, încât mi se pare că de atunci a trecut mai mult de un secol. În acele vremuri, pășirea peste granițele țării era posibilă numai în imaginația noastră înflăcărată, fiind retezată de orice suflu al realizărilor. Pe atunci nu am scris impresii decât în vreo epistolă, când dădeau pe răscoală, dar știu că au fost scrise în adâncul fiinţei mele cu cerneala permanenței și au fost luminate cu scânteieri ale duhului călătoriilor. Am început să notez impresii din călătorie abia când mă apropiam de târziul vieții. Am scris cu aleasă bucurie și deosebit interes, văzute întotdeauna ca pe o binecuvântare pentru ochi și pentru suflet, deopotrivă. Le-am perceput ca pe niște notații ale inimii, imaginile înflorind din admirație pentru frumusețile create de Domnul pe acest pământ sau de iscusința omului înzestrat cu haruri.

Oricât timp a trecut, mi-a rămas vie în minte prima mea călătorie mai lungă, făcută cu trenul, la 18 ani, în 1952. Călătoria a avut un traseu lung, din comuna mea natală, situată nu departe de Dunăre, și până în nord-vestul țării, în orașul Oradea, unde trebuia să-mi încep cariera. Drumul străbătut în condițiile de atunci a fost costisitor și deosebit de greu de suportat, cu schimbări de trenuri și așteptări îndelungate prin gări, chiar mai mult de 24 de ore. A fost mai greu decât drumul făcut în Canada peste o jumătate de secol. Efortul acela a fost plata pentru câștigul pe care l-am avut pe alt plan. Călătoria aceea mi-a fost parcă deschiderea unei ferestre spre noi înțelesuri ale lumii în care trăiam. Atunci mirarea mea a dat pe răscoale. Pătrunsesem într-o lume în care totul era diferit. Peisajul îmi oferea măreția munților pe care-i vedeam pentru prima dată, ondulările dealurilor împădurite, aerul oxigenat de parcă mă înaripa, graiul diferit, portul, obiceiurile, tradițiile… Atunci am descoperit că mă simt atrasă de călătorii, fiindcă ele îmi oferau șansa de a remarca diferențele care dau farmec vieții și ne individualizează, egalitatea nu există decât în fața morții. Mai târziu am tras concluzia, că deși există aceste diferențe, există totuși o unitate care dă armonie și echilibru vieții, stabilitate și siguranță, unitate pe care o regăsim în lucruri universal valabile: soare, natură, lumină, aer curat, scânteia omenescului din noi, dăruită de Creator…

În concluzie, din toate beneficiile călătoriilor, la ce mi-aș arunca privirile? Înclin spre capacitatea lor de a fi o portiță deschisă spre cunoașterea lumii, dar mai important, cunoașterea de sine, așa cum spunea și Mircea Eliadea: „cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înșine”. Aș mai adăuga și faptul că ele ne încarcă cu energie pozitivă și foarte important, atunci când călătorești ești foarte plin de viață.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

Ianuarie 2019

Iacob CAZACU-ISTRATI: Și din nou muzică sau din nou alegeri

,,Ce faci pentru tine, dispare odată cu tine, ce faci pentru alţii, rămâne pentru eternitate”.

Albert Einstein

Îmi pare, că noi, moldovenii basarabeni avem cele mai multe sărbători pe an, chiar unele, de exemplu Crăciunul, Anul Nou sunt de 2 ori sărbătorite, dar avem la cherem și cele mai multe alegeri mai cu seamă după ce am trecut rubiconul mileniului trei. Și un fapt nou în istoria internațională a alegerilor e faptul, că doar la noi în RM în aceeași zi se hotărăsc două probleme de mare valoare națională: de rând cu Alegerile Parlamentare mai are loc și un Referendum… Suntem bravo! Suntem puțini alegători, dar… “la sfat” cu poporul avem multe, ca și sărbători naționale și creștine.

Ce să mai zic, am ajuns și în preajma Alegerilor Parlamentare, care vor avea loc pe 24 februarie 2019. Este în toi lupta între candidații la aceste alegeri, dar și o mai aprigă luptă se dă între partidele politice. Campania actuală de alegeri este de o importanță deosebită pentru alegătorii din RM, fiindcă ele, aceste alegeri vor alege vectorul acestei bucăți de pământ românesc. Este vorba de reîntoarcerea, reunirea, reîntregirea cu România, dacă în Parlament vor accede în majoritate unioniștii. Aceasta va însemna pentru noi un pas înainte spre o treaptă mai înaltă a dezvoltării. Alt vector este reîntoarcere în spațiul neosovietic prin aderarea la uniunea vamală în frunte cu Moscova, dacă câștigă alegerile socialiștii lui Dodon, care ar însemna un pas înapoi în dezvoltare. A treia cale pe care ar putea s-o apuce RM de azi este “tropățica pe loc“ sau aflarea în mocirla sărăciei și tâlhăriei așa cum am fost în ultimii ani și suntem!…

Prin ce se deosebesc luptele de astăzi pentru accesul în parlament a forțelor politice față de luptele de la alegerile precedente?

