Categorie: Eseu

Vavila POPOVICI: Flamenco – o fereastră deschisă spre sufletul Andaluziei

„Ascultă-ți sufletul și dansează pe melodia pe care dorește el să cânte!” – Deborah Blythe

 

   Marți, 19 februarie, am plecat spre orașul Durham din Carolina de Nord, pentru a ajunge la sala de spectacole „Duke Performance” a Centrului Artelor Performante – parte a Universității Duke și a vedea spectacolul intitulat „FARRUQUITO”. Este numele dansatorului Juan Manuel Fernandez Montoya care și-a făcut prima apariție, cu ani în urmă, pe Broadway alături de bunicul său, renumitul El Farruco. În timp ce era încă un adolescent, primul său spectacol – flamenco – îl poziționa ca unul dintre interpreții de elită ai flamenco-ului „puro”. Un tragic accident de mașină i-a întrerupt ascensiunea, dar după o pauză de zece ani, Farruquito s-a întors pe scenă și este cel mai mare dansator de flamenco din noul secol.

   Făcând un scurt exercițiu de lingvistică voi aminti două cuvinte, două limbi, două scrieri care par să se confunde, semănând una cu alta, dar având totuși, fiecare, un înțeles propriu, Flamingo și Flamenco.
În limba română Flamingo este numele dat păsării migratoare de apă, de mărimea unei berze, cu gâtul și cu picioarele foarte lungi și cu pene de culoare albă cu nuanțe roz, numită și Pasărea de foc, ea fiind cea mai frumoasă pasăre din lume. Păsările Flamingo trăiesc în zonele calde, pe malurile lacurilor sărate. Coloritul roz și roșu este dat de carotenul din alimentația lor.
Flamenco este un gen muzical, care a apărut și s-a dezvoltat în Spania, preponderent în regiunea Andaluzia și care combină cântecul și dansul pe un acompaniament de chitară și castaniete, din care nu lipsește interpretarea vocală cu efect de falset.În spaniolă, “flamenco” este în principal asociat cu două lucruri: o pasăre și o manifestare artistică a culturii, iar cuvântul “flamingo” nu există.
Acest gen de dans este caracterizat de o ritmicitate pronunțată, fiind folosite castaniete, adesea cântecele flamenco sunt însoțite de dansul omonim. Rădăcinile flamenco nu sunt cunoscute cu precizie, însă adesea sunt citate influențe din culturile islamică, sefardă, țigănească, alături de cultura locală andaluză. Influențele latino-americane și în special cele cubaneze au contribuit de asemenea la formarea câtorva sub-genuri. Cultura și istoria Spaniei a fost tot timpul influențată de mulți factori externi.

   Perioada secolului al 18-lea reprezintă momentul de totală ascensiune pentru acest stil de dans; realizându-se  profesionalizarea dansului s-a trecut la un alt nivel.

   Se povestește că primul cântec flamenco a fost un cântec pasional și disperat al țăranilor andaluzi marginalizați. Fiecare vers purta un mesaj, iar prin ritmul chitarelor și bătăilor din palme ale dansatorului se amplifica efectul său. Toate acestea au făcut din flamenco o formă foarte pasională de dans care atingea cele mai profunde emoții umane.

Cu trecerea timpului au apărut și multe improvizații, flamenco având astăzi peste 50 de stiluri muzicale. Acestea sunt clasificate în funcție de ritm, de regiune geografică  etc.

   Stilul spectacolului văzut este o combinație de pași din folclorul andaluz, cântece populare și instrumente de origine mozambicană și arabică. S-au folosit instrumente precum tamburine, castaniete, existând de asemenea influențele dansurilor africane.

Simpla ascultare a muzicii flamenco ne-a oferit o imagine clară despre acest stil de dans. Ne-am dat seama instantaneu că face parte din cultura spaniolă, cu diferite influențe, desigur, dar care nu poate fi confundat cu un alt dans.

