Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre icoane și iconari

Icoanele sunt parte esențială din Biserica Ortodoxă și element liturgic și de credință fundamental. Icoanele nu sunt “portrete” și nu sunt “tablouri religioase”. Ele sunt elemente de cult, obiecte sfințite, cărora le este datorată cinstire. Credincioșii cinstesc chipul reprezentat și prin rugăciune și har, rugăciunea lor se adresează celui reprezentat în icoană și care răspunde la rugăciunea care îi este adresată. Dat fiind faptul că toți Sfinții au fost oameni cu trup ei pot fi reprezentați. Asemenea și Mântuitorul, care a fost om deplin și Dumnezeu deplin, într-un ipostaz și fără amestecarea firilor, poate fi reprezentat. Nu putem reprezenta Sfânta Treime, căci pe Dumnezeu Tatăl nimeni nu l-a văzut, decât în formă minunat arătată de Andrei Rubliov, a arătării Sfintei Treimi lui Avraam la steajarul din Mamvri.
Înțelegerea icoanelor și cinstirea lor au fost deplin așezate de al Șaptelea Sobor a Toată Lumea de la Nicaea în 787 d.Hr. Sobor întrunit prin voința Împărătesei Irina și a Patriarhului Tarasie Mărturisitorul și apoi prin hotărârea Sinodului din 843,întrunit prin voia Împărătesei Teodora și a Patriarhului Ignatie, când s-a așezat și lauda Triumfului Ortodoxiei, prima Duminecă din Păresimi. Dar cel care a deslușit deplin teologia icoanei a fost Sfântul Ioan Damaschinul(676-749).
Sfântul a arătat că reprezentarea chipului sfinților este deplin firească,dat fiind faptul că ei au fost oameni. În ce privește reprezentarea Mântuitorului asemenea, dat fiind faptul că Mântuitorul a fost om deplin, El poate fi reprezentat. Această reprezentare este chiar necesară pentru a închide gura ereticilor care spuneau că arătarea Lui ar fi fost o “închipuire”, ereticii “docetisti” fiind aceia care proferau asemenea blasfemii. Dar dincolo de aceste stări evidente este vorba de înțelegerea deplină a întrupării și a mântuirii.
Pentru Ortodocși materia nu este o categorie impură,este doar una căzută și care așteaptă, cu” suspine” reîntoarcerea ei în starea dintâi. Icoana sfințită, devine o asemenea “materie” transfigurată. Iar în această înțelegere, a respectului pentru “materie” se poate spune că de fapt Ortodocșii sunt singuri cu adevărat “materialiști”!
Icoana nu este “pictură” căci, în primul rând, “perspectiva” ei este răsturnată. Punctul de perspectiva, “punctul de fugă” al spațiului, nu este în spatele planului prim, este în fața lui. Este un act de “metanoia”, un act de “întoarcere”, de “pocăință”, lumea icoanei este întoarsă spre om. Spațiul deschis în acest fel este un spațiu al inimii și este un spațiu răscumpărat care se deschide spre veșnicie. Icoana este partea văzută, a nevăzutului! Formele sunt stilizate, înduhovnicite, trecute prin asceză, ele înfățișează transcendentul. Ochii sfinților văd cele de dincolo. Sfinții se adresează ochilor duhovnicești ai celor care cinstesc icoana. Se adresează “omului ascuns în străfundurile inimii”. Lumina din icoane este lumina cea neapropiată, lumina taborică. Prima icoană pe care o făcea un iconar, exact pentru a sublinia acest lucru, era icoana “Schimbării la Față”. Pentru iconarii ortodocși singura “lumina” era cea neapropiata, lumina Zilei a Opta!
Există o “dovadă “circumstanțială despre faptul că sfinții din icoanele ortodoxe sunt imaginea lor reală.
Sfintei Bernadette, care a văzut aparițiile Sfintei Fecioare la Lourdes, I s-au înfățișat diferite chipuri ale Sfintei Fecioare, ea a numit ca ceea ce văzuse, o icoană a Maicii Domnului bizantină din veacul al XI-lea!
Sfințenia și rostul liturgic al icoanelor a fost mărturisit cu sânge de ele însele, de iconari și de cei care le cinstesc. În vremea iconoclasmului, de foarte multe ori, icoanele fărâmate, de către cei răi, s-au amestecat cu sângele martirilor, iconari și al cinstitorilor de icoane. Prin aceasta Sfintele Icoane s-au arătat ca drept de a fi cinstite, iar, cei care le tăgăduiesc, drepți pentru osânda. Astfel și glăsuiește hotărârea Sfinților Părinți rostită în fiecare Duminecă a Ortodoxiei:
“Celor care ocărăsc și hulesc sfintele icoane, pe care Sfânta Biserica le primește spre amintirea lucrărilor lui Dumnezeu și a bine-plăcuților Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pre ele și a dorinței de a-i urma, și celor care le numesc pre acestea idoli, ANATEMA, iar norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema, Anatema, Anatema!.”

În spațiul românesc au lucrat sumedenie de iconari și au fost create nenumărate icoane și picturi bisericești. ”Modelul” iconografic al iconarilor români a fost cel din vremea ultimei și celei mai strălucite “renașteri” artistice din Bizanț, vremea Împăraților Palelologi.
Icoanele erau întocmite cu enormă grijă. Tăblițele de lemn, de tei, nuc sau chiar chiparos, erau uscate și apoi fierte în ulei de peste. După ce se uscau, a două oară, erau unse cu un preparat compus din praf de alabastru sau ipsos amalgamat în clei, acest strat era numit în grecește “leukos”, iar la noi, sub influență slavă, ”levka”. Când icoana era mai mare se lipea o pânză de în curat și peste ea se întindea “levka”, drept fond preparatoriu pentru pictură. Regulile de reprezentare erau stricte și erau cuprinse în cărți de îndrumare numite “erminii, la noi cunoscute și ca “podlinic”.
Iconarii români, au aflat calea de a exprima teme mari cu mijloace puține și într-un spațiu restrâns, cu mare dibăcie. Iar în fața trudei acestor iconari, atunci când credincioșii sunt adunați în rugăciune, când fumul tămâiei se zărește în lumina tremurată a lumânărilor și candelelor, iar în jur se văd chipurile Mântuitorului, ale Preacinstitei și Pururea Fecioare și ale Sfinților, în acele clipe, cei binecredincioși văd imaginea vie a împărăției cerești.
Iconarii lucrau cu evlavie și smerenie. Doar câteva nume ale lor au rămas iar pe ceilalți îi știe doar Dumnezeu și Cartea Vieții. Ei lucrau doar pentru Slavă lui Dumnezeu și erau încredințați că fiecare Sfânt, al cărui chip îl zugrăveau, se va ruga pentru ei la Județul din urmă. Lucrările acestor iconari, lucrări care uneau demnitatea cu modestia și modestia cu eleganța, sunt parte din veșnicie.
Toți acești iconari, dintre care unii sunt vestiți, dar cei mai mulți “sunt fără nume”, primesc laudă cuvenită într-o prea frumoasă rugăciune rostită în Prima Duminecă din Păresimi: ”Celor care cunosc și primesc arătările și chipurile pe care Dumnezeu însuși le-a arătat și le-a dat și pe care prorocii le-au văzut, celor care păzesc predania, scrisă și nescrisă, venită prin apostoli până la Sfinții Părinți și care, din această pricina, înfățișează în icoane lucrurile sfinte și le cinstesc pe ele, veșnică pomenire”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

5 februarie 2019

Alexandru NEMOIANU: Satul românesc întotdeauna

Spațiul, căruia îi zicem “satul românesc”, este o realitate copleșitoare pentru ființa Neamului Românesc. Orice încercare de a defini sau caracteriza acest spațiu într-un anume moment al timpului istoric, deci orice asemenea caracterizare va fi incompletă și deci falsă.
“Satul românesc”, în totalitate și în fiecare caz particular, este un fenomen fără început sau al cărui început nu poate fi determinat.
Atunci când documentele istorice încep să pomenească, ”pentru întâia dată”, un sat românesc, acel sat apare deplin format, cu rânduieli spirituale, economice, culturale deplin așezate. Este deci limpede că actul istoric menționează o stare care era cu mult preexistentă lui (actului istoric, documentului istoric).
În ce privește modul cum este perceput “din afară” satul aici trebuie să fim conștienți că toate acele percepții sunt subiective și deci cuprind măcar un segment care nu poate fi probat.
Pomenind de literatură aici avem cazuri în care ‘satul” a fost înfățișat ca realitate edenică și în alte pagini a fost descrisă eminamente negativ. Și într-un caz și în altul suntem în față unor exagerări, voite sau nevoite, făcute în bună credință sau în rea credință.
În realitate “satul românesc” este un trup viu și care se află în plin timp istoric, cu vremi bune și vremi rele. Dar simplul fapt că satul românesc a trecut și a supraviețuit un timp istoric foarte lung este dovadă că avem în față un trup puternic, neînfrânt, cu enormă personalitate și voință de a fi.
Așa cum spuneam, fiind un trup viu, ’satul românesc” se preschimba în cursul vremii. Oamenii trăiesc în timpul istoric și sunt nevoiți să întâmpine vremile cu tot ceea ce aduc. Satul românesc nu este o “realitate arhaică”, este o realitate vie. Dar ceea ce nu se schimbă este TRADIȚIA, care nu înseamnă obiceiuri, înseamnă înțelegerea rostului vieții, a diferenței dintre bine și rău. Este semnul adevăratei vitalități, ”decorul”, detaliile vremelnice se schimbă, dar înțelegerea vieții rămâne aceiași și consecvență cu sine. Iar axa care garantează această continuitate în duh, este Biserica Ortodoxă și învățătura ei mânuitoare.
În ce privește influența “post modernistă” , după părerea mea, este marginală, mult mai puțin semnificativă decât i se dă credit și se va dovedi, în relația cu “satul românesc”, vremelnică. Faptul că în satul românesc sunt întâlnite noutățile tehnice și electronice nu arată subordonarea către “post modernism”, arată capacitatea “satului” de a integra noutățile tehnice și a le domina. Din nou trebuie repetat că supraviețuirea satului românesc prin vremi crâncene, și să ne gândim la recent repauzata stăpânire comunistă, este o garanție despre vitalitatea lui. Iar cei care se comportă aberant, excentric negativ, în comunitatea sătească nu pot fi decât puțini, marginali și repede condiționați să se poarte conform cu obiceiul din veci. Altfel sunt eliminate sau ridiculizați. Ceea ce este perceput, din nou după înțelegerea mea, ca o “criză” a satului, este o exagerare și parte dintr-o ispita căreia prea repede îi cădem victime. Este ispita de a consideră situația prezentă ca “veșnică”. Slavă Domnului nu este veșnică și veșnicia trebuie mereu căutată în altă parte. Ceea ce se întâmplă în satele românești este o “reașezare”, o “reinventare” la condiții istorice. Faptul că sunt mulți care pleacă și că asistăm la o “îmbătrânire” a satelor este exagerată. Adevărul este că, în condițiile tehnice existente, mai periculoasa ar fi o suprapopulare a lor. Iar “îmbătrânirea” satelor este,în mai multe feluri, și un folos. Acești ‘îmbătrâniți” sunt cei care tezaurizează TRADIȚIA. Despre această “îmbătrânire” se poate face o trimitere la comentariul unui Episcop din Rusia sovietică.
Un anume activist îi spunea triumfalist, ”cine va mai fi în Biserici când această generație de “babushke” va dispare?”. Răspunsul a fost superlativ, ”va fi o altă generație de babushke”. Să nu ne speriem, Dumnezeu știe să apere ale Lui!