În primul rând se deosebesc prin aceea, că electoratul nostru s-a schimbat deosebit de mult, devenind mai activ, cointeresat de a-și apăra drepturile cetățenești; a dispărut în mare măsură indiferența, adică s-a trezit, deșteptându-se și urcând pe o treaptă mai înaltă a dezvoltării socio-culturale. S-au trezit genii mândriei naționale, iar odată cu aceasta apare și o responsabilitate mai mare față de viitorul său și al întregului neam. Un merit deosebit de mare în promovarea identiății și mândriei naționale le aparțin asociațiilor obștești ca FDRM, Președinte acad. Nicolae Dabija; Acțiunea 2012 în frunte cu Geoge Simion; ODIP conduși de tinerii Vlad Bilețchii și Ion Leașcencu. Un imbold mare în dezvoltarea activităților de lămurire în rândul populației a priorităților reântregirii neamului românesc a dat crearea Sfatului Țării 2, care prin misionarii săi din asociațiile susnumite au dus din sat în sat mesajul Reîntregirii, a Unirii cetățenilor din stânga Prutului cu România. Dintre partidele politice din RM putem evidenția doar PNL în frunte cu d. Vitalia Pavlicenco, care și-a spus deschis scopul activității, chiar întroducând și în statutul organizației, că scopul PNL este Unirea RM cu România.

Despre PL cunoaștem, că este partid de dreapta, unionist de la înființarea lui. Poate, că cineva nu e de acord, că Mihai Ghimpu a ascuns adevăratul obiectiv al partidului, după mine, jucând un teatru de rea regie, care nu s-a bucurat uneori nici de aplodismentele electoratului său, dar s-a ținut pe scena politică ca la momentul oportun să pornească o luptă puternică pentru înfăptuirea Unirii. Vor merge oare alegătorii după urmașul său Dorin Chirtoacă? Eu zic Da, deoarece majoritatea eletoratului îl vedeau demult anume pe el în fruntea PL. Astfel, miza e mare dacă luăm în considerație frontul comun al unioniștilor. Speranța e mare… Să dea Domnul și succesul să fie la fel!

Eu cred, că segmentul unionist astăzi este puternic. Oamenii nu se mai vând pe crupele lui Șor, cum se vindeau odată… Trist este, că avem alți “șoricei“, care ne abat din calea noastră dreaptă spre unire. Nu vreau să vorbesc de partidele de stânga, ale lui Voronin, Dodon și Șor, că le cunoaștem obiectivele, care apără interesele străine, nu naționale. Mă refer la partidele din blocul electoral ACUM și PD. Dacă Pd optează deschis pentru o Moldovă statalistă cum este acum și promovează o cale fals europeană, apoi, cei din ACUM pe care îi credeam unioniști și-au dat arama pe față în sfârșit la Conferința de presă de dăunăzi. Oare pentru asta am promovat-o pe Maia Sandu la alegerile trecute? Iată ce cuvântează doamna, adică acum vedem adevărata ei față: „Procesul de integrare europeană este un proces de transformare a societății, un proces în care condițiile de viață ale oamenilor, zi de zi, pas cu pas, se apropie de și, într-un final, converg cu standardele europene. Blocul ACUM este unica forță credibilă care poate fi garantul procesului de integrare europeană a Republicii Moldova. Blocul ACUM își asumă implementarea plenară și responsabilă a tuturor angajamentelor asumate în Acordul de Asociere, așa încât să depunem cererea de aderare la UE până în 2023 “.

Dar, iată-l și pe Andrei Năstase care-i ține Maiei isonul: „A ne integra în Europa înseamnă a prelua cu seriozitate modelele bune și foarte bune de funcționare a societăților democratice și dezvoltate din Vestul Europei. A ne integra în Europa înseamnă, de fapt, a trăi bine, aici, în Moldova, așa cum trăiesc germanii, olandezii, belgienii, austriecii la ei acasă”.

Citiți ce spun privitor la România: Guvernul ACUM va edifica și va consolida relația specială cu România, care se bazează pe respectul reciproc pentru democrație, stat de drept și prosperitate. Vom intensifica relațiile în domeniile economic, educație și energetic. ACUM își asuma finalizarea construcției gazoductului Iași-Ungheni-Chișinău, care va permite Republicii Moldova să importe resurse energetice din Vest.

Zău, că ne au de proști… Și aceștea vorbesc acei, care ne vor binele într-o Europă comună? Ei sunt unioniști? Nu! Ei sunt mai răi decât PD-iștii și dodoniștii, ei sunt trădători manipulatori!

Oare cum se simte prietenul nostru Vasile Șoimaru, cel mai unionist dintre toți românii de pretutindeni? Eu nu-l pot înțelege! Cum de poate să promoveze această formațiune, dacă optează deschis pentru statalitatea RM în continuare?

Dacă în RM, după părerea mea electoratul s-a schimbat spre bine, totuși pericolul e foarte mare ca la putere să ajungă iar forțele neobolșevice. Pentru a nu se întâmpla așa ceva e nevoie de mobilizarea electoratului de peste hotare dar, după cum am anterior, coloana a cincia nu doarme, pe toate căile și prin toate mijloacele au pus și pun piedici serioase pentru a minima participarea noastră, a celor, care și-au lăsat părinții, rudele, meleagul natal din cauza tâlhăriei și conducerii proaste a guvernării, care au dus Moldova la sărăcie și ură națională. Nu vorbesc de diaspora europeană, voi scrie câteva cuvinte despre aceea, cum se va vota în Canada. Cu părere de rău în afară de cuvinte urâte la adresa guvernanților nu poți scrie. Cum să scrii ceva de bine, dacă gruparea tâlharească de la conducere î-și bate joc de alegătorii din diasporă. Închipuiți-vă teritoriul Canadei, care după teritoriu ocupă locul doi după Rusia… Și doar o secție de vot?! Se pune întrebarea, cum vor vota moldovenii noștri din toată Canada la doar o secție de votare aflată în capitala ei Ottawa, dacă distanța până la cele mai mari orașe, unde sunt mai mulți moldoveni Toronto și Montreal e de 600km, iar până la Edmonton, Kalgary, Vancouver e respectiv 3.5, 4.0? 5.5 mii de km?! Iată cum se motivează această fărădelege de către Ministerul de Externe: „După ce, Guvernul Canadei a informat că legislația națională nu permite deschiderea secțiilor de vot a statelor terțe, în afara misiunilor diplomatice, pentru scrutinul electoral din 24 februarie 2019, Guvernul Republicii Moldova a luat, astăzi, o hotărâre în care se prevede că în Canada se va deschide doar o secție de vot.