   Dansatorul este denumit „bailaor”, în seara spectacolului – Farruquito –, iar dansatoarea „bailaora” – Gemma Moneo. De asemenea alți dansatori, cântăreți și cei care băteau ritmic din palme purtând costume specifice acestui dans, cu colorit intens, instrumentiști deosebit de talentați. Dansatorii purtau un fracuri – negru sau roșu – și pălării specifice, iar femeile dansatoare de flamenco au purtat rochii denumite „Bata de Cola”, de diferite culori – neagră, albă, roșie, albastră și una excepțională de culoare roz, având și șaluri, tocuri înalte și groase cu care băteau ritmul cu toată puterea, ca și cum ar fi dorit să trezească pământul să le asculte toată durerea sau fericirea.

Conform tradiției, dansatorii tineri de flamenco nu sunt considerați perfecți, întrucât nu posedă maturitatea emoțională necesară pentru ca sufletul să poată vibra la acest gen de dans. Astfel, cu cât dansatorul sau dansatoarea sunt mai în vârsta, cu atât se consideră că se apropie exact de perfecțiunea acestui stil de dans.

   Fac o paranteză amintind cum la vârsta de 14 ani, pe când luam lecții de dans în orașul Tg.Mureș, în inima Ardealului românesc, aveam o profesoară care fusese balerină la Moscova și care, după lecția de dans, ne dansa ea, fragmente din diferite balete, întrebându-ne pe fiecare care dans ne-a plăcut mai mult. Când a executat un dans spaniol, i-am spus că doresc să învăț acest gen de dans. Răspunsul ei a fost: „Fetiță, acest dans îl vei putea aborda atunci când vei fi femeie.”
Popularitatea acestui dans l-a făcut să fie cunoscut în întreaga lume. Japonia, de exemplu, are mai multe academii și școli de flamenco decât Spania.

   La Duke, Farruquito a demonstrat flerul său inventiv, teatral, a adăugat combinației explozive a cântecului pe cea a instrumentelor de percuție și chitară, ținându-ne astfel timp de aproape două ore, fără pauză, într-o încleștare a trupului, pregătită să explodeze. Și a explodat, în cele din urmă, în aplauze frenetice.

   Cei nouă muzicieni și numeroși dansatori, geniul inventiv al lui Farruquito ne-au infuzat starea de continuă emoție. Dansul lui Farruquito a oscilat între momente de grație – mișcări languroase, grațioase  și  înfocatul tremur al picioarelor, corpul întinzându-se, mlădiindu-se, gata a se rupe, îmbrăcămintea a se sfâșia… Dansul său este un dans al senzualității și seducției, al suferinței și bucuriei.
Dans, cântec și muzică, un univers de pasiune, vitalitate, senzualitate, nostalgie… Flamenco acest dans executat de dansatorii din echipă reprezintă un stil de viață, poate chiar viața însăși, este o artă veche și profundă, nici pe de parte o frivolitate. Este o armonie între ținută, ritm și singurătate interioară. Este filozofie a vieții, în care s-au strâns, ca într-un ghem, disperarea filozofică a Islamului, disperarea religioasă a evreilor și aceea socială a gitanilor. Flamenco este fiul acestui întreg Orient, o artă născută din suferință, dar care a știut să devină un dans al fericirii, al bucuriei.
Geniul jazzului, Miles Davis, spunea: „Uneori când ascult flamenco, cad în genunchi”, înțelegând sentimentul disperării, dincolo de care nu poate fi decât ajutorul lui Dumnezeu.

   Dacă Martha Graham spunea că dansul este limbajul ascuns al sufletului, iată că acest gen de dans cu muzica sa vocală și cea a instrumentală, cu mișcările dansatorilor și-a amplificat aria, a fost, pe de o parte, un dans al senzualității și seducției cu lovituri puternice în pământul susținător și ritmate de step cu tocurile pantofilor, iar pe de altă parte a avut mișcările languroase, grațioase, executate cu partea de sus a corpului și a mâinilor.