Desigur stăm martori împrejurării că parte din populația satelor și mai ales dintre cei tineri, doresc să părăsească satul și să se mute la oraș. Însă între cei care doresc să plece există grupuri cu motivație diferită.
Fără îndoială că sunt unii care pur și simplu doresc un alt mod de viață, alte profesii, alte orizonturi. Asemenea oameni au existat întotdeauna și actuala oportunitate de mișcare socială și demografică face o schimbare de felul celei pomenite, foarte posibilă. Dar, rămâne deschisă pentru viitor întrebarea, cât de fericiți sau împliniți vor fi cei care fac asemenea schimbare.
Dar pentru marea masă a celor care pleacă din sate, această plecare este una în căutarea oportunităților materiale, altfel zis, aflarea unui câștig mai bun. Iar aceasta plecare, cel mai adesea, este vremelnica.
Acest câștig mai bun poate fi aflat în țară sau în afară ei. Nimic nou în esență. Date fiind schimbările din tehnologia transportului și comunicărilor, faptul că un Român lucrează în Italia, Germania sau Spania, nu diferă prea mult față cu situația aceluiași Român, să zicem din Maramureș, care acuma câteva decenii caută plată mai bună în Dobrogea. De fapt “distanța”, măsurată în unitate de timp dedicat transportului, de la actualul loc de lucru, hai să zicem Italia și până acasă este probabil mai scurtă decât era acuma câteva decenii din Maramureș în Dobrogea. Iar posibilitățile de a ține legătură cu cei de “acasă” sunt infinit mai numeroase și mai eficace. Fără îndoială rămâne trauma separării, între cei de “acasă” și cel plecat, dar ea nu este mai mare sau mai dureroasă decât aceiași separare în urmă cu câteva decenii. Ba,aș zice din contra. Ajutorul economic primit acuma este categoric mai substanțial decât cel care putea fi trimis în urmă cu câteva decenii. Majoritatea celor plecați o fac vremelnic și mulți dintre ei se reîntorc acasă mai bine pregătiți pentru viața contemporană. În plus, după părerea mea, această rărire a populației satelor nu este un lucru strict negativ; suprapopularea ar fi. Noile tehnici de lucru în agricultură fac depășită gospodăria de subzistență, autarhică. De fapt satele românești au aflat metode noi de a își suplimenta veniturile: prin legumicultură sau producții de vegetale intensive, prin mutarea unor membrii în economia de “servicii” și altele. Ne putem aștepta la o cerere tot mai mare de produse “de la țărani” în condițiile în care populația, pe drept cuvânt, este tot mai dornică de produse “organice”.
Pe de altă parte există un segment orășenesc în creștere, care își dorește să se reașeze într-un sat. Probabil că unii dintre ei sunt stăpâniți de o nostalgie romantică și mă tem că vor sfârși foarte dezamăgiți. Dar alții își dau seama că de fapt viața într-un sat este calitativ mai bună.
Să știi planta din care mănânci tomate, să ști pomul din ale cărui roade mănânci, să știi găina de la care iei ouă sau vaca de la care iei lapte sau porcul din care te hrănești,sunt privilegii. Și aceste privilegii stau mult peste aglomerația orășenească. La aceasta se adaugă și faptul că intensitatea vieții spirituale și în TRADIȚIE în satele românești este vie și vibrantă. Iar larma orașelor poate fi lesne regăsită, pentru cei care periodic îi duc dorul. Distanțele în România sunt mici. Un drum de la sat la orașul cel mai apropiat, cu mașina, nu ia mai mult de treizeci, patruzeci de minute, dacă și atâta.
Din nou trebuie repetat că fiecare sat reprezintă “lumea”. Fiecare sat cuprindea deplin aproape toate circumstanțele existențiale, de la cele mai bune la cele mai rele. Cel care se va strădui să cerceteze și să înțeleagă viață unui sat va rămâne uluit cât de completă este. Nu întâmplător, de regulă, țăranii sunt mai deștepți decât restul oamenilor și cu infinit mai mare finețe psihologică.
Între locuitorii satelor au fost întotdeauna “fruntași” și foarte des între acești fruntași au fost preotul satului,învățătorii și intelectualii trăitori în sat. Pe aceștia oamenii locului i-au respectat și ascultat. Acești oameni se aflau în stare antitetică, de contrast violent, față cu jalnica grupă a “navetiștilor”, invenție și improvizație comunistă.
În momentul de față,în mai toate satele pe care le știu, acești “fruntași” caută să alcătuiască monografii, caută să promoveze exemplele pozitive din trecut, înființează grupuri folclorice și coruri. Toate acestea contribuie la menținerea unui climat de încredere și mândrie pentru loc și datini. În același timp, iarăși după cunoștința mea, asistăm la un uluitor proces de renaștere în credință și mai ales în Ortodoxie. Nu este sat care să nu își fi reanoit biserica și nu este sat care să nu caute să prezinte așezămintele bisericești într-o formă cât mai frumoasă. Mai mult, mai toate satele caută să păstreze legătura de dragoste cu fiii satelor care au plecat. Satele românești nu au lipsa de “reînviere”, ele sunt vii!
Mutările de populație,în afară sau în interiorul aceleiași “vetre” sătești, reprezintă un fenomen istoric întâlnit în tot locul și în toate vremurile. Nu este ceva nou și nici măcar ceva dramatic.
În primul rând “satul’ , așa cum apărea el la sfârșitul veacului al XIX-lea și în cursul secolului XX, în formă adunată și având, măcar, rudimentul unei structuri stradale ”planificate”, a fost un fenomen relativ nou.
Satele românești erau compuse din cătune și crânguri care se aflau răspândite pe tot cuprinsul hotarului. Unele au crescut, unele au “roit” și altele pur și simplu au dispărut, “topindu-se” în cele mai mari. În vremea pe care o trăim și care se caracterizează, între altele, și printr-o accelerare a proceselor economice și sociale, acest fenomen a devenit tot mai frecvent.
Cătunele, crângurile s-au orientat tot mai mult spre așezarea principala și către căile de comunicație mai rapide, izolarea autarhică nu mai este cu putința. La asta s-a adăugat împrejurarea că mulți locuitori ai satelor și mai ales dintre cei tineri s-au mutat, pentru totdeauna sau vremelnic, în căutare de oportunități economice mai bune. Astfel întâlnim satele “părăsite” sau în curs de dispariție. Dar asta nu înseamnă că “locurile” respective rămân pustii. Tehnologia mai bună face posibilă păstrarea în circuit economic a unora dintre aceste locuri în ciuda distanței mai mari de la “vatră” la locul respectiv. Această mutare de populație nu afectează structura culturală și psihologică a oamenilor. TRADIȚIA nu este dată de un anume loc din hotar! În plus o seama dintre aceste sate “părăsite” își descoperă noi folosințe. Unele devin sate de vacanță. În alte locuri, oameni care înțeleg frumosul și diferența între turism de calitate și festivitate “pe drum”, își așează loc de vacanță, locuința de “vara” și asemenea. Să ne gândim doar la modul în care zona Viscri și-a aflat o nouă sursă de viață prin așezarea acolo a Prințului Charles al Marii Britanii. După părerea mea, această “părăsire” nu poate fi socotită doar că un lucru negativ. Doar negativ este socotită de cei care de fapt nu înțeleg satul și viață lui și care îl consideră strict o realitate economică. Iar la asta se alătură o împrejurare care va putea fi simțită doar cu sufletul.
Cel care a poposit în preajma unui sat “părăsit”, nu se poate să nu fi fost mișcat de liniștea adâncă și parcă străbătută de suspin a locului. Iar dacă s-ar fi uitat cu încă mai mare atenție ar fi văzut măcar un fragment din Lumina Taborică de acolo, înconjurând locul ca o mandorlă (aura care înconjoară Sfinții din Icoane), lumina vestind ziua a opta.
Atunci când vorbim despre “țăranul român” în realitate vorbim despre Român. Nu există Român care să nu își tragă originea dintr-un sat. Cu cât această legătură și conștiința de apartenență la un sat, vor fi mai puternice cu atâta va crește calitatea umană a respectivului Român. Spiritualitatea unui Neam nu este dată de sânge și rasă, este dată de Credința lui. Iar în acest sens superb spunea Sextil Pușcariu, ”Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere (a Românilor de cei de alt neam n.a) căci noi suntem în lume singurul popor de limbă latină și de credință Ortodoxă. Această împerechere fericită, de limba latină cu cele mai alese însușiri sufletești și spirituale din Bizanț, ne conferă acea calitate specială,care face unic Neamul nostru.” Această calitate unică a fost păstrată prin contribuția decisivă a două clase sociale, țăranii și boierii. De la jumătatea veacului al XIX-lea rolul boierimii a început să scadă și apoi a dispărut cu totul. Țăranii sunt singurii care tezaurizează, în totalitate, calitatea de Român azi. În condițiile în care dimensiunile sociale devin tot mai izolate, și oamenii devin indivizi, număr socio-economic, înregimentat în infernul consumarist, doar țăranii rămân persoane, oameni liberi și păstrători de model național. Nu întâmplător “ismele” trecutului veac XX”al sângelui” (comunism, nazism și globalism) au căutat să distrugă satul românesc. Nu întâmplător și azi, direct și indirect, comunitatea sătească este lovită. Dar iarăși nu întâmplător această structura este apărată de o Putere mai mare și mai dreaptă decât cea a oamenilor! La Țăranul Român se vede că acolo se întâlnesc forma văzută cu idea divină și acel loc al întâlnirii se face purtător de Duh Sfânt. Astfel se explică fantasticul spirit de discernământ și echilibru al Țăranului Român, capacitatea lui de a vedea fără greș diferența dintre bine și rău. În față acestor calități, minimal, ar trebui că să ne închinăm cu sfială iar cei care au dar, întotdeauna vor găsi sursă de inspirație și model de trăire morală în Țăranul Român!
Aparent satele românești sunt în “retragere”. Dar eu cred că această este o aparență. Un Neam și o Țară se mențin și există semnificativ prin credință, prin civilizația care, în primul rând, înseamnă înțelegerea răspicată, fără confuzie, a diferenței dintre bine și rău. Faptul că numărul locuitorilor satelor scade nu înseamnă nimic. În materie de adevăr și credentiale morale majoritatea sau părerea “majorității”, nu are nici o importantă. Nici una! Să nu uităm că Adevărul nu este suma unor păreri sau rezultatul opiniei “majorității”, Adevărul este o Persoană!
Satele românești locuitorii lor păstrează integral Credința Românească, adică dreapta Credință, Ortodoxia, bunul simț românesc și superbul echilibru românesc (care atâta de mult îl emoționa pe Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia.)Tot în satele românești se păstrează limba românească, a cărei unitate nu încetează să uluiască. Nici un alt spațiu European nu are asemenea unitate de limba. Un german din Hollstein nu se va putea înțelege cu unul din Styria, un “Italian” din Calabria nu îl va înțelege pe unul din Toscana, dar un Român din Maramureș îl va înțelege fără dificultate pe unul din ‘Țara Almăjului (și am numit zonele românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică). Iar această unitate de limba are o importanță colosală și care a fost explicată de către Sextil Pușcariu: “Limba nu e numai un servitor al gândirii,ci și un stăpân al ei. Dacă e adevărat că omul vorbește cum cugetă, nu e mai puțin adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintașii lui. În limba tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite spre a ne îmbrăca gândurile, dar această limba moștenită, cu anume clișee și asociații constante, îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele înaintașilor noștri, stabilind o legătură trainică între fiii aceluiași neam, o forma mentis națională”. Dar dincolo de asta mai trebuie să știm bine un lucru.
Toate marile civilizații, toate civilizațiile care au însemnat ceva și au lăsat ceva în urma lor, s-au întemeiat pe respectul pentru mormintele strămoșilor. Satele românești sunt cele care păzesc mormintele strămoșilor și satele românești sunt cele care țin cu strășnicie cea mai solemnă făgăduință omenească: ”să nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor”.
Sunt profund încredințat că satele românești au un lung și semnificativ viitor înainte.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