Astfel, conform Hotărârii, secția de vot va fi deschisă doar la Ottawa (sediul misiunii din Moldova).

Reamintim că, decizia respectivă a fost anunțată Ambasadei Republicii Moldova din Canada după adresarea misiunii diplomatice către autoritățile locale de a autoriza deschiderea a 3 secții de votare (Montreal, Toronto, Ottawa) în conformitate cu hotărârea CEC din 19 ianuarie 2019”.

Da, iată unde am ajuns… În Canada la moment există doar Ambasada RM în Ottawa. În 2011 a fost întărit de către Ministerul de Externe Consul Onorific al RM pentru Provincia Ontario George Oprea, inginer roman, originar din București, dar…nul trecut i-au retras atribuțiile. De ce? Este clar, că e mai puțină bătaie de cap doar cu ambasada, cui mai tre și Consulate, unde neapărat va fi nevoie de a deschide secții de votare? Ce le pasă de noi, muritorii de rând?!

Dacă fiului meu Ion, care locuiește în Edmonton îi va trebui vre-un act, document ori altceva de la ambasadă, care necesită prezența lui va fi nevoit să zboare cu avionul 4-5 ore până la Ottawa… E normal?! NU! Eu socot, că e bătaie de joc față de cetățeni!

În Canada sunt necesare cel puțin deschiderea Consulatelor în fiecare Provincie. Dacă RM nu are bani, atunci să împuternicească cu această funcție Consulatele României. E o ieșire din situație, mai cu seamă, că în curând sper, că nu vom mai avea nevoie nici de Ambasade ale RM unindu-ne cu România.

Mă adresez către toți frații basarabeni atât de peste hotare cât și din RM, către toți basarabenii de toate națiunile, nu doar români: votați viitorul European al Basarabiei! Votați Unirea cu România, care este salvarea noastră, unindu-ne, devenim necondiționat membri ai Uniunii Europene! Astfel vom scăpa de tâlharii de la guvernare, de sărăcie și vom avea salarii și pensii europene! Nu ratați momentul! Asta e ultima noastră șansă, poate! Dacă o ratăm, atunci viitorul copiilor și nepoților noștri este neosclavia! Exemplu? Oamenii (negri) la negru în Rusia. Da! Știu ce scriu, că am fost în pielea lor!

Rusia e un monstru mare,

În lung și –n lat nu-I vezi hotarul,

Dar, vai de moldovenii care

Ce-şi plâng prin ea amarul.

Al treilea deceniu iată, că se duce,

Iar moldoveanul tot prin străini se duce.

Doamne, pe unde-ai rătăcit și tu, pe unde?

Apleacă-te spre-a noastră naţiune,

Fă, copii să crească lângă mame,

Și-n țara lor să nu mai ducă foame.

Eu, unul am umblat prin lume,

Muncind pe la străini prin arşiţă şi gheaţă,

Iar uneori nici nu ştiam pe unde

Mă voi trezi-ntr-o bună dimineaţă.

Şi iar mă-ntorc la Moscova, Rusia-i mare,

Imperiu sclavagist făr-de hotare,

Dar tu gândeşte-te român – basarabean, nu sta,

Cum să salvezi pe Moldovioara ta?

Votăm Unirea cu România! Noi vrem să fim o Românie!!!