Vocile au avut uneori un ton întunecat și plângăreț, răgușit și profund. Cântăreții au trecut de la șoapte grave la strigăte muzicale intense, și au alunecat în câteva secunde de la notele cele mai acute (înalte) până la cele mai grave.

   A doua zi am deschis ziarele pentru a afla știrile din țară. Din gând nu plecau impresiile spectacolului: Flamenco – o fereastră deschisă nu numai spre sufletul Andaluziei, ci spre sufletele tuturor oamenilor de pe planetă. Dansul este puțină nebunie, dar o nebunie frumoasă, este un mijloc de domolire a erupțiilor vulcanice ale sufletului. Poate n-ar strica politicienilor noștri, mi-am zis, să-și consume energia într-un spectacol de acest gen, dacă lectura unei cărți le pare greoaie. Le-ar face mult bine!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

22 februarie, 2019

Alexandru NEMOIANU: Despre propaganda disoluției

Asistăm în acest timp istoric pe care îl trăim la un fenomen fără precedent:condiționarea mentala a unui număr copleșitor de oameni. Acest fenomen sinistru a devenit posibil ca urmare a unui număr de circumstanțe. În primul rând a fost acțiunea, începută cu multe secole în urmă, de subminare a Credinței și mai cu seamă a celei creștine și încă mai exact a Bisericii așezate de Iisus și de Apostoli. Revoluția industrială și apoi răspândirea tehnicii a făcut că oamenii și oricum cei din orașe, să fie complet înregimentați, transformați în număr socio-economic. Rupți de rădăcini, rupți de comunitățile organice, obligați să lucreze monoton și necontenit,aceștia au devenit masă ușor de manipulat.Mai apoi ideologii sinister, Marxism, Nazism, au exploatat și eliberat cele mai josnice instincte, au produs o “descompunere accelerată” a societății. Iar în momentul de față acest vid spiritual este exploatat fără milă de profesioniști ai răului. Noua otravă se numește “relativism” și “societate deschisă”. Câteva exemplificări pot fi de folos spre înțelegerea dezastrului.

În Noiembrie 2016 alegerile prezidenţiale din USA, în ciuda presiunilor făcute de administraţia atunci existentă și ale unei media părtinitoare până la delir, Preşedinte a fost ales Donald Trump.

Victoria lui a fost comentată în fel și chip dar cauza esenţială a fost și este cu grijă ocolită.

Alegerea lui Trump a fost un semn de protest şi exasperare. Protest şi exasperare față de un sistem politic care nu mai avea nici o legătură cu interesele majorităţii Naţiunii Americane.

Un sistem care generase şi garanta o diferenţa obscenă între bogaţi şi săraci,în care mai puţin de 1% din populaţie are în stăpânire circa 90% din avuţia celei mai bogate ţări din lume. Un sistem care a transformat Republica într-un imperiu mondial și mai exact într-un “imperiu sodomit”. Un sistem care prin ideologia lui, a unui materialism consumarist vulgar şi prin bestiala “corectitudine politică” urmăreşte să transforme populaţia în roboţi imbecilizaţi. Deci împotriva acestui sistem şi a candidatului său,  Hillary Clinton, a votat Naţiunea Americană. Nu este vorba dacă Trump este “mai bun”, el este un demagog și egocentrist maladiv. Dar alegerea lui a arătat că populația este exasperată cu “status quo”.

În condiţiile în care diferenţele dintre cele două partide care există în USA nu există, a fost singura posibilitate de a încerca repararea sistemului. Şi să fim foarte lămuriţi. Cei care au ales această cale de protest nu sunt cei care detestă America, sunt cei care iubesc America şi vor să o facă mai bună şi mai dreapta către toţi fii ei.

Alegerea lui Donald Trump nu înseamnă că el va reforma sistemul, de fapt el este o emanaţie a sistemului, dar un alt lucru se poate întâmpla.