31 ianuarie, 2019

Vavila POPOVICI: La ce ajută filozofia?

„Filozofia este medicina sufletului” – Cicero

Filozoful și matematicianul grec Pitagora (580 î. H. – 495 î. H.) numit de contemporani „înțeleptul” le-a spus: „Nu sunt înțelept, ci iubitor de înțelepciune”. Așa, spune povestea, a apărut termenul pentru Filozofie, din cuvintele grecești phil și sophia.

Filozofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman, născută din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filozofic. Dacă miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, filosofia recurgea la judecăți și raționamente.

Strădania omului pentru cunoaștere a fost puternică, fiindcă omul dorea să perceapă lumea din jurul lui. Toate ființele umane, conștient sau inconștient au filozofat, întrucât fiecare om își punea întrebări și conversa cu sine însuși, dorind în primul rând să afle răspunsul la întrebările: cine este el, pentru ce există.

Filosofia a apărut în secolul VII î. e. n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Filosofia contemporană este puternic influențată de știință, a fost și continuă legătura strânsă cu alte discipline, se ocupă de viața interioară a omului și de conectarea lui cu mediul exterior. Unii care nu cunosc adevăratul sens al filozofiei, susțin că doar știința este cea care face ca omenirea să progreseze, ei fără să-și dea seama că filozofia a trasat drumul oamenilor care s-au preocupat de știință. Gândirea omului de știință este încorsetată de realitate și fără să filozofeze sau să meargă pe căile intuite de filozofi, nu ar fi putut crea teorii ce pot depăși în timp realitatea prezentă. În plus, doar filozofia poate arunca gândul spre ființă, sensul vieții, divinitate, moarte, univers etc. Este însă tot atât de adevărat că mulți filozofi au fost la bază matematicieni, deci oameni de știință, precum Pitagora, Aristotel, Platon, Descartes etc. Platon (428 î. H. – 348 î. H.) de exemplu, când a înființat Academia platonică – o școală filozofică idealistă plasată într-o grădină din apropierea Atenei, a pus deasupra ușii scolii inscripția „Să nu intre sub acoperământul meu cine nu e geometru ”, arătând prin aceasta cât de importantă este cunoașterea științei pentru un filozof.

Aristotel (384 î. H. -322 î. H.), cel mai mare filozof și om de știință al lumii antice a cărui abordare rațională a stat la baza întregii opere, remarca că Mirarea a fost într-adevăr cea care a împins primii gânditori la speculații filozofice. „Dar tot așa după cum numim om liber pe Acela care își este singur scop și nu este un scop pentru altul, astfel această știință este singura dintre științe care este liberă, căci singură ea are un scop propriu. […] Deci toate celelalte științe sunt mai necesare decât ea, dar nici una nu o întrece în excelență”, spunea tot Aristotel.

De-a lungul vremii au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate au avut aceleași întrebări, și răspunsuri din ce în ce mai înțelepte, direct proporționale cu lărgirea înțelegerii omului. Totuși, problemele fundamentale ale filozofiei rămân aceleași, se schimbă doar orientarea minții omenești, calea sau mijloacele prin care omul încearcă și reușește, într-o oarecare măsură, dezlegarea problemelor.

Filozofia nu se află în afara lumii, ea este liantul acestei lumi, pentru a o face mai puternică și mai bună. Este un cumul de gânduri pe care mintea omului o aruncă departe și în diferite direcții, ca apoi să se focalizeze în mod real asupra unui punct. Spre deosebire de alte activități ale omului, mai modeste, mai ușoare, fără un efort prea mare al gândirii, mult mai precise, utile, necesare, de multe ori prezentând soluții urgențe, filozofia are nevoie de clipe de meditație cât mai lungi, ea are răbdare, profunzime și nu are – urgențe.

Doi filozofi, David Hume (1711-1776) – reprezentantul iluminismului scoțian, precum și germanul Immanuel Kant (1724-1804) gânditor din perioada iluminismului, au jucat un important rol în dezvoltarea filozofiei. Hume a respins și a ridiculizat valoarea ideilor abstracte, întrucât ele nu vin din realitate, din experiența vieții care ne învață cum se leagă fenomenele între ele, iar obișnuința este baza tuturor raționamentelor din experiență, iar obișnuința face ca în suflet să ia naștere starea de credință. Kant a venit cu ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Rațiunea nu poate cunoaște totul, este limitată în domeniul cunoașterii, dar are o valoare în domeniul practic – cel moral. Kant afirma că filozofia trebuie să înceapă de la concepte date însă determinate neclar sau insuficient, astfel că filozofii nu pot începe cu definiții „fără să se închidă în interiorul unui cerc de cuvinte; filozofia nu poate, așa cum face matematica, să funcționeze sistematic; trebuie să analizeze și să clarifice”.

Pentru filozoful german Hegel (1770-1831) filozofia este înainte de toate un sistem de gândire, este spirit liber. Sistemul lui Hegel este sistemul rațiunii care domină lumea, care se dezvoltă în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii și ale spiritului. „Ceea ce este rațional este real și ceea ce este real este rațional” – conține ideea centrală a sistemului său. Hegel a acuzat celelalte sisteme filozofice, inclusiv pe cel kantian, că rămân într-o gândire abstractă, metoda lui fiind cea „dialectică”, un proces mobil al gândirii. De exemplu: de la Ființă (concept abstract) se trece la existență (real, localizat). Spune Hegel: „Ființa pură și neantul pur sunt unul și același”. Pe de altă parte ele sunt opuse. Neantul este antiteza ființei. În realitate nu este decât ființa în neant și neant în ființă. Mișcarea, dispariția unuia în celălalt = devenirea. Iar devenirea este existență. El, Hegel, principalul reprezentant al idealismului, susținea că obiectul filozofiei nu este decât Dumnezeu; scopul filozofiei este de a cunoaște pe Dumnezeu, acest obiect fiind comun cu acel al religiei, cu diferența că filozofia îl consideră prin gândire, raționând, iar religia, reprezentându-și-l. Sarcina filozofiei este a concepe ceea ce este, căci ceea ce este, este rațiunea – conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală – , și fiecare individ este un fiu al timpului său, iar filozofia – timpul său prins în gânduri.

Filozoful german Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) consideră filozofia o confesiune indirectă a filozofului, filozoful fiind un om care „neîncetat trăiește, vede, aude, bănuiește, speră, visează lucruri extraordinare. […] Filozofia este viața liber consimțită în ghețuri și pe vârfuri de munți”.

Filozoful englez Herbert Spencer (1820-1903) considera că filozofia este o cunoaștere de gradul cel mai înalt de generalitate, spre deosebire de știință care se compune din adevăruri mai mult sau mai puțin izolate, necunoscând integrarea lor: „Cunoașterea cea mai umilă este cunoștința ne-unificată; știința este cunoștința unificată parțial; filozofia este cunoștința complet unificată”.

Wilhelm Wundt (1832-1920), fiziolog, filozof și psiholog german, exprima aceeași părere și anume că „Filozofia este știința universală care are menirea să unească într-un sistem lipsit de contradicții cunoștințele mijlocite de către științele particulare și să reducă metodele generale folosite de știință și supozițiile cunoașterii la principiile lor”.