——————————–

Iacob CAZACU-ISTRATI

Poet, publicist. Membru Sfatului Țării2

Canada, Toronto

Monah IUSTIN T.: Iubirea şi nemurirea nu se aşteaptă…

Să facem un joc cu timpul. Şi cu iubirea. Fiindcă timpul a ajuns cea mai rea măsură a vieţii noastre. Şi a iubirii. Şi a lui Dumnezeu însuşi. După timp ne măsurăm fericirea, după timp ne închipuim nemurirea, după timp aşteptăm chiar iubirea lui Dumnezeu.
Dar dacă nu jucăm jocul bine? Dacă fricile şi spaimele noastre vin chiar din asta? Nu am lăsa orice să învăţăm să jucăm corect, să devenim liberi, împăcaţi şi iubiţi?
Hai să învăţăm să jucăm jocul în timp. Dar fără el…
Să descoasem un pic nemurirea. De câte ori ne gândim la nemurire, forţăm reprezentarea ei să încapă într-un timp al minţii noastre. Ne gândim mai degrabă la o „prelungire” a timpului vieţii noastre, sau la un „timp” în care vom fi nemuritori. Ca şi cum există un timp confecţionat, în care meseria noastră va fi nemurirea, dar care încă nu a venit. Între timp, nu ne rămâne decât un fel de grijă sentimentală a nemuririi, o aşteptare vagă pe ceas, ca un fel de emisiune la ora 20.00. Dar o nemurire „în viitor” e tot timp şi tot angoasă. Nu e de mirare că fugim din răsputeri de o astfel de nemurire şi de însăşi gândul la ea, chiar dacă am şti c-o primim ca răsplată. Nu avem ce face cu ea decât să stăm cu „grija” ei. De aceea gândul la o nemurire viitoare n-are nimic de-a face cu nemurirea. Ba chiar e una din sursele noastre de spaimă zilnică, adoptată ca o condiţie ca moralitate şi de pioşenie. Tocmai de aceea fugim în adâncul nostru de moralitate şi de pioşenie. Sau cel puţin de versiunea lor contrafăcută. Nu! Nu poţi să fii nemuritor şi să fii îngrijorat că eşti nemuritor. Şi nu poţi să aştepţi nemurirea pe secundele ceasului. Singura nemurire de care te poţi bucura cu adevărat este aceea deja aici şi nu încă…
Nemurirea este strâns legată de iubire. De câte ori ne gândim la iubirea lui Dumnezeu, o plasăm într-un loc astfel încât să putem fugi de ea. La fel ca şi nemurirea, o aşezăm ca răsplată fie la capătul vieţii noastre, fie la capătul unui timp moral, fie la capătul unei virtuţi. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să întârzie până s-a împlinit acea virtute, acel timp moral sau viaţa însăşi. Iubirea trebuie să vină „după”, e un after-school după ce ţi-ai făcut toate temele, şi de-aici motiv pentru noi, din scrupulozitate, să ne apărăm de ea la nesfârşit. Căci frica noastră cea mai mare este ca nu cumva să fim iubiţi acum, în slăbiciunile noastre, printre păcatele noastre, între-timpul zbaterilor noastre. Păcatele vor aduce inevitabil suferinţe şi dureri, dar nu am şti ce să facem cu Iubirea dintre ele şi mai presus de ele. Acea Iubire nu va valida niciodată greşelniciile noastre, ea ne va îmbrăţişa de dragul a ceea ce suntem, în pofida a orice! Căci avem un Creator minunat care găseşte timp să ne iubească printre păcatele noastre. Fiindcă timpul dintre oricare două păcate e al Lui, şi e nesfârşit, ca iubirea Lui.
Şi aici ajungem al cuvântul încuietor de minte al părintelui Rafail Noica. Zice Dumnezeu omului: „Nu aştepta să fii desăvârşit ca Eu să te iubesc…”. Dar de ce? Ce rost are să mă iubeşti dacă nu sunt desăvârşit? Toate astea le-ar obiecta raţiunea noastră morală. Şi ce rost mai are strădania pentru virtute, după care ne măsurăm vieţile? Însă înţelepciunea acestui cuvânt este aceasta: „Nu înceta să vrei să fii desăvârşit (dar nu aştepta să fii), ca să te iubesc…”. Sau: „Nu înceta să vrei să fii vrednic de iubirea Mea, dar nu aştepta să fii vrednic de ea…”. Ce metaforă mai năucitoare şi mai paradoxală decât aceasta? Nu înceta şi nu aştepta! Între aceste două minuni de gând se măsoară viaţa noastră. Înaintea nemuririi şi a iubirii.
Altfel spus… Nu aştepta să fii nemuritor, ca să trăieşti… Nu aştepta să-ţi crească copiii şi să ajungă „la casa lor”, ca să-ţi împarţi viaţa cu ei… Nu aştepta să-ţi termini ratele la bancă… Nu aştepta să te muţi la casă nouă, ca să trăieşti sub Cer… Fiindcă veşnicia încape între oricare două clipe din viaţă, între oricare secunde pe ceas. Este nesfârşit timp de trăit între evenimentele vieţii noastre şi printre ele. Un răstimp. La fel ca Iubirea. Nu înceta şi nu aştepta rugăciunea de seară, pentru ca Eu să te iubesc… Nu înceta şi nu aştepta să te laşi de fumat, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să te vindeci de boală, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să redai examenul la anul, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să nu mai fii singur, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta rezolvarea problemelor căsniciei, pentru ca Eu să te iubesc…
Şi la urmă de tot. Nu aştepta terminarea Crucii vieţii tale… Nu aştepta Raiul… Nu aştepta nici măcar nemurirea… pentru ca Eu să te iubesc! Fiindcă iubirea Mea este însăşi Raiul şi nemurirea!
Joc frumos şi neaşteptat!

————————————————-

Monah IUSTIN T.,

16 februarie 2019

Alexandru NEMOIANU: Despre Renașterea Isihastă

După căderea Constantinopolului și ocuparea întregului Orient Apropiat și Europei balcanice de către Turci,această zonă geografică, culturala ortodoxă, a intrat în criză. Era rezultatul asupririi otomane și a sărăcirii creștinilor din acest teritoriu.

Cele două țări române, Moldova și Țară Românească, au fost cele care au menținut economic Locurile Sfinte și toate așezămintele Ortodoxe din teritoriul pomenit. Acesta a fost un rol istoric colosal și cu urmări istorice decisive. Un rol pe care țările române l-au împlinit fără larmă, fără fală, ca mărturisitorii Ortodocși desăvârșiți. Noi nu putem ști ce fel de răsplată vor primi Românii pentru ceea ce au făcut. Dar știm că Dumnezeu nu i-a uitat niciodată pe cei care au mărturisit pentru El.

Dar criza de conștiința și nevoile sub care se zbăteau creștinii au făcut ca intensitatea vieții spirituale să scadă. Mânăstirile Ortodoxe au început să aibă tot mai puțini viețuitori. Chiar Muntele Sfânt, Athosul, ”Grădina Maicii Domnului” se afla în criză. Athosul era apăsat de cerințe fiscale tot mai mari cerute de Otomani și numărul de viețuitori scădea dramatic nu numai în cifre dar și calitativ. Tot mai puțini erau cei care știau și urmau rânduielile vechi, ale vieții contemplative profunde. Aceiași criză, din motive diferite, exista și în spațiul ortodox vast care era Imperiul Rus.