Fiind din afara sistemului politic şi nefiind un politician,Donald Trump, prin autoritatea oficiului pe care îl controlează, poate sparge structurile care fac sistemul amintit să funcţioneze. Aşa se explică opoziţia pe care o fac lui Trump tot ceea ce alcătuieşte “statul profund” (adică serviciile de securitate, funcţionărime, etc. Ceea ce, în alte părți este cunoscut ca „sistemul paralele”) cărora li se adugă o media care efectiv este furibundă,cu spumă la gură şi TOATE Organizațiile Ne Guvernamentale. Organizaţiile care manipulează populaţia în jurul celor mai obscure şi dubioase lozinci (homosexualitate, ant-creștinism, etc.). Aceste ONG-uri sunt factori de divizare și înregimentare. Fiecare ONG este specializat pentru un anume fragment social, după vârstă, ocupații, orientări și caută să izoleze cât mai mult pe membrii săi de restul societății. În același timp toate ONG-urile sunt supravegheate de un “centru” al răului cu perspectiva globală.Atunci când acest “centru” decide,ONG-urile declanșează dimenisunea lor “militară”, respectiv capacitatea de a își adună membrii și a îi scoate în stradă. Acești atleți ai răului pot fi lesne recunoscuți după practica lor de își insultă adversarii în chip grosolan. În aceasta se poate recunoaște o practică curtiera aparținând împărăției întunericului. O mențiune speciala trebuie făcută față de cei care servesc propaganda răului, în lume și în România.

Sunt intelectuali mercenari, lipsiți de orice reflex moral, în nimic diferiți topologic de cele care practica ”cea mai veche meserie din lume”. În spatele “argumentelor” lor se afla strict voința de a sluji un patron. Sunt lipsiți de orice sentiment de rușine spirituală. Obrazul lor poate fi înroșit doar cu lovituri de palma. La orice schimbare de regim sunt gata din nou să slujească orice cauză, pentru un blid de linte sau, la caz, pentru treizeci de arginti. Ce este cu adevărat înspăimântător este ca ei pot spune adevărul dar doar din oportunism. Sunt atâta de mulți și ar fi inutil să spun nume, fie și selectiv. Dar acești mercenari ai răului și ai lipsei de bun simț, în România, pot fi văzuți în jurul “revistelor” subsidiate de stat, în jurul gazetelor, subsidiate de Soros, în găști închise, care toate împroașcă venin, negativitate și oțet spiritual. Desigur și acești indivizi de nimca sunt asociați cu ONG-uri.

În România, ca peste tot în lume, acele organizaţii sunt finanțate şi controlate de către financiari ale căror interese sunt identice cu cele ale sistemului amintit, al “globalismului sodomit”. Organizații care promovează, de fapt, interese potrivnice celor care demonstrează, din inconştienţă şi spirit imitativ. Deci toate aceste ONG s-au coalizat sub un semn, #Rezist . Iar cu asta ajungem foarte aproape de “casă”.

Nu este întâmplător că în România OGN-urile s-au găsit adunate sub acelaşi semn. Nu este coincidenţă că ele folosesc acelaşi #Rezist. Este dovadă că ONG din întreagă lume sunt controlate de aceiaşi voinţă şi că în România acea voinţă se cheamă George Soros. Nici măcar nu mai are importantă că, pentru orice Român cu bun simț, bănuiala că cineva ar sta sub influienţa lui Soros are efectul unei sonore flatulante publice. Altceva are importantă.
Importantă are faptul că aceste ONG sunt un cancer mondial. Ele promovează şi împrăştie acelaşi venin în toată lumea. Otrava “globalismului”, a pierderii în anonimat şi număr socio-economic, a distrugerii oricărei individualităţi naţionale, a ştergerii Credinţei. Că acest “globalism” și-a pierdut orice urmă de credibilitate morală este limpede. ”Globalismul” se încurcă în propriile sale minciuni și se destramă dinauntru. Spre exemplu “globaliștii” sunt furibunzi față de cererea Cataluniei de a fi stat independenta, dar în chip entuziast au sprijinit, cu bombe, „independența” Kosovo. ”Globaliștii” condamnă demonstrațiile din Franța, dar încurajează h aos social în Venezuala. Iar exemple similar pot continuă la nesfârșit. Care este consecvența? Dar iarăși, să revenim,la și despre cei care se alătură ONG-urilor în România.