Scriitorul și filozoful evreu-francez Henry Bergson (1859-1941), laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1927 spunea că „Filozofia intră în domeniul experienței întrucât ea amestecă știința, teoria cunoașterii și metafizica și din acest amestec nici una nu pierde ci câștigă, în final”.

Filozoful, politicianul italian Benedetto Croce (1866-1952) considera filozofia drept o știință desăvârșită.

Filozoful român Dumitru D. Roșca (1895-1980): „Filozofia se sprijină pe știință și pe experiența de viață creând o imagine despre cum trebuie să fie omul”.

Pentru filozoful german Martin Heidegger (1889-1976) a filozofa însemnă a-ți pune prima întrebare: „De ce este de fapt ființare și nu – nimic?” Filozofarea, spune tot el, este „o cunoaștere care nu numai că nu se supune măsurii timpului, ci care, dimpotrivă, așază ea timpul sub propria-i măsură ”.

Oamenii filozofează uneori inconștient și frânturile de filozofie se adaugă la marea filozofie a vieții, a înțelegerii ei și alegerii celor mai bune căi de viețuire între oameni. Filozoful, poetul român Lucian Blaga (1895-1961), preocupat de „conștiința filosofică” scrie: „Omul de știință se mulțumește să stabilească unele principii, reguli sau legi și să imagineze eventual unele metode de existență […] Filosoful este prin intenție autor al unei lumi care rămâne ținta demersurilor sale […] Pentru omul de știință, experiența în totalitatea ei devine un prilej de diviziune a muncii; el se situează într-un sector al experienței…[…] Filosoful captează experiența, ca să-și alimenteze cu ea viziunea, ale cărei semnificații îmbrățișează totul existenței”.

Filozoful, eseistul Constantin Noica (1909- 1987), în „Încercarea asupra filosofiei tradiționale” crede că: „Filosofia arată încotro trebuie orientată rațiunea”.

Faptul că i se atribuie deseori filozofiei numele de metafizică, este explicat de către filozoful și omul politic Petre P. Negulescu (1872-1951) în „Problema ontologică”, metafizica însemnând: „Știința a ceea ce este dincolo de lumea fizică, de lumea ce se poate observa și experimenta, într-un cuvânt dincolo de lumea ce se poate percepe cu simțurile”.

Dar dacă admitem că filozofia, înțeleasă ca metafizică, este știință și că acesta-i obiectul ei, trebuie de îndată să identificăm și metodele ei specifice, întrucât se știe că orice știință se autorizează prin obiectul său de activitate și prin metodele sale de căutare și aflare a adevărului.

Iată însă, că de curând filosofii nu mai sunt de acord asupra căilor prin care filosofia urmează a se realiza ca metafizică. Unii consideră că întregul studiu al fenomenelor ar cădea în sarcina științelor propriu-zise, iar filozofiei – în cadrul așa numitei teorii a cunoașterii – i-ar reveni sarcina să dovedească incapacitatea minții omenești de a depăși limitele experienței. Privită cu acest înțeles, filozofia se transformă într-un fel de psihologie superioară sau speculativă. După alții, scopul filozofiei ar fi să studieze legăturile dintre științele pozitive și să contribuie la întrunirea lor într-un sistem unitar. Într-o asemenea accepțiune, filozofia ar deveni un fel de logică superioară sau, cu alte cuvinte, o metodologie generală a științelor.

Filozofia duce inevitabil la religie, dar nu poate trece peste ea, religia completează în chip necesar drumul lăsat deschis de filozofie. Când încearcă să treacă peste religie, rațiunea cedează locul credinței și filozofia religiei. Deci ele se completează într-un fel.

De curând Președintele Statelor Unite a vorbit despre necesitatea cunoașterii istoriei religiei, ca un act de cultură, întrucât cunoscând-o – se subînțelege – , oamenii ar putea găsi răspunsuri la multe întrebări despre viață, despre el – omul, și despre cum trebuie trăită viața, despre năzuințele avute în trecut și lupta pentru o viață mai bună, mai dreaptă. „Cunoașterea biblică este importantă în societate”, a spus Președintele. Desigur, ea nu trebuie să lipsească din cultura unui om.

În zilele noastre, pe o mare parte a planetei, există o tendință de a evita filozofia și religia, fiindcă omul refuză să mai gândească profund, să învețe cum se trăiește cu adevărat. Există o instabilitate a lumii, o neliniște provocată de lipsa de încredere în conducători, în ei înșiși, în vremuri mai bune, dar și o lipsă de preocupare pentru a le avea. Și atunci preferă să se izoleze, să rămână în mijlocul aparatelor noi inventate – rezultat al progresului tehnic (bune și ele dar nu să te captiveze în totalitate!), să-și trăiască doar ziua prezentă, sau să se arunce în mocirla vieții a celor fără de gând și conduită morală. Și-atunci ne mirăm de unde răsar atâția oameni corupți, de ce viața ne este dezordonată, ființa dezechilibrată. Uităm de alcătuirea noastră din corp și suflet, că aceste părți sunt legate și fără a le da atenția cuvenită, echilibrul necesar, devenim schilozi. Or, pentru a putea iubi viața și a ști să o trăim frumos, va trebui să evităm schilodirea, să ajungem în adâncul ființei noastre pentru a ne bine cunoaște și a gândi asupra modului de ieșire la suprafață, între puținii oameni morali și demni, care există totuși, și care ne așteaptă însănătoșiți, după lunga noastră boală.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

1 februarie 2019

Zoltan TERNER: Note de lectură – Roni Căciularu, bogăția unei lumi sculpturale

Roni Căciularu ne-a oferit, în decursul anilor, excelente volume de reportaje artistice. De data aceasta, volumul recent publicat sub titlul „Reporter – angajatul nimănui”, și-l deschide cu un amplu interviu acordat publicistului și scriitorului George Roca, în care ne surprinde cu o dimensiune creativă pe care nu i-o știam: narator memorialist plin de vervă și vivacitate. În prezentarea anilor săi de tinerețe manipulează dezinvolt ironia benignă, zâmbetul condescendent. Sau satira jucăușă la adresa „automatismelor vremii”.

Dinamica vioaie a scriiturii lui Roni Căciularu ne cucerește de la început. Ritmarea cuvintelor e mereu acroșantă. Iată-l student: „Scriam. Citeam. Învățam. Hoinăream.” Memorialist meticulos al orașului său de baștină, Bacău, Roni Căciularu definește o atmosferă, o epocă, o vârstă, o lume: „Bacăul natal, cu atmosfera lui de respect față de cultură, de literatură mai ales, de omenie, de bine și de frumos, cu siguranță că m-a influențat. Aici am respirat aerul de Bistrița și de Siret, de burg dezvoltat, cu burghezie de decentă ținută (evreiască și românească, laolaltă) aici am simțit aerul acela de împletire a orașului cu satul, cu periferia și mahalaua, cu liniște patrirhală și zvon industrial.” Autoportretul ca student e de o candidă sinceritate: „Nici prea înalt nu eram, nici prea îndrăzneț nu mă știam, și mai erau atâtea lucruri la care nu ajungeam…Vroiam atât de mult, puteam atât de puțin!… Încât uneori eram trist și singur și timid.” Portrete, chipuri, priviri, gesturi: „Paula, cea cu obrajii roșii și rotunjimi ce miroseau a mezeluri!!!…Mi-a zâmbit cald și m-a strâns lângă șoldurile ei. Parfumul de mezeluri devenise poezie.”

Un capitol cu deosebire original al cărții îl constituie „secvențele” telaviviene redate prin câte un singur cuvânt sau chiar fragment de cuvânt, ca în telegramele de odinioară, ca în „La Moși” al lui Caragiale. E o cvazi-infinitate de detalii care compun mega-spectacolul pe care îl prezintă megalopolisul numit Tel Aviv. Fiecare cuvânt, fiecare silabă aduce o mișcare, o culoare, un lucru, o ființă, un sunet, o imagine.

Roni Căciularu are vocația spațiilor largi pe care după ce le divizează în detalii, se joacă cu acestea, aparent haotic, recombină subtil, jucăuș, spațialitatea amplă. E o tehnică, e o artă, e un joc prin care scriitorul își satură foamea de detalii, de mișcări, de stări, de chipuri, de substantive și adjective. E lumea lui Roni: „Yaffo. Lume. Locuri. De. Parcare. Pline. Chioșcuri. Cadouri. Restaurante. Picturi. Chilipiruri. Haine vechi. Buticuri….Mașinile opresc. O mână. Întinsă.Un pahar.Gol. Din plastic. Alb”.

Portretele „desenate” prin cuvinte au formă, culoare și pitoresc, dar și contur spiritual. Iată, de pildă: „Doamna L, cam lătuță, scundă, cu părul aranjat într-un fel de devastare ușor rebelă, are un chip blajin, ridat dar blajin.Împăcată cu sine și cu orice.” De o deosebită forță și amplitudine a metaforei este capitolul dedicat unui director de bancă devenit „homeless”, purtând numele Om Om (Adam Adam). Iată trama dramei, prezentată de scriitor: „Mister Adam Adam a fost în urmă cu niște zeci de ani, Directorul Băncii Locale dintr-un important cartier metropolitan. Uneori, se așeza la masa lui de director, și-n loc de coloane cu cifre (acesta-i secretul) scria versuri. Astăzi el este un unicat al Tel Avivului, e singurul „poet stradal” al metropolei israeliene. E un poet adevărat! Profund. Serios. Original.”

Parada deponenților la banca lui Adam Adam este transfigurată halucinant, alunecând spre un fel de suprarealism sau având, parcă, ceva din dramaturgia absurdului ionescian:

„Oamenii morți înainte de a muri cu adevărat, vin să-și depună sau să-și controleze valorile. O doamnă, de pildă, „a închis” aici niște mărgele prețioase: printre ele se află adevărate perle, precum Cinstea, Cultura, Frumusețea fizică. Domnul următor „închide”, în seiful venerabil, Adevărul lui și Frumusețea lui sufletească. Cât privește tipul înalt, numai piele și os, care vine la rând în fața Marelui Seif, el pune la păstrare aici niște creativitate – a lui însuși – pentru care a trudit o mulțime…El mai lasă spre păstrare în siguranță și Faima ce și-a câștigat-o, numai el știe cum.”