Din motive politice, pentru a avea stăpânire deplină,Împăratul Petru “cel Mare”, desființase Patriarhatul Rus și în loc instaurase o autoritate “sinodală” în care cuvântul decisiv îl avea trimisul imperial. Iar Împărăteasa Caterina a ÎI”a,”cea Mare”, a dezlănțuit o persecuție anti-monastică a cărei virulenta a fost în totul asemănătoare celei din vremea lui Stalin. Multe mănăstiri au fost închise, proprietăți mănăstirești au fost confiscate, călugării tineri au fost alungați din mănăstiri, doar cei trecuți de cincizeci de ani mai primeau încuviințare să intre în viață monahală. Era o criză monastica profundă și generalizata.
Această criză spirituala se manifesta în Răsăritul Europei în condițiile în care în Apusul Europei “iluminismul”, mișcare anticlericală și masonică, surpa din temelie ultimele rămășițe de trăire spirituala de acolo. Veacul al XVIII-lea părea că lichidează viață monastică.
Dar în același timp aceste forțe ale răului nu puteau schimba ceea ce a fost și a rămas sensul istoriei. Iar sensul istoriei este acela ca Popoarele să afle, să deslușească, rostul pentru care Dumnezeu le-a adus în existenta. În momentele de maximă criză, când acest înțeles pare a se pierde, au loc evenimente fulgerătoare, aparent fără explicație: ele sunt manifestări ale voinței divine, izbucniri ale transcendentului în lumea văzută.
Un asemenea eveniment a avut loc în lumea ortodoxă în a două jumătate a veacului al XVIII-lea și el a fost Renașterea Isihastă.

Isihasmul a fost răspunsul la dorul esențial al credincioșilor de a zări un ‘pod” între lumea aceasta și cea viitoare. Călugării și teologii Răsăritului Ortodox au aflat răspuns, iar cel care a așezat temeinic învățătura isichasta a fost Sfântul Grigore Palama, Arhiepiscopul Thesalonikului.

Sfântul Grigore Palama a arătat că după o perioadă de “praxis”, nevoință călugărească intensă, ființa interioară se regenerează, se apropie de “starea dintâi” și în unele clipe, poate zări”lumina taborica”, lumina văzută de către ucenicii la Schimbarea la Față a Domnului. Către acest drum și spre vederea acestei Lumini neapropiate, esențială era folosirea necontenită a “rugăciunii inimii”, ”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milieste-mă pe mine păcătosul”. Concentrarea asupra acestei rugăciuni și, cu ajutorul lui Dumnezeu, coborârea ei în “inimă” (centru esențial al finite omenești) conducea spre vederea Luminii neapropiate. Foarte limpede Sfântul Grigore Palama arăta diferența dintre “esența” lui Dumnezeu, care nu poate fi văzută și “energiile” divine, care sunt manifestările Dumnezeirii,deci nu sunt create,între care este și Lumina neapropiata. Deci clar se arată că “esența”,”ființa” lui Dumnezeu nu putea și nu poate fi văzută de creaturi,dar poate și pot fi văzute”energiile”Lui,’prezența”Lui lucratoare,iar aceste “energii” nu sunt create sunt manifestare deplină a lui Dumnezeu. Această învățătură și înțelegere a făcut cu putință ca pentru Ortodocși lumea această să fie resacralizata și cu putință de a fi mânuită.Este de reținut că cele mai vechi mănăstiri românești poartă hramul “Schimbarea la Față”, exact datorită faptului că fuseseră întemeiate în duh isichast și mai trebuie reținut că “sihastru”, vine de la “isichast”. Pământul românesc a trăit isichasmul în chip fierbinte și nu întâmplător din acest pământ a țâșnit renașterea isichasta din veacul al XVIII-lea.

Învățătura isichasta,în condițiile istorice dramatice de care am pomenit,fusese uitată și se mai păstra în câteva mănăstiri ortodoxe.
În veacul al XVIII-lea această învățătură a fost din nou răspândită,în toată lumea ortodoxă,prin efortul a doi Sfinți: Sfântul Nicodim Aghioritul, pentru lumea ortodoxă grecească și Sfântul Paisie Velichikovschi pentru lumea ortodoxă slavo-română.

Sfântul Paisie Velichikovschi,cu nume de botez Platon,s-a născut în 20 Decembrie,1722 la Poltava.El a învățat la academia teologică din Kiev și și-a făcut ucenicia monastică la mănăstirea Lavra Pecherska și în jur de 1743,pentru a dezvolta viață lui spirituală el a plecat în Moldova și Țara Românească, unde a stat sub ascultarea unuia dintre puținii cunoscători ai “rugăciunii inimii”,Sfântul Vasile cel Mare de la Schitul Poiana Mărului. În 1746 se așeaza la Muntele Athos unde duce o neobosită muncă de adunare a scrierilor sfinte și mărturiilor marilor părinți atoniti.Tot atunci este sfințit ca preot monah sub numele de Paisie. În 1764 Paisie Velichikovshi revine în Moldova, se așează,cu câțiva ucenici,la Dragomirna,iar în 1779 la Neamțu, și începe colosala sa activitate de înnoitor al vieții monahale ortodoxe. Textele patristice și de învățătură aduse de la Athos au fost traduse și tipărite,în slavonă și română.Acolo s-a alcătuit și Filocalia. Iar un exemplar tipărit la Neamțu a fost purtat de către Părintele Arsenie Troiepolski,vestitul”pelerin rus”, care a contribuit enorm la răspândirea, de înaltă trăire duhovnicească de tip isichast, în tot spațiul ortodox.