Este vorba că un prea mare număr de Români slujesc, din ignoranţa sau din prostie, interesele celora care nu vor binele României și al Românilor. Sunt slugi pe gratis ale celor care îi hingheresc. Sunt mulţi, şi personal cred că cei mai mulţi, care sunt aflaţi sub semnul #rezist sunt acolo fără să ştie de ce şi din spirit imitativ, din mimetism şi din nătâng duh de a contrazice. Un mare număr sunt tinerei şi tinerele răsfățați, și foarte neliniştiţi, sunt şi mulţi tomnateci, blocaţi într-o adolecenta mentală şi care confundă obrăznicia cu personalitatea şi zvonul public cu cultura, sunt opozanții din temperament. Ei sunt ceea ce de mult a fost definit ca “stultorum infinitus numerus est” (nesfârşita mulţime a proştilor) şi care alcătuiesc ruşinoasa ceată a “imbecililor utili”; oameni care fac rău din prostie şi care de fapt sunt victime ale civilizaţiei.

Acțiunea acestor otrăvuri sociale poate fi combătută prin bun simt, prin deșteptare duhovnicească și prin izolare. Dar elementar ar fi ca toate manifestările patronate de către ONG-uri să fie boicotate și împotriva partidelor și candidaților susținuți de ele să se voteze contra. Cu toții știm numele formațiunilor politice și oamenilor politici care din anti Românism, slugărnicie către Bruxelles și ploconeală spre Soros, și-au făcut carieră, avere si „virtute”: USR, PLUS, ”julien”, dragălașa supersorosista. În condițiile date a vota cu răul mai mic este o acțiune pozitivă. Iar răul mai mic este actuala administrație a României.

România are nevoie de sănătate spirituală și morală, de continuitate politică, de așezarea tare sub regula că, singure corpurile alese prin vot liber, au autoritate și alungate trebuie să fie structurile “paralele” și organizațiile de import cu program jurat anti-românesc și anti creștin.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

22 februarie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor acestora revenind, în totalitate, autorilor

Nicu GAVRILOVICI: Nopțile copilăriei noastre

În nopțile copilăriei noastre stelele cădeau atinse de bumerangurile îngerilor ce se jucau pe bolta senină. Nu îi vedeam dar le auzeam șoaptele, le simțeam mirosul în părul tău de culoarea spicului copt, le căutam pașii pe apele retinei tale… Pentru că îngerii obosiți de zbor, întotdeauna pășesc moleșiți pe ape iar albastru ochilor tăi îi atrăgea precum becul din curtea bunicilor fluturii.

În nopțile copilăriei noastre privighetorile cântau în duzii de la marginea satului iar tălpile ne erau sărutate de pulberea drumului neasfaltat, licuricii ne căutau printre rândurile viilor întinse pe sârmele dintre stâlpii de beton, unde hălăduiam pentru a asculta concertul nocturn al greierilor. Erai la fel de fragedă ca cei dintâi ciorchini dați în pârg, poleiți de argintul lunii, la fel de aromată precum iagodele (cum spuneau cei de acolo dudelor) ce se coceau primele în duzii lângă cruce. Oamenii credeau că este un miracol…

Tot astfel credeam eu despre tine strecurându-mi viclean degetele sub ia de culoarea zăpezii sub care începuseră să înflorească crini.

Doi mânji sălbatici eram, ce tocmai descoperisem câmpiile iubirii și alergam inspirând umbrele ce zburau sfioase pe lângă noi. Uneori ne cățăram în nucul înalt din capătul grădinii bunicilor încercând să înhățăm de anteriul de argint luna ce tocmai se cuibărise în vârf. Dar speriată de chicotelile noastre aceasta se înălța lăsându-ne doar bucuria de a ne umple retina cu imaginea Dunării ce curgea domol, ca un râu fermecat ce avea în undele lui apa vieții.