Jocul între realitate și ficțiune dă povestirii moralizatoare un farmec frisonant: „Morții vii, deși se cunosc după atâtea repetiții și așteptări pe la ghișee, nu-și vorbesc. Fiecare pe contul său! Așteaptă și-acum la rând.” Într-o extraordinară laudatio, reporterul-dramaturg se adresează direct personajului său, defunct: „Ai fost un rebel, domnule Adam, un revoltat care a detestat instituțiile și convențiile sociale. Ai iubit strada, oamenii, viața. Ai îndrăgit trăirile esențiale și simțirea aleasă, te-ai ridicat peste viață și suferință cât s-a putut, ai suferit și ai sfidat, ai rămas tu însuți, bun și rău, inteligent și trist, căutându-ți împlinirea.”

Scriitura lui Roni Căciularu întrunește două virtuți de bază ale literaturii beletristice de nivel superior: forma frumoasă și conținutul substanțial, interesant: „Iar dacă treci prin cimitirul orașului, nu-i exclus să auzi vântul, șoptind versurile lui Adam Adam..” Iată-l pe „reporter” adresându-ni-se convivial, patetic, scenic: „Fraților și lume, a murit Poetul străzilor telaviviene ! Orașul și-a pus o eșarfă neagră…Un câine plânge prelung către luna care o să fie la noapte. Cei prezenți și vii trec pe lângă lada mortuară, unii spun câteva cuvinte, de regulă – bune.” Nu știm exact ce este realitate și ce este ficțiune în povestirea despre Adam Adam. E, însă, în orice caz, o parabolă impunătoare, de o sumbră măreție omenească. Iată și o ars poetica atribuită unui nenumit scriitor, dar perfect potrivită și pentru măiastra scriitură a lui Roni Căciularu: „El și fantezia lui umblă mult mai departe prin trăirile acestor oameni, el știind să umple golurile, spațiile albe documentare… înlocuindu-le cu adevăruri posibile, plauzibile și edificatoare” Nu este aceasta calea de a îmbina realul cu ficțiunea, reportajul cu reportajul literar?

În reportajul dedicat New York-ului mărturisește el însuși, nu odată, imixtiunea sa afectivă, ca reporter, la întreg materialul documentar: „Toată această ambianță te pătrunde până și în suflet”sau „Sunt subiectiv, desigur, dar acum, în aceste clipe, așa văd eu lumea.” Scrisului practicat de Roni Căciularu îi este propriu modul strălucit în care se împletește epicul cu liricul, povestirea cu poezia, realitatea cu irealitatea. Toate acestea ne dau îndrituirea de a conchide că Roni este, în varii măsuri, de la un text la altul, prozator, poet, memorialist, autor de reportaje literare, jurnalist, pe scurt, scriitor total. Toate acestea la un nivel de o admirabilă excelență stilistică.

Roni Căciularu este un stilist redutabil, recognoscibil. Și în privința asta aș îndrăzni să-l situez în capul listei condeierilor de limbă română din Israel.

–––––––-

Zoltan TERNER

Tel Aviv, Israel

Ianuarie, 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor

INTRODUCERE

Mutaţie profundă cultural-religioasă de o importanţă fundamentală în istoria noastră, creştinismul din nordul Dunării se încadrează într-un fenomen cultural istoric de dimensiune universală şi reprezintă o mărturie solidă a dăinuirii masive în Dacia post-romană, după 275.

Primul învăţat român care a abordat integral studiul creştinismului daco-roman într-o lucrare temeinică a fost Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman (1911). Examinând critic informaţiile deţinute, el a ajuns la concluzii importante privitoare la originea, vechimea, caracterul general şi terminologia creştină. Pârvan susţinea că începuturile creştinismului în Dacia romană datează din secolele II-III, noua religie fiind adusă aici de orientali, militari şi civili. Dar creştinismul s-a generalizat în Dacia, în timpul lui Constantin (306-337), în prima jumătate a secolului al IV-lea, ca rezultat al misionarismului iniţiat şi susţinut de comunităţile şi episcopatele din sudul Dunării. În concluzie, creştinismul daco-roman îşi are începutul pe pământ dacic în secolele II-III, iar creştinismul sud-dunărean a potenţat apoi răspândirea noii credinţe în rândurile autohtonilor, în secolele IV-VI. Ulterior, în perioada interbelică, Constantin Daicoviciu a publicat un studiu important, în care ajungea la concluzia că, în Dacia, nu există monumente şi obiecte creştine sigure din secolele II-III, iar obiectele creştine certe datează din perioada post-romană. În Dacia romană existau creştini puţini, neconvertiţi la noua credinţă aici, ci veniţi deja creştini. Cele două puncte de vedere, ale lui Pârvan şi Daicoviciu, nu se opun, ci sunt oarecum complementare.

Vasile Pârvan, unul din primii cercetători ai creştinismului, spunea în cartea sa, Contribuţii epigrafice…: „Către anul 300, creştinismul în forma sa latină ajunsese biruitor până la Dunăre, pe toată întinderea ei, până la Noviodunum (Isaccea) inclusiv. Dincolo de Dunăre, în nordul ei, goţii primiseră creştinismul, prin Wulfila, în forma orientală, ariană şi greacă. În anul 325, la nord de Dunăre, undeva în Gothia, exista chiar un episcopat gotic. În sfârşit, înspre anul 350, toate oraşele însemnate ale celor două Moesii erau reşedinţe episcopale”. Scriind douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Nicolae Iorga face o precizare metodologică: „..creştinismul trebuie cercetat şi altfel decât printr-o înşirare, printr-o interpretare de piese arheologice şi printr-o căutare în listele de martiri ori chiar şi în biografia, îndoielnică, a unui misionar. Numai punându-l în legătură cu tot mediul, ca şi, mai ales, cu o întreagă viaţă a mulţimilor umile, îi putem găsi adevăratul rost.”

Acolo unde provincia romană a fost dominată de cetăţi (oraşe), s-a putut desfăşura o „propagandă” (răspândire) a noii religii „cu grabnice şi statornice urmări” (Iorga). Printre alte posibilităţi de pătrundere se afla şi aceea de a avea biserica gata instalată în clădirea judecătorească a basilicei romane, cu trecerea sfântului îngropat în încăperea de sub pământ, lângă fântâna de apă binecuvântată, în locul zeului detronat – de la Sf. Dasius, la Durostorum, la Sf. Vasile şi Trifon, în oraşele dalmaţiene. În ceea ce priveşte întinderea creştinismului în sud-estul şi estul Europei este cert că ea a trebuit să se folosească de unitatea elenică în jurul Mării Negre. Şi în această privinţă, răspândirea noii credinţe, rolul cetăţilor greceşti a fost mare – ca exemplu, doar prin Marsilia a pătruns creştinismul în Galia. Prin urmare, tot creştinismul balcanic, înainte de Constantin (306-337), va fi legat de coastele Mării Negre, de staţiile marilor drumuri imperiale, de existenţa unor sinagogi evreieşti. Creştinismul este legat de ţărmul sudic, răsăritean şi nordic al Pontului. Prin răspândirea în cetăţile pontice şi prin ceea ce a plecat din aceste centre, mult mai mult decât prin propagandele misionare şi influenţe oficiale puţin cunoscute din vremea constantiniană, s-a ajuns la difuziunea noii credinţe. Ideea lui Iorga este că una din manifestările puternicei vieţi populare – atât de evidentă după secolul al III-lea d.H. – care putea să existe şi fără a atrage atenţia şi a fi amintită în izvoarele scrise, documente şi povestiri, este şi „acel creştinism al nostru, al nostru al tuturor”, şi pe un mal dunărean şi pe celălalt, între Marea Neagră şi Adriatică.

De când datează creştinismul în nordul Dunării? În Dacia romană au fost creştini, este o „necesitate logic-istorică” (Pârvan), dar izvoarele literare nu ne dau nimic sigur înainte de 250, doar o inscripţie din Napoca, anterioară retragerii aureliene, care se încheie cu monograma creştină. Între oamenii de multe neamuri care au fost aduşi în Dacia, ca ostaşi, ca muncitori în mine şi în ocnele de sare, sau care au venit ca întreprinzători şi negustori s-au aflat şi aderenţi ai acelei „superstitio iudaica”- creştinii. Acei creştini, existenţi aici încă din secolul al III-lea, sunt veniţi din Orient cu credinţele lor de-acasă, ei nu au dobândit-o în Dacia, sunt puţini şi singulari faţă de cei ce cred în zei. Un „sâmbure vechi creştin” (Pârvan), anterior anului 275, a existat cu certitudine în Dacia, însă el a fost numai credinţa unei minorităţi a daco-romanilor şi n-a avut în el însuşi puterea de a cuceri întregul popor.

Pentru identificarea acestor creştini, „li s-au căutat numele în pietre şi vase” (Iorga), dar creştinismul, consideră el, nu trebuie privit„ în afară de predicarea sacră a lui Iisus, ca o doctrină nouă, zbucnind deodată, gata făcută”. Pe lângă pregătirea în biserica începătoare, este şi o alta dincolo de ea şi în jurul ei. Pe vremea lui Aurelian (270-275), orientarea spre monoteism cuprindea şi lagărele militare, ce trebuie considerate ca unul din mijloacele principale pentru răspândirea religiei celei noi, ea fiind mult timp un cult secret militar şi o „vrajă pentru victorie”. Pe de altă parte, minţile simple cereau şi un simbol unic, şi nici unul nu putea să fie mai strălucitor şi mai măreţ decât soarele (cultul lui Sol invictus), Sf. Soare al superstiţiei şi al cântecului popular de la sate, Împăratul însuşi fiind un „dublu al Soarelui”. Încă în secolele I-III, filosofii concepuseră un monoteism mai curat, misterele urmăreau acelaşi scop, încât putea fi cineva mai mult sau mai puţin „creştin”. Termenul creştin „dominus et deus” (Dumnezeu) începuse să circule încă de la Domitian (81-96) şi va continua până la Constantin (306-337): „Unus igitur omnium Dominus Deus”. Se invoca „Zeul cel mai înalt” şi dogma Treimii se putea găsi în lumea barbară.