În 15 Noiembrie,1794 Sfântul Paisie Velichikovschi a trecut la viața de veci.
Urmările activității lui au fost colosale. Ca singure exemple pomenesc că mișcarea “stareților” de la Mânăstirea Optina, cea care a condiționat întreaga gândire teologică rusească din veacul XIX și XX, a fost pornită de către Părintele Feodor Ushakov, un ucenic al Sfântului Paisie, și că un alt ucenic al Sfântului Paisie, Dosoftei de la Lavra Pecherska, l-a povățuit la începutul vieții sale monastice,pe Sfântul Serafim din Sarov . În spațiul românesc influența mișcării de renaștere isichasta a fost colosală. De fapt renașterea isichasta a fost pentru spațiul românesc și pentru sufletul românesc o mișcare definitorie, esențială. Importanța acestei renașteri, cu mare grijă ascunsă de către cărturari secularist-masoni, nici nu are egal în istoria Românilor.

La Neamțu Sfântul Paisie ajunsese să aibă peste o mie de călugări în ascultare. Nenumărate cărți de învățătură au fost tipărite și modul de viață și rugăciune isichast s-a întins peste tot spațiul românesc. Acest duh a fost și este viu și lui îi este datora apariția unor mari teologi ca Nichifor Crainic sau Dumitru Stăniloae, apariția unor mari părinți duhovnicești și apariția cutremuratoarei mișcări “Rugul Aprins”.

De fapt întreaga viață ortodoxă românească a stat și stă sub semnul renașterii isichaste înfăptuită de Sfântul Paisie Velichikovchi și urmașii lui.

Iar această învățătură isichastă are o importantă încă mai mare în zilele pe care le trăim. De fapt această viață spiritual și înțelegere isichastă a lumii este opțiunea care ne poate mântui din mizeria politică și culturală pe care o străbatem și îi suntem martori.

În primul rând trebuie să înțelegem că actuala stare din lume este datorată crizei spirituale. Niciodată nu păcătuiește “materia’ împotriva spiritului, ci spiritul împotriva “materiei”. Iar criza de care pomeneam este actul de “profanare” al omului, a propriei finite și a mediului înconjurător. Rupând legătura firească, legătura cu transcendental, omul s-a deschis voinței negativității pure, a “necuratului”. Iar această profanare s-a petrecut relativ recent, din veacul XVIII încoace. Iar în momentul de față profanarea a luat dimensiuni planetare și tot mai deschis forma satanismului. Iar satanismul nu poate face decât rău sub trei forme principale:parazitismul, impostură și parodia. Le vedem la tot pasul. Amenințătoare din punct de vedere tehnic și goală spiritual, actuala lume condamnă omul la izolare deplină, într-un univers unde rachetele balistice caută să înlocuiască îngerii și în care tot mai deslușit se aude tunetul mâniei lui Dumnezeu. Vedem aceasta în sinistra urâțenie care domină. O urâțenie diabolică, lipsită de conținut, pur formală, cadaverică și monstruoasa, pentru că este mincinoasă și parazitară; este impostura care ascunde lipsa de conținut; perversiunea existențială și confuzia supremă. Confuzia în relația cu Dumnezeu, care se repercutează și reflectă în planul fizic și în căderea în cea mai cruntă confuzie: homosexualitatea, care atentează la cea mai clară distincție existentă,cea dintre bărbat și femeie. Căderea de la “adevăr” conduce inevitabil la căderea morală, la păcat. Astfel pas cu pas se ajunge la forma, superb numită de înțelepciunea românească, ”omul care nu are nimica sfânt”. Sunt cei despre care limpede avertiza Proorocul Isaia:..”vai de cei ce zic răului bine și binelui rău;care numesc lumina întuneric și întunericul lumina;care socotesc amarul dulce și dulcele amar”(Isaia 5;20)
Din acest întuneric pierzător Ortodoxia și isichasmul ne pot scoate. Omul poate să ajungă din nou la starea “dintâi” și acolo, să aducă și lumea căzută. Dacă ne vom strădui și vom vrea din tot sufletul , deschisă ne va fi calea spre, “Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

16 februarie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (III)

I. Creştinismul daco-roman (secolele IV-VI)

Despre originea apostolică a creştinismului românesc. O problemă controversată este aceea privitoare la apostolatul Sf. Andrei în Scythia (Dobrogea). Cum s-a născut această tradiţie? După cum rezultă din cuprinsul epistolelor, regiunile sud-dunărene învecinate au fost evanghelizate direct de Sf. Apostol Pavel şi ucenicii săi. În ceea ce priveşte ţinuturile noastre, Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu arată că, după o tradiţie consemnată de Sf. Ipolit (170-226), Sf. Apostol Andrei a vestit evanghelia „sciţilor şi tracilor”. Ideea aceasta-prezenţa Sf. Apostol Andrei în Scythia – este amintită şi într-un pasaj din Istoria bisericească a lui Eusebius din Caesarea (265-339), unde scrie că acesta a propovăduit şi în Dacia Pontică, viitoarea provincie Scythia Minor (Dobrogea). Eusebiu citează pe Origen, Comentarii, III, Facere. Tradiţia conform căreia Sf. Apostol Andrei a predicat la sciţii din Pontul Euxin a fost reluată mai târziu şi de alţi scriitori bisericeşti, precum călugărul Epifanie (sec. VIII), în „Viaţa Sf. Apostol Andrei”. La noi, tradiţia referitoare la Sf. Andrei a fost consemnată, pentru prima dată, de mitropolitul Dosoftei, în „Vieţile sfinţilor”. El mai adaugă că în sprijinul evanghelizării Daciei Pontice vin şi unele colinde şi creaţii folclorice din Basarabia şi Dobrogea, care amintesc de trecerea Apostolului prin aceste ţinuturi, ca şi unele toponime precum peştera Sf. Andrei, pârâul Sf. Andrei ş.a. Pe baza acestor surse, Pr. Păcurariu scrie: „creştinismul românesc este de origine apostolică”.