Coboram julindu-ne genunchii și alergam spre dânsa, copii nebuni evadați pe fereastră înainte de miezul nopții, când toți ai casei își odihneau oasele trudite de munca aspră a zilei la CAP-ul satului. Săream îmbrăcați în valuri preț de un minut-două apoi o rupeam la fugă înapoi, de teama grănicerilor, făcând prin grădinile oamenilor drumul înapoi, știind că nu vom fi urmăriți pe acolo.

Era atâta inconștiență și nebunie în noi încât până și cocoșii amuțeau speriați, uitând să anunțe ora 3 din noapte. Mai stăteam preț de căușul unei palme dintr-un ceas pe lespedea din fața casei plănuind aventura următoarei nopți apoi ne despărțeam sărutându-ne pe pleoape. Patru săruturi, două ale mele, două ale tale, ce zburau apoi înspre punctele cardinale trâmbițând de curând înflorita noastră iubire, spre bucuria stelelor ce clipeau emoționate. Te urmăream cum te strecori, tânără felină, pe geamul întredeschis apoi cu pieptul plin de miresme de înger dădeam ocol celor câteva case și alergam pe cărarea nisipoasă înspre râu pentru a verifica vârșiile puse de cu seară pentru capturarea peștilor. Eram atât de fericit încât mi se părea că de aș fi ridicat brațele puteam atinge luna căreia tocmai îi destăinuiam ceea ce uitasem să îți spun ție, încredințat că de nu vei fi adormit încă, o rază a ei îți va bate în geam transmițându-ți.

Pentru că în nopțile copilăriei noastre, totul era posibil…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

22 februarie 2019

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Silvestri întruchiparea omului integru moral și vizionar în idei

   Încercând a pătrunde universul personalității lui Artur Silvestri  o imediată recunoaștere  pe care o încerci va fi caracterul său integru și vizionar, prin care cu o limpezime și inteligență sclipitoare, identifica efectul din legătura multiplelor cauze ce concură la nașterea acestuia. De altfel un expert în materie de piață imobiliară nici nu ar fi putut exista fără aceste dăruiri naturale înspre studiul domeniului respectiv.

    Pornind însă de la cele două calități, a fi integru moral și vizionar în idei, vorbim de fapt de niște calități specifice unei minți superioare, prin care ne vom explica, într-o măsură oarecare, realizările ulterioare ale mecenatului și ilustrului patriot Artur Slilvestri.

    Trecând însă prea de timpuriu la numai 55 ani  acea linie de aur dintre viață și moarte, Artur intra in eternitate alăturandu-se marilor suflete ale Neamului său Daco-Român, așa cum bine știm. Nu am avut fericirea a ne întâlni în timpul vieții, așa că numai când voi trece și eu acea “linie de aur” ne vom întâlni. În Universul Cerurilor!

    Nu mi-a fost prea ușor să intuiesc în mintea mea această formidabilă personalitate a lui Silvestri, doar datorită trudnicei experiențe proprii aici la Antipozi, editând de circa zece ani revista româneasca  “Iosif Vulcan”,  ajunsesem la concluzia, că \pentru a scoate o publicație cu adevarat de artă și cultură, în primul rând editorul acestea trebuie să fie un om integru moral. Apoi un vizionar înspre viitor, un căutător de idei care puse în practică să avanseze civilizația omeneasca! Răutatea și invidia nu au ce căuta în procesele de educație, etc. Căutam deci echilibre sufletești într-o lume nouă, într-o viață de emigrant desprins de cultura și tradiția maternă. Aveam 39 ani.

    Ulterior, auzisem de Fondatorul Asociației Române Pentru Patrimoniu, prof.dr.Artur Silvestri. Acest Om mi-a devenit un fel de zeu adorat, tocmai pentru aceste calități pe care  le-am găsit întruchipate în ființa sa. Nu m-am înșelat. Vizionarul ideilor celor mai înălțătoare a fondat revistă după revistă, umplea un gol în chiar istoria neamului românesc realizând legăturile românilor de pretutindeni prin intermediul revistelor on-line. Difuzarea cărților românești prin biblioteci de asemenea on-line.  Publicarea de cărți pe hârtie devenise o preocupare curentă, dăruiri de stocuri de carte bibliotecilor sătești era o placere aleasă a Familiei Artur și Mariana Brăescu Silvestri, fondatorii și finanțatorii  Asociației.