În aceste condiţii, nu este de mirare să fi pătruns la vechii credincioşi ai „nemuririi”, de la Dunăre şi Carpaţi, religii întemeiate pe speranţă şi înviere, precum creştinismul. Mai mult, trecerea la creştinism este, foarte adesea, o simplă traducere din păgânismul anterior. Se ştie de unde vine marele cult al Maicii Domnului, în Apus şi Răsărit, s-a recunoscut, pe bună dreptate, în Sf. Gheorghe continuarea atât de popularului „erou trac”, iar Sf. Cosma şi Damian apar, în secolul al IV-lea, ca înlocuitori ai dioscurilor, la Cavarna, în Dobrogea. (Un istoric, Zeiller-„Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes”, Paris, 1918, se întreba dacă aceste credinţe orientale au fost un ajutor sau o piedică pentru răspândirea creştinismului). În ceea ce priveşte sinteza religioasă a poporului nostru (român), ceea ce lipseşte aici cu totul este amintirea zeului local, care nu este cel mai mare, ci cel mai activ. Astfel, sfinţilor nu li s-a repartizat niciodată un anumit ţinut, ei nu sunt legaţi, ca la greci şi la francezi, de un anume munte, apă, pădure-doar Mama Pădurii a folclorului vine din cine ştie ce vechi infiltraţii uralo-altaice, care dau o hâdă viaţă divină codrului, aşa legat, altfel, de neamul nostru.

În religia românului, consideră Iorga, este şi ceva general, universal, el
n-a înţeles niciodată să-şi ţie un Dumnezeu pentru sine: lumea toată este dumnezeiască, dar este astfel pentru toţi oamenii, fără deosebire. În credinţa acestor rurali, după secolul al III-lea, avem o lume de sate în nordul Dunării, va trăi mai mult acel Dominus Deus, acel Dumnezeu de sinteză al filosofilor decât Sabaotul noii religii ebraice. De aici forma pur bisericească a lui Iisus Hristos, care rimează cu supus, sănătos. Tertulian şi Origen amintesc că religia creştină s-a întins şi la sarmaţi, daci, germani, sciţi, fără a avea cunoştinţa locurilor de-aici şi nici ştiri despre vreo biserică organizată. Însă satele româneşti, pagi, de unde sensul de închinător al vechilor zei, pe care l-a dobândit cuvântul paganus (păgân), au rămas cu tradiţia strămoşilor geţi şi, chiar atunci când s-au raliat la noua credinţă, acum (secolul IV) sprijinită pe îndemnul, ordinul împărătesc, în vremea lui Constantin şi a urmaşilor lui, acestea au deversat în noua lege cea mai mare parte din vechile eresuri şi datini. Iorga insistă asupra acestui aspect: «Nu este greu să se arate larga parte de păgânism, care este şi acum în religia, de un materialism uneori grosolan şi de superstiţioase iluzii, a satelor. Din păgânismul adânc înrădăcinat, care a degenerat treptat într-un folclor insondabil, au rămas în jurul „dracului”, o sumedenie de superstiţii, care leagă şi desleagă, cu „strige” şi „strigoi”, cu „vergelatul” şi alte obiceiuri, care, sub nume slavone, dar fără să vie de la o influenţă slavonă, s-au păstrat până astăzi.»

Treptat se ajunge la adoptarea din ce în ce mai generală a unui creştinism de sinteză şi de folclor, cu prea puţină teologie şi chiar ierarhie adevărată în el.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

30 ianuarie 2019

Alexandru NEMOIANU: Buturuga mică, răstoarnă carul mare

De aproape două decenii întreaga lume și tot ce este mijloc de informare controlat de “putere” a stat sub semnul promovării “globalismului”.
În repetate rânduri s-a arătat și s-a demonstrate că în fapt “globalismul”, sub masca unor bune intenții iluzorii, însemna controlul absolut asupra “lumii” de către “anumite” cercuri.
În cursul acestor două decenii absolut toți și toate au fost bombardați (uneori la propriu!) cu “informări’ despre caracterul “depășit” al ideilor de :Țară, Neam, Credință.
Dintr-o perspective istorică mai largă în fond era o continuare, în formă nouă, a vechii obsesii de inspirație satanică a “internaționalismului”. Care “internaționalism”, indiferent de gesticulația verbală folosită, în esență dorea și dorește să înlocuiască condiția de “persoană”, entitate eminamente liberă și spirituală, cu acea de “individ”, de număr biologic și socio-economic.
Se părea că nimic nu poate sta în calea “globalismului” că va trebui să ne supunem, să ne plecăm capul sub un jug umilitor și înjositor, că va trebui să ne uităm numele, originea, ”locul”. Dar iată că din nou istoria s-a dovedit cu neputință a fi prevestită și condiționată.
De mai bine de cinci ani și din ce în ce mai brutal, trupurile “globaliste” sunt lovite de criză, morală și economică, și tot mai deslușit se aude strigătul lor de panică stridentă și se deslușește faptul că li se strânge latul de gât. Evident că acest eșec al “globalismului” înseamnă, că întotdeauna, că, pentru o vreme, cei bogați vor deveni încă mai bogați iar cei săraci vor fi încă mai săraci. În privința asta “nimic nou sub soare”. Dar în același timp devine limpede că factorul esențial în eșecul “globalismului” au fost “locurile” istorice,”țările” din totdeauna, încăpățânarea lor de a fi: de la Tirol, la Catalunia, și de la Burgundia la Almăj.
“Locurile” istorice au răsturnat carul triumfalist al “globalismului. ”Buturuga mică a răsturnat carul mare!”
Însă am fi cu totul naivi dacă ne vom imagina că promotorii “globalismului” se vor da așa de repede bătuți. Aceia sunt profesioniști ai răului și al facerii de rău, inspirați de tenacitatea „tatălui lor“, negativitatea pură, necuratul.
A început și în viitor se va intensifica, lupta și acțiunea de distrugere a “locurilor”, a “țărilor”. Această încercare a răului va fi făcută în mai multe feluri și pe mai multe planuri și în același timp.
Mai întâi se va încerca o discreditare morală,o descurajare psihologică. Se va spune: ”aceste locuri nu au viitor, aceste “locuri” se vor pustii, cei care rămân nu vor avea nimica de făcut și vor fi “marginalizați”. (Evident că adevărul istoric, adică împrejurarea, FAPTUL, că aceste locuri au un trecut care efectiv nu poate fi cunoscut, faptul ce ele sunt practic din totdeauna, nu va descuraja pe atleții răului și ai minciunii de care pomeneam). Iar apoi vor avea loc acțiuni directe de piraterie și furt economic și social: abuzurile vor fi tolerate și încurajate, structurile locale (școli, spitale, biserici) vor fi sabotate direct, distruse direct, închise, “concesionate” și așa mai departe. Iar în același timp se vor ivi tot soiul de “generoși”, dornici să cumpere pământ pe preț de nimica. Dar părerea mea este că aceste acțiuni potrivnice nu vor reuși. Părerea mea este că din perspectiva istoriei și considerând lucrarea vremii, în confruntarea dintre “globalism” și “locuri”, ”locurile” au biruit. În momentul de fata “globalismul” și “comisarii” de la Bruxelles sunt în panică: Franța este în stare de revoltă, Marea Britanie clocotește; Italia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia au arborat steagul identității naționale și creștine. Singura Germania stă pe loc, fiind stat ocupat military dar, si acolo, este liniștea de dinaintea furtunii. Iar în USA “globaliștii” sunt și ei puși pe fugă. ”Locurile” vor fi biruitoare!
Biruința “locurilor” nu va fi fulgerătoare, va fi incrementala, bucată cu bucată. Tot mai mult politicieni și propagandiștii ai “globalism”-sorosismului vor deveni mai ridicoli și cu mai puțină credibilitate. Tot mai mult, ei și urmașii lor, se vor vădi ce sunt: lipsiți de orice credință, ideal și țintă, fără urma de loialitate sau atașament etnic sau social, obsedați de confort și “siguranță”, deficitari în bărbăție, respectiv, feminitate, un soi de castrați tinzând spre sodomie, incapabili să viseze mai mult decât o închisoare cu confort sporit și maimuțărind un vocabular pe care de fapt nici nu îl înțeleg. Să ne uitam la ONG-iștii, #abominația #rezist, USR, ”julien” și aplaudacii lor penibili! Acest gen de oameni nu sunt o alternativă și vor dispare. Iar în loc va rămâne superba unitate în diversitate care înseamnă respect pentru fiecare element al creației, Neam, Credință, Familie. Dar, să nu ne amăgim, TOȚI și fiecare trebuie să exprime limpede în ce crede. Tăcerea nu este o opțiune căci, ”cel care tace este de acord”. Să căutam să scoatem ca pe gunoi formațiunile politice anti românești și pe aplaudacii lor. Acuma este vremea.
Eu cred că este o nouă împrejurare care va dovedi că, “apă trece și pietrele rămân”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

29 ianuarie, 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor acestora revenind, în totalitate, autorilor.

Emilia-Paula ZAGAVEI: Vis și gând

Glasul clipelor mele ucise. Cuvintele înghețate de ploi târzii, cuvintele abandonate pe obosita peniță a timpului, rămân suspendate pe o margine de gând și așteaptă clipa când își vor lua iarăși zborul. Visele-mi ning trăiri neîntâlnite și fericiri imposibile. Târziu am înțeles că doar în ale mele visuri și gânduri nimeni și nimic nu mă poate răni, că ele sunt refugiile mele din calea urâciunilor vieții, pitite după un paravan ridicat între mine și lume. Doar pe tărâmul lor sunt eu, adevărata eu. Doar acolo mă regăsesc învăluită în liniște, învăluită de fericire. Nici măcar frumusețea iernii nu mă poate răpi din îmbrățișarea lor. Nici fermecătorul dans al fulgilor golași, nici simfonia iernii ce-mi cântă la fereastră pictând cu notele sale flori de gheață pe geamuri.
Visele. Așezate și frumos ordonate, parfumate și mult prea cuminți, mă așteaptă seară de seară să le răsfoiesc paginile colorate de timp. Mângâierea lor catifelată, sărutul lor plin de nectarul zeilor, privirea lor flămândă de iubire mă amețesc și mă ademenesc mereu. Fugim mână în mână de urâciunile vieții, colorăm curcubeele și sărutăm soarele, atingem zenitul și devenim sublim poem cu mireasmă de magnolii. Zorii de zi le risipesc și le adună iar în cufărul cu zestre al sufletului meu.
Gândurile. Profunde, uneori cu aromă de galbeni trandafiri sau îmbrăcate în petale de iasomie, uneori amare de dulci sau pline de neliniști liniștitoare… cuminți sau obraznice, tăcute sau gălăgioase, însorite sau înzăpezite, îmi dau sens vieții și putere de a mai face un pas.
Vis și gând….și eu.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

26 ianuarie 2019

Vavila POPOVICI: Despre compasiune, dezinteres și cruzime

„…Ce s-a-ntâmplat cu noi? / Ce s-a-ntâmplat cu sufletele noastre ? / Ne-am abrutizat! / Instinctelor primare ne-am încredințat: / cinismului, brutalității, promiscuității. / Trăim fără iubire, vai nouă! / Uităm că zilele ne sunt atât de puține, / c-ar trebui în fiecare clipă / să iubim orice și pe oricine! ”

( Din volumul de versuri „Închin acest pahar iubirii”.)