Unii istorici, precum Zeiller, consideră „ambiguu” pasajul scriitorului bisericesc Eusebius din Caesarea, „o simplă posibilitate” de propovăduire a legii noi în provincia romană Scythia Minor (Dobrogea). Mulţi teologi şi istorici români echivalează Scythia cu ţinutul dobrogean, cu zona coloniilor greceşti vest-pontice, unde Apostolul Andrei ar fi întemeiat primele comunităţi creştine. Alţi cercetători manifestă reţinere faţă de eventualitatea prezenţei apostolului în ţinuturile româneşti, fără a o respinge, iar unii istorici apreciază informaţia lui Eusebiu ca fiind „dificil de verificat”, iar tradiţia constituită în jurul misionarismului Sf. Andrei în Scythia „frizează legenda”. Geneza şi evoluţia tradiţiei scythice a misiunii Apostolului Andrei este interesantă. Astfel, în cea mai veche scriere apocrifă, „Acta Andreae”, din a doua jumătate a secolului al II-lea d. H., se spune că Apostolul Andrei s-ar fi îndreptat spre popoarele „din jurul Mării Negre”, spre Scythia. Dar conform actului apocrif, traseul apostolului a fost Thracia (Philippopol), Macedonia (Thessalonic), apoi Achaia (Grecia), cu oraşele Corint, Megara şi Patras, unde a fost şi răstignit, aşadar, nu apare nici o menţiune despre prezenţa lui Andrei în Scythia. Prin urmare, o tradiţie explicită despre evanghelizarea Scythiei de către Sf. Apostol Andrei nu este menţionată în cele mai vechi scrieri apocrife. În acelaşi timp, Origen (184-253) nu menţionează nicio tradiţie asupra misiunii Apostolului Andrei în „Scythia”. Deci, în nicio lucrare anterioară „Istoriei bisericeşti” a lui Eusebius (secolul IV), nu se face menţiune la o tradiţie certă privitoare la vestirea Evangheliei de către Apostolul Andrei în Scythia. Ca pentru a întări această concluzie, istoricul D. M. Pippidi a făcut o analiză istoriografică şi filologică a fragmentului din Eusebiu, în care este menţionat Apostolul Andrei în Scythia, din care rezultă fără echivoc că „şubredă şi izolată, tradiţia păstrată de Eusebiu despre o misiune a apostolului Andrei în părţile dunărene nu rezistă criticii”.

După secolul al IV-lea, cultul Sf. Andrei se va amplifica-datele diferitelor tradiţii din literatura populară, din apocrife, din Istoria lui Eusebiu au fost juxtapuse şi substanţial îmbogăţite. Însă cultul consacrat lui nu indică o veneraţie aparte acordată Sf. Apostol Andrei în zona Dobrogei (Sciţia Minor). În teritoriile din nordul Dunării, cinstirea Sf. Apostol Andrei, în secolul al IV-lea, este pe deplin confirmată de un fragment de calendar gotic, redactat în Tracia, unde în 29 noiembrie se menţionează: „În Goţia, dincolo de Dunăre, apostolul Andrei”. Zeiller se întreba: „Această menţiune a Sf. Andrei n-ar putea fi un ecou al tradiţiei, care face din el apostolul Traciei şi Scythiei”? În secolul al VII-lea se naşte cea mai „politizată” dintre tradiţiile alcătuite în jurul apostolului Andrei: sfinţirea de apostolul Andrei a primului episcop de Constantinopol, legendarul Stachys. Această legendă a sfinţirii acestuia a avut drept rezultat reluarea legendei despre misiunea Sf. Andrei în Scythia. Tradiţia scythică revine, din secolul VIII, constant în scrierile ecleziastice sau istoriografice bizantine, Sf. Andrei ar fi hirotonit ca episcop, la Odessos (Varna), pe Ampliat, însă Zeiller a arătat că nota din Sinaxarul Bisericii din Constantinopol este nulă, lipsită de orice valoare. În continuare, inspiraţi de literatura apocrifă şi cultă, Simeon Metaphrastul (secolul X) şi Callistos Xantopulos (secolul XIII), autori şi a altor mistificări, au menţionat predicarea Evangheliei de către Sf. Andrei în „pustiurile scythice” – Dobrogea, părţile răsăritene ale Daciei sau sudul teritoriului ei.

Apoi, simplu, din literatura bizantină, tradiţia scitică a trecut în literatura populaţiei supuse Constantinopolului. Tradiţia apostolatului Sf. Andrei în Scythia, neverificată, a generat, la rândul ei, legenda creştinării de către acesta a românilor, ruşilor, gruzinilor şi altor popoare din zona Mării Negre. Pe de altă parte, în onomastica medievală, numele Andrei lipseşte, iar Sf. Andrei nu i s-a dedicat nicio biserică. Pornind de la toate cele enumerate mai sus, Petre Ş. Năsturel ajunge la următoarea concluzie: tradiţiile populare ce fac din Apostolul Andrei evanghelizatorul românilor sunt lipsite de orice valoare documentară şi trebuie respinse din rândul mărturiilor invocate în acest sens. Repetată de reprezentanţii bisericii, popularizată prin diferite mijloace de informare, tradiţia scythică a misiunii apostolului Andrei a devenit o componentă a conştiinţei comune şi cu greu va putea fi dislocată. Mai mult, tradiţia a trecut în istoriografie, riscând să se transforme dintr-o chestiune de identitate naţională într-un alt mit. Nici Sf. Filip, aşa cum s-a susţinut, n-a fost în Scythia. Prin urmare, cf. lui D. M. Pippidi, Petre Ş. Năsturel şi N. Zugravu, apostolii Andrei şi Filip n-au predicat niciodată în Scythia, acestea sunt doar tradiţii legendare, aşadar, creştinismul daco-roman din spaţiul carpato-dunăreano-pontic nu are o origine apostolică. Problema prezenţei Sf. Apostol Andrei în Scythia Minor rămâne deschisă, urmând ca cercetări ulterioare să facă lumină în această privinţă.