   Asociatia ARP-București deveni în curând o inimă tânără a culturii române, al cărei pulsuri erau înregistrate în orice colțișor al Terrei unde supraviețuia o comunitate românească. Despre corespondența mea cu acest om de geniu al culturii am mai scris în  unele articole ale mele, am încă unele ce vor forma subiecte plăcute amintirilor  viitoare, căci prof.dr.Artur Silvestri este între noi pentru veșnicie, așa cum este și Eminescu. Sfintele suflete ale Drepților noștri așezați sub glie sunt râuri cu albii ce merg paralel cu noi cei vii, și împreună mergem spre viitorul viselor lor si ale noastre ale românilor!

   Nu sunt eu cel mai în măsură a  cântări și valorifica opera imensă a enciclopedistului român, doar pot spune ca era un om de o erudiție aleasă, un cercetător cu pătrundere luminată înspre cele mai umbroase vremi ale istoriei și preistoriei daco-române și universale. Asemenea marilor gânditori ai lumii avea întotdeauna înclinare spre  izvoarele mitice și a conexiunii acestora cu științele sacre ale popoarelor lumii, precum cele egiptene si indiene, asemenea lui Mircea Eliade, George Anca, Adrian Botez, Pr.Al.Stănciulescu, Ben Todică, ș.a.m.d.

Observăm cum  vizionarul Artur Silvestri, depistează cărări taince ce duc și vin dinspre un adevăr umbrit de vremuri și timpuri, acel adevăr despre străvechimea istoriei dacilor-vlahi. A credinței și religiei lor, în pământul și vatra lor de atunci și de azi aceeași fiind.

Noi nu am dezmoștenit pe nimeni. Noi suntem mai vechi decât sumerienii, așa cum ne spune  istoricul N.Săvescu, și mulți alți cercetători de seamă a istoriilor antice și care țin calea și  lumina adevărurilor.

     Deci, cu un asemenea Om la cârma culturii și valorilor de patrimoniu românesc, era din capul locului asigurat un succes Asociației fondate, și pe care a numit-o Asociația Română Pentru Patrimoniu, și nu altfel. Patrimoniu înseamna avuția națională a statului român, începând de la  Talpa Țarii, Țăranul cu uneltele sale, sapa și plugul, caii și boii, carul și furca, râurile, munții și câmpiile, inclusiv bibliotecile cu universitățile și academicienii lor, știința, folclorul, artele, școlile, bisericile, totul se cuprinde în această noțiune de Patrimoniu național, având un spirit și inimă vie Omul, acest spirit viu pus de Dumnezeu veghetor și îngrijitor al acestora!

    Alt nume nu putea avea, deci știa prea bine  Fondatorul Asociatiei ARP, la ce lucrare se angajează. În același timp Artur Silvestri era un cărturar cu prea bună știință ce înseamnă să muncești în cooperare cu cei din jur. Cerea cu orice ocazie părerile oamenilor care i se alăturau. Bună, rea, idea sugerată el o cântărea, răspundea cu bunătate și fără batjocură, folosind si zidindu-și opera pe principiul credinței sale crestine pe care o respecta adânc și  curat, înălțându-și cugetul și gândirea până pe creștetul Ceahlaului, Kogaionului cel sfânt al lui Zalmoxis. Cum spuneam, nu brusca  pe nimeni, nici pentru anume nepotriviri în felul de a privi unele aspecte ale muncii creatoare a fiecăruia, lăsând fiecăruia timpul necesar spre a se înțelege pe sieși.