Compasiunea este sentimentul de înțelegere, de milă, compătimire față de suferința sau de nenorocirea cuiva. Înseamnă conectare, judecată, înțelegerea suferinței celuilalt. Cel lipsit de acest sentiment, este un om nemilos, lipsit de empatie, egoist. El refuză sau nu este în stare să intuiască realitatea, nu se identifică afectiv, este un om nepăsător; în golul sufletului său intră cu ușurință orgoliul, răutatea.

Compasiunea este considerată ca fiind una dintre cele mai mari virtuți ale omului. Cuvântul este similar cu „milă”, pomenit de nenumărate ori în Biblie. În momentele de deznădejde implorăm și strigăm în rugăciunile noastre: „Doamne, fie-Ți milă de mine!”, sau, „Doamne, fie-ți milă de noi!”. Sfântul Ioan amintea că mila noastră trebuie să fie folositoare, în sensul că nu trebuie „să iubim doar cu vorba, ci cu fapta și cu adevărul”.

Amintesc situația din România acestor zile, când s-au produs crime, violuri, tâlhării în lanț, în urma punerii în libertate a sute de persoane aflate după gratii, prin acordarea beneficiilor compensatorii prevăzute în legea 169/2017. Nepăsarea, lipsa de profesionalism a conducătorilor, cinismul, lipsa lor de umanitate, de compasiune față de concetățenii lor – victime – au ieșit la iveală prin judecata viciată, crudă, asupra faptele întâmplate, deoarece în loc de a lua măsuri urgente pentru stoparea efectelor aplicării legii, au pierdut timp căutând vinovații elaborării legii, pentru a se dezvinovăți, a arunca vina asupra lor.

Li s-a dat posibilitatea hoților, violatorilor și criminalilor să recidiveze la puțin timp după eliberarea din închisori. Aceștia, năuciți, de îndată ce au ieșit din închisori, nu au știu ce să facă cu libertatea lor. Libertatea trebuie gestionată, dar nimeni nu-i îndrumă, nimeni nu-i ajută. „Flămânzi și goi, făr-adăpost” își folosesc ultimele puteri fizice în scopuri distructive: crime, furturi, violuri. Prima întrebare ar fi de ce se dedau oamenii la numeroase infracțiuni? O dată pedepsiți, ai zice că nu mai au gândurile de altădată, de a se îmbogățească cât mai repede cu putință, de a fura cât mai mult și de a munci cât mai puțin, de a avea salarii și averi cât mai mari sau, dacă-i posibil chiar să nu mai muncească dar să fie plătiți, obicei dobândit din comunism, când un prieten activist de partid te sfătuia: „Nu fii fraier, fă-te doar că muncești!” Și totuși tâlharii care au fost pedepsiți în ultimii ani, ies din închisori cu gustul amplificat al furtului, al crimei, al violului, fiindcă guvernanților – majoritatea hoți și ei – nu le-a păsat de soarta deținuților, de faptul că au condiții inumane, că nu se ocupă nimeni de sufletele lor, de curățirea păcatelor săvârșite; nu s-a gândit nimeni că ei sunt oameni care nu trebuie pierduți definitiv pentru societate, că este nevoie de a-i pregăti pentru a putea fi reintegrați la ieșirea din închisori. Și în acest mod toți cei eliberați s-au considerat nevinovați, niciunul nu și-a recunoscut vina, niciunul nu s-a căit, fiindcă „Dacă totuși păcatul a fost săvârșit, e nevoie de căință din partea celui căzut”, ne învață tot Biblia.

S-au succedat o mulțime de modificări ale legilor în ultimii ani, dar nu s-a realizat nimic din cerințele CEDO care erau și sunt obligatorii, din câte am înțeles. Iar Recursul compensatoriu din Legea 169/2017 (lege care se aplică retroactiv, începând cu 24 iulie 2012) a fost fals prezentat publicului ca o măsură reparatorie impusă de CEDO.

Cel eliberat se poate prezenta mai repede decât în mod normal în fața instanței de judecată, care poate dispune eliberarea condiționată. Deși codul penal prevede, în art. 99-100, că eliberarea condiționată poate fi dispusă doar dacă „instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate”, instanțele de judecată au acționat superficial, nu au examinat cu atenție și răbdare fiecare caz de eliberare condiționată. Astfel s-a ajuns la situația în care au fost eliberați și condamnații care nu s-au îndreptat și nu se puteau reintegra în societate în acel moment. Atât eliberarea la termen, mult prea grăbită în urma adoptării legii „recursului compensatoriu“, cât și eliberarea condiționată a unor condamnați care nu s-au îndreptat și nu se pot reintegra, excese stimulate și motivate de faptul că nu există suficiente spații de detenție, nu au făcut decât să încurajeze fenomenul infracțional. Aceste eliberări induc ideea că se poate scăpa mai ușor după comiterea de infracțiuni, oricât de grave ar fi ele. Astfel se poate ajunge la comiterea de noi infracțiuni, din ce în ce mai grave, la noi victime ale noilor infracțiuni și, în cele din urmă, la reîntoarcerea în penitenciare a celor care au fost eliberați cu prea mare ușurință, fără ca ei să se fi îndreptat și să se poată reintegra în societate. Este foarte posibil ca penitenciarele să se reaglomereze, ca efect al acestei goliri grăbite, puțin gândite. Ceea ce se și întâmplă în momentul de față. Faptul că închisorile sunt neîncăpătoare se putea soluționa prin construirea de noi închisori, și nu prin eliberarea deținuților, așa la grămadă, acțiune care s-a dovedit a fi creat pericole pentru siguranța, viața, sănătatea și integritatea bunurilor cetățenilor. Legea elaborată favorizează infractorii și defavorizează cetățenii. Astfel, populația plătește cu viața, sănătatea sau cu bunuri, pentru lipsa de judecată, nepăsarea și cel mai important, pentru lipsa de compasiune față de victimele acestor criminali ieșiți din închisori. Dreptul la viață, dreptul la protecția proprietății sunt și ele drepturi prevăzute și garantate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate renunța la aceste drepturi fundamentale, sub pretextul respectării altor drepturi. Întotdeauna trebuie păstrat un echilibru, având grijă pentru viața membrilor societății. Dacă s-a ales, din comoditate și lipsă de interes/nepăsare varianta eliberării unui număr mare din închisori pentru rezolvarea problemei supraaglomerării, eliberarea ar fi trebuit să fie bine controlată, să fie eliberate persoanele care prezentau un pericol mai mic pentru societate, și nicidecum a celor condamnați pentru infracțiuni comise cu violență. În scurt timp, iată, s-au produs delicte a celor eliberați precum: crime, tâlhări, violuri.

Găsesc scris într-un ziar: „Că actuala conducere a țării duce Romania în prăpastie economică, este o realitate. Dar să elibereze 13.000 de deținuți de drept comun, ajunși în închisoare pentru crime, violuri și care, la scurt timp de la eliberare, au comis aceleași gen de infracțiuni, depășește orice putere de înțelegere. Ministrul justiției, Tudorel Toader și actuala coaliție au provocat și provoacă traume îngrozitoare propriilor cetățeni, sunt autorii morali ai crimelor și violurilor din ultimele luni. Posibil că au provocat drame și celor care i-au votat, ceea ce îi vor face să se gândească de multe ori înainte de a pune votul în urnă”.

Sociologul, tânărul băcăuan Valeriu Ștefănescu, în eseul său „Simțul moral românesc” afirmă că „societatea românească a fost îngenunchiată de către o continuă stare de criză: de la criza existențială până la cea spirituală”. Are dreptate! Din criză în criză, aș zice, în prezent – un melanj de crize…

Legea ar trebui urgent abrogată și începută, tot urgent, construirea de noi locuri de detenție, pentru deținuți. De asemenea, guvernul va trebui să se ocupe de educația celor eliberați, de a le oferi locuri de muncă. Dar, în loc să se ocupe de această problemă în prezent prost gestionată, pentru remedierea ei pe cât posibil, guvernul – revin cu aprecierea – , din cinism și auto-apărare, distorsionează calea, caută vinovații acestor crime, fără să compătimească victimele criminalilor. Este desigur o manipulare grosolană, insinuându-se o „vinovăție generalizată”, după cum nota scriitorul Petre Barbu, în ziarul „Adevărul”: „Campaniile derulate de adunătura de derbedei condusă de Liviu Dragnea au la bază manualul de manipulare și intoxicare al fostei Securități…”.

Miercuri, 16 ianuarie 2019, ministrul justiției a făcut o declarație despre recursul compensatoriu, precizând că legea a fost susținută și votată de PNL, USR, UDMR, iar Președintele Țării a promulgat legea fără să o atace la Curtea Constituțională. Da!, vina generalizată este o metodă clasică de a disipa responsabilitatea și a împrăștia tuturor sentimentul de complicitate. Cât despre propriul lui dezinteres, faptul că a neglijat lucruri importante, ministrul Tudorel Toader nu a spus nimic. Despre compasiune – nimic. Și cine nu are această simțire, nu merită nici o fărâmă de respect.

Sindicaliștii din Administrația Penitenciarelor îl avertizează pe ministrul Justiției Tudorel Toader că infracțiunea de comunicare de informații false se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani, acuzându-l pentru afirmația că autorul crimei de la Mediaș – uciderea tânărului de 25 de ani – , nu a beneficiat de Legea recursului compensatoriu.

