Mariana Zorița TURDA: Ploaia

Ploaia rece și deasă, stropea caldarâmul cald. Pășeam agale, însoțită de gânduri, iar aburii denși mă învăluiau într-o perdea de ceață. Cred că veneam din trecut și probabil, pașii mă purtau spre nicăieri.
Trezindu-mă din adâncul gândurilor și privind ploaia, văd la un moment dat…o siluetă învăluită parcă în mister și care trăgea după ea un geamantan enorm !
Grăbesc pasul pentru a o ajunge, cu gândul de a schimba două vorbe și pentru a nu fi singură, în acea ploaie care îți îngheța și sufletul .
Silueta, mă vede și ea… și se pare că avea aceleași intenții .
Ne întâlnim, ne dăm binețe, pășim agale, în tăcere privind-o. Văd o femeie care umblă prin ploaie, protejată doar de gânduri…apoi, o întreb de unde vine și de ce călătorește prin ploaie.
Mă privește uimită… și mă întreabă același lucru…iar eu nu aveam un răspuns.
După o secundă, care mi s-a părut o eternitate…îmi răspunde :
Eu trebuie să trec prin această ploaie, trebuie să prind lumina și căldura razei !
Dar de unde vii ?
De departe…dar uite o băncuță…hai să ședem și îți voi povestii.
Eu vin de la orfelinat, de la orfelinatul oamenilor mari …de acolo de unde sunt două categorii de oameni…cei cu bucuria de a privii soarele… și cei cărora nu li se permite…nici măcar să privească o mică rază.
Dar tu, tu din ce categorie făcea-i parte ? (dintr-odată aveam atâtea întrebări, pentru ea. De ce ? Era doar o persoană întâlnită pe strada vieții.)
Eu ? Cum, eu făceam parte din categoria celor ce aveau doar câteva drepturi…adică…să spele, să curețe și să tacă… și mai ales, să nu privească spre soare !
Și…cum ai trăit așa ? Și de ce ai plecat ?
Păi…nu am plecat, m-au părăsit…
Până atunci am crezut…că am pe cineva…pe ei… și că nu îmi doream altceva…numai că într-o zi…când am făcut majoratul,…am îndrăznit să mă uit pe fereastră. Atunci…am văzut o bucățică de soare, o mică rază, în depărtare… și asta a fost greșeala mea. A trebuit să plec… și am plecat… și ploaia…trebuie să trec ploaia să ajung la mica mea rază !
Dar în geamantan, în geamantan ce ai? Este așa mare ! Nu ți-e greu ?
Nu ! Mi-a fost greu până le-am adunat pe toate la un loc ! Acum…este trecut… și nu-i mai simt atât de tare greutatea !
Dacă…dacă aș avea o casă…asta da …nu ar fii încăput, sau, o familie…nici dragostea pentru ea nu ar fi încăput… Am crezut că le am…dar m-am înșelat ! În tot acel orfelinat, plin de atâtea persoane, pe care eu le iubeam…am fost de fapt singură. Asa că…mai bine prin ploaie…spre mica mea rază !
Dar …ești udă toată ! Nu ți-e frig ?
Nu…speranța că mai prind un pic de lumină și căldură de la raza mea…mă face să merg mai departe, înainte.
Dar, hai…gata…uite se vede în zare…o luminiță ! Mã grăbesc…poate…este ea !
Și …a plecat !
Am rămas singură…pe bancă, privind la ea…cum se îndepărtează…trăgând acel geamantan uriaș și gândindu-mă… Oare eu…eu ce am în geamantanul vieții mele ?

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

Lasă un răspuns