În Moesia Inferior şi Dacia, la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, spiritualitatea păgână prezenta condiţii similare, tendinţe apropiate, orientări comune, aceasta continua să aibă adepţi, mai ales în zona rurală. În ceea ce priveşte începuturile şi ascensiunea creştinismului în spaţiul ponto-dunărean, în epoca romană, o problemă controversată este aceea a izvoarelor privitoare la aceste începuturi. Am văzut mai sus că ideea originilor apostolice ale creştinismului daco-roman este şubredă. Opinii divergente au generat şi datele transmise de doi autori creştini, Tertulian (160-240) şi Origen (184-253). Referitor la urmele creştine în zonă, cele mai vechi monumente creştine de pe teritoriul României provin din aşezările situate pe limesul dunărean şi litoralul pontic: în Moesia Inferior (Dobrogea), Dacia romană, teritorii din afara sa. În perioada creştinismului timpuriu, în spaţiul românesc asistăm la începuturile „penetraţiei păgâne” în creştinism. Limba primară a creştinismului, a evanghelizării şi a liturghiei celor mai vechi comunităţi din Orient şi Occident a fost greaca comună (koine). Abia din secolul II, în provinciile latinofone, limba latină a început să se substituie limbii greceşti – din acel moment, creştinismul devine un „factor de latinizare”. În spaţiul românesc, situaţia era asemănătoare: în oraşele greceşti din provincia Moesia Inferior, predicarea Legii Noi a început şi s-a făcut constant în limba greacă, dar în mediul latinofon din teritoriul moesic al Dobrogei şi al sudului Moldovei, şi mai ales în Dacia, provincie occidentală prin administraţie, orientare economică, compoziţie etnică, statut lingvistic, tablou religios, latina a devenit, în secolele II-III, limba liturghiei. Petre Ş. Năsturel:daco-romanii au avut, la un moment dat, o liturghie latină, fapt probat şi de existenţa în limba română a termenului „meserere”, ce provine din latinul miserere. Primii creştini din spaţiul românesc împărtăşeau învăţătura cea dreaptă, fapt ce se deduce din afirmarea divinităţii lui Iisus Hristos, numit cu titlurile „Domn” şi „Mântuitor”. În contextul religios al secolelor II-III, dominate de păgânism, are loc penetraţia şi asimilarea unor elemente păgâne de către creştinism, iar autori cunoscuţi precum Ignatie Teoforul, Tertulian, Clement Alexandrinul, Iustin Martirul, Origen scriu despre creştini, care încă nu se debarasau de vechile credinţe, consumau carnea victimelor sacrificate idolilor, nu respectau învăţăturile Mântuitorului, aveau îndoieli sau păreri greşite despre unele practici sau se întorceau la credinţele tradiţionale. Descoperirile creştine din spaţiul românesc conturează aceeaşi imagine: noua credinţă a preluat practici păgâne ce primesc semnificaţii noi, creştine.

O stelă descoperită la Tomis prezintă un interesant sincretism de idei păgâne şi creştine. Valori noi sunt exprimate în termeni vechi, asistăm acum la un adevărat amalgam de concepţii, toate denotă o atmosferă de sincretism al ideilor, întrepătrundere a credinţelor, de comuniune a simbolurilor. În Dacia, imaginea Bunului Păstor de pe unele geme evoca creştinilor episoade din mitologia orfică sau cea a lui Hermes, era popular cultul zeiţei egiptene Isis. În provincia nord-dunăreană, figurile fantastice, şerpii au contribuit la fundamentarea „iconografică” şi chiar lingvistică a „dracului” românesc, pe care V. Pârvan l-a derivat din toţi „idolii şi demonii păgâni” combătuţi de creştinismul în ascensiune. Din secolul al III-lea, a început să se generalizeze şi sensul creştin al termenului înger, din latinul angelus, la care au contribuit nu numai concepţiile creştine, ci şi influenţele orientale şi cele greco-romane. Însuşirea unor acte, gesturi şi lexeme creştine a fost facilitată de realităţi similare din cultele păgâne din Moesia Inferior şi Dacia. O dată cu ascensiunea treptată a cultului Fecioarei Maria, a fost asimilată şi vechea terminologie păgână, Născătoarea de Dumnezeu îmbracă aspecte particulare în spiritualitatea românească, iar L. Blaga se-ntreba: „Nu devine Maica Domnului uneori o zeiţă a fertilităţii”? O dată cu dezvoltarea cultului martirilor, printre ruralii nord-dunăreni, după 350, se generalizează termenul sânt din latinul sanctus. Sunt şi alte vocabule specifice universului spiritual păgân care au contribuit la închegarea terminologiei creştine româneşti, în teritoriile Moesiei Inferior (Dobrogea) şi Dacia: monumentum – mormânt, tacere – a tăcea, comendare -a comânda, basilica -biserică, Domine Deus – Dumnezeu. Concluzie: începuturile creştinismului popular românesc datează încă din perioada preconstantiniană.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

13 februarie 2019