Președintele Klaus Iohannis a declarat în aceeași zi, referitor la Legea recursului compensatoriu, că siguranța cetățeanului nu este negociabilă, iar soluția nu este căutarea unui vinovat.

În tot acest scenariu sumbru, reprezentanții partidului conducător și ai guvernului au acționat cu cinism și lipsă de compasiune, de umanitate. Or, scopul omului pe această planetă este umanitatea, adică binele, adevărul și iubirea. Ura, acționarea după bunul plac – opuse iubirii – reprezintă pericole pentru umanitate, iar omul care dispune de o putere mare, își permite să le folosească pentru a-i distruge pe ceilalți și pentru a-și atinge scopul egoist.

De ce s-a permis schilodirea legilor justiției? Nu s-a putut opune nimeni puterii? De ce nu s-a acționat conform dreptății? Dar unde să găsești dreptatea, când dai de creiere spălate din tinerețe, ideologizate în sensul obedienței față de politicienii neo-comuniști ai țării, guvernanți care se perindă și care nu văd interesele țării, ci alunecă perfid pe căi periculoase și dezastruoase pentru țară?

Când rigla le este strâmbă, cum să traseze ei, puternicii zilei, o linie dreaptă?

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

21 ianuarie 2019

Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre ,,Sola Scriptura”

Cu îngrijorare se poate vedea că anume aberații teologice, cultivate de grupuri excentrice, sectare, care își spun creștine, sunt vehiculate insistente în spațiul mediatic. Câteva dintre ele trebuiesc adresate, chiar cu riscul de a repeta. În lipsa unor precizări clare există primejdia ca, oameni neavizați, să cadă pradă acestor erori. Între teoriile aberante, greșite și direct blasfemice se află teoria, “Sola Scriptura”.
Doctrina “Sola Scriptura” a fost inițiată de către Martin Luther și până la un punct pe bună dreptate. El era dezgustat de viciile și decăderea curții papale. Dar mai apoi s-a văzut că bunele lui intenții nu erau suficiente căci doctrina “Sola Scriptura” a devenit o armă folosită împotriva Bisericii. Dar este necesară o scurtă explicație a ce este doctrina “Sola Scriptura”.
În esență ea afirmă că singura sursă de căutare a lui Dumnezeu și singurul răspuns asupra modului de a îl caută este citirea și respectarea strictă a textului Sfintei Scripturi. La prima vedere o modalitate clară și la îndemână. Dar detaliile nu se potrivesc și întotdeauna “necuratul” sălășuiește în detalii.
În primul rând trebuie stabilit clar: cine a creat pe cine: Scriptura a creat Sfânta Tradiție sau invers. Iar aici răspunsul istoric, faptic, împotriva căruia nu există argument, este clar, Sfânta Tradiție a Bisericii. Din nou trebuie să fim lămuriți la înțelesul cuvintelor. Prin Biserică se înțelege totalitatea Poporului, laici și cler, care împreună alcătuiesc Trupul mistic al lui Hristos. Revenid deci. În Biserica și conform Sfintei Tradiții a fost alcătuită Scriptura. Biserica, conform cu Sfânta Tradiție, ”predania” apostolică, a fost cea care a stabilit care sunt textele “canonice” și care nu sunt și asta pentru a apară pe credincioși de căderea în eroare. (Este elementar logic acest lucru. Nu “certificatul de naștere” premerge copilul,ci invers.) Iar de la acest punct începe greșeala doctrinei “Sola Scriptură”. Din nou să ne referim la fapte care nu pot fi argumentate.
Urmând doctrina “sola Scriptura” de la Martin Luther și până azi au apărut aproximativ douăzeci și patru de mii de denominații protestante și neo-protestante. Unii dintre cei care urmează această doctrina, ”Martorii lui Iehova”, ”Unitarienii”, “mormonii” , au împins zelul lor pentru “Sola Scriptura” așa de departe că au sfârșit prin a nu mai fi creștini! Dar lăsând orice glumă la o parte ne referim din nou la fapte. Dacă un Baptist și un penticostal vor argumenta împreună, și unul și altul vor cita texte scripturistice, întotdeauna scoase din contxt. Deci din punct de vedere intelectual ei sunt pe același nivel. Atunci care poate fi explicația că folosind aceiași „sursa” s-a ajuns la douăzeci și patru de mii de denominatii, douazeci și patru de mii de răspunsuri diferite? Greșeala este una de metodologie. Scriptura nu poate fi explicată individual și nu poate fi înțeleasă individual. Scriptura trebuie citită și interpretată în Biserica, de către Trupul lui Hristos. Căci poporul adunat în Biserica încetează să mai fie, eu și tu și el, devine “altceva” , iar acest “altceva” este Trupul lui Hristos.
Dar doctrina Sola Scriptură mai comite o colosală eroare când se opune Tradiției. Adevărul este că Tradiția a existat mai înainte să fi fost Scriptura. Sfântul Pavel îi îndemna pe Tesalonicieni, pe Corintieni, pe Tit și pe Timotei să respecte Tradiția într-o vreme în care Evangheliile nici nu fuseseră scrise. Căci aici este o altă mare neînțelegere.
Evangheliile au fost scrise ca să aducă mărturie despre viața,moartea și învierea lui Hristos. Tradiția orală a păstrat însă TOATE învățăturile lui Hristos cele pe care dacă ar fi fost scrise, ”lumea întreagă nu le-ar cuprinde” (Ioan 21;25). Căci modul de rugăciune al primilor creștini urma modelul ebraic, cu ceasuri, mers la Templu și “frângerea pâinii”, Liturghia astfel s-a alcătuit. În acest fel s-a păstrat neschimbată Dreapta Credință din vremea Apostolilor si până azi. Teoria „Sola Scriptura” este contrazisă de către existenta celor douăzeci și patru de mii de denominații neo-protestante, această Hydra care devoră Neamurile.
Iar la aceasta trebuie din nou adăugat că Biserica este una așa cum și Trupul lui Hristos doar unul este. Pentru Ortodocși nu încape îndoială că Biserica Ortodoxă este cea care cuprinde Tradiția și tot adevărul scripturistic. În acelaș timp Binecredincioșii nu consideră că doar ei se vor mântui. Ei afirmă că cei care se vor mântui, într-un chip tainc, sunt parte din Biserica. În vorbele lui Episcopului Kallistos Ware, un adevărat apostol al anglo-saxonilor, ”noi știm unde este Biserica, dar nu știm unde ea nu este”. Dar aceasta face parte din iconomia planului divin. Pentru noi este lipsă să ascultăm de învățătura Ortodoxă, singura care ne poate mântui.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

21 ianuarie, 2019

Diana IORDAN: Diana Ciugureanu Zlatan – Portret de amator!

Participând la diverse evenimente cultural- artistice (lansări de carte, concerte, aniversări, etc.), am văzut și ulterior am cunoscut o doamnă distinsă, elegantă având un aer de „nu știu ce”, un fel de aura nevăzută care o făcea să fie imediat remarcată de către cei din jur. Era doamna Diana Ciugureanu Zlatan, poeta din Chișinău, președintele Uniunii Scriitorilor de Limba Română, jurnalistă, cantautoare….

Descendentă dintr-o familie care a dat țării pe dr. Daniel Ciugureanu, prim ministru al Basarabiei în anul 1918 când aceasta și-a proclamat unirea cu patria mamă,. Diana este ea însăși o înflăcărată luptătoare pentru românism, pentru înfăptuirea unirii între cele două state românești.

Dacă la început mi s-a părut că este o persoană oarecum distantă, puțin abordabilă, când am cunoscut-o mai bine am descoperit o femeie caldă, prietenoasă, deschisă la suflet, cultă, frumoasă, apropiată. Avea, cum se spune, “la suprafață o pojghiță de gheață dar sub care se poate face baie”.

Cine este Diana Ciugureanu-Zlatan? Așa cum mărturisea Diana cândva, este …”O visătoare incurabilă, un om bun, ambițios și tenace, dar care are un pic de vedetism. Îmi place să fiu în centrul atenției, să mă iubească lumea. Pentru asta mă mobilizez, lucrez asupra mea, tind să fiu mai bună decât ieri. Iar la sfârșitul zilei, când mă retrag în locuința mea, mă transform într-un copil cuminte. Astfel, mă simt mai aproape de Dumnezeu.“

Este președinta-fondatoare a Uniunii Scriitoriilor Europeni din Moldova, precum și a Asociației Cultural-Creștine ,,Poduri de Dor”, poetă îndrăgită în Republica Moldova și în România, o femeie deosebită și o mamă-model. Vă invit să o cunoașteți pe Diana Ciugureanu-Zlatan, un om puternic, curajos și ambițios, a cărei carte de suflet este Biblia. Are studii în filologie și a activat 15 ani în domeniul jurnalismului, la Compania Națională ,, Teleradio-Moldova”.

Citindu-i poeziile, am desprins ideea, că este important să nu uităm niciodată cine suntem, de identitatea noastră! Exemplific cu acest poem scris de curând…

,,Laptele spațiului

ne suntem muguri de absolut,
alăptați cu frica de a ne pierde,
până la vreun fior al timpului
din inefabilul spațialității dansante…
ne sorbim venin benign,
masacrul adevărurilor
erupe a pace fără prada
alinătoare de rost rarefiat.
minunăm înserarea
sub lumânarea esenței –
de la pendulul zidirii,
la clopotul încolonării…”
(Diana Ciugureanu 13 ianuarie 2019)

În aceste versuri minunate am descoperit deasemenea trăiri profunde și mesajul sufletului, exprimate cu har poetic.

Un crez al Dianei Ciugureanu, este „Cea mai importantă si singura luptă este aceea de a te opri din lupte…Doamne, ajută-mă să scap de toate luptele din mine!
De-aș fi un lup, aș urla de dor pentru Dacia….
De-aș fi un șofer, aș conduce o “Dacia” românească elogiată de polonezul Tusk“.

Sunt onorată de faptul că am luat parte la evenimente unde am avut bucuria și plăcerea să mă bucur de prezența unei asemenea personalități…distinsa doamnă, Diana Ciugureanu. Îmbrățișez sufletul tău frumos, îți doresc binecuvântare cerească în continuarea misiunii de Om al Culturii!

Darul meu special este Admirația, Respectul și gândul bun!

Aleasă afecțiune și prețuire, cu drag…Eu!

—————————

Diana IORDAN

București

20 ianuarie 2019