    Din această atitudine, mai rar întâlnită azi in lume, ni se servea nouă tuturor o lectie, întradevăr cu finețe dar de bună credință. Bineînțeles că tot cu finețe primea uneori și dânsul epistole  cu sfătuiri îndoielnice, pentru care suferea dar nu se plângea niciodată, fiindcă el cunoștea bine structura ființei omenești, faptele lui erau de întronarea iubirii și înălțării omului român, nu a învrăjbirilor veșnice. Inteligența sa sclipitoare o folosea pentru a ne reda viziunea si încrederea în adevărurile istorice atât de înălțătoare și astea din vremi străromâne,  cu o percepere tot mai lucidă prin miezul miturilor si simbolurilor istoriei universale.

     Un semn de recunostință pe tot restul vietii mele acordat geniului vizionar al lui Artur Silvestri originează în aceea că  a fost omul care a recunoscut imediat valoarea  de inspirație din scrierea mea atunci când pornisem a publica primele capitole din nuvela “Fiica lui Faraon”, așa cum procedasem  și la nuvela ”Fiica zeiței Vesta”.

    Punerea  versurilor lui Eminescu dedicate Nilului și egiptenilor în interiorul nuvelei mele nu era o nebunie, ci mai degrabă o revelație la ceea ce se referă azi cercetătorii istoriei noastre. Mai mult, atunci când Eminescu lucra la versurile poemei “Cavalerii Danubieni”, au sărit și atunci frunțile locale să-i infirme idea! Ce cavaleri domnule, când erau niște primitivi! Dar, ce auzim azi despre civilizațiile pelasgilor, a etruscilor pelasgi, a castelelor de aur din Corona Montium (Transilvania), despre Sarmise- dacul rege-Soare din Dacia supranumit “slujitorul  Soarelui”, despre  Helis cetatea veche a Daciei unde domnea Sarmise (în Nordul Dunarii), nu face oare legătura bună  pentru ai numi cavaleri danubieni? Sumerienii, scribii universităților Soarelui din On, oare cine erau? Găsim răspunsul in Cartea Istoriilor-Cartea cea Sfântă-Biblia, pe care mecenatul Artur Silvestri și-a  ales-o drept cale a înțelepciunii sale. Fapt pentru care va rămâne înțeleptul vremurilor noastre în vecii vecilor!

  Se zvonește prin lumea cercetătorilor hermeneuți că însăși Isus Hristos între acești Cavaleri Danubieni a fost a fi născut!

  Așadar Cartea Sfântă a Istoriilor străvechi, la“2 Impărați -Capt.23, Verset 5. spune despre  cei ce ardeau tămâie pe înălțimi și se rugau lui Baal și Soarelui. Versetul 25 îl arată pe același Împărat Iosia care pedepsește pe iudeii atașați lui Mănase! Dar cine era Mănase? Nu era altul decât cel mai vestit Faraon al Egiptului antic, cel care ridicase imperiul său la cea mai strălucitoare înflorire economică și expansiune. Tocmai pe acesta  și-l alesese Regina Hatshepsut (Fiica lui Faraon), model al Dinastiei sale (18), cerându-i fratelui și soțului ei Tutmes II a călca pe urmele predecesorului.

Tânărul faraon însă moare subit, iar viitoarea regina a celor doua împărății de Sud si de Nord, plină de amărăciune se va mângâia, în nuvelă, prin versurile geniale ale lui Eminescu dedicate aproape profetic soartei istoriei universale antice, dar tot profetic istoriei universale moderne! Putem spune că Mihai Eminescu este un trimis  mesianic al  Divinității, iar Artur Silvestri cu siguranță călcătorul urmelor predecesorului său Mihai Eminescu prin lumile așezate sub nisipuri, sau prin cerurile Luceafărului eminescian inspirator.

     Cu această deplină convingere, mai am a păstra încă multe  amintiri frumoase  ce țin tot de personalitatea de geniu a lui Artur Silvestri. Cărțile sale se găsesc și la biblioteca familiei mele. Deși superior prin gândire și fapte, nu se ridica prin mândrie personală deasupra semenilor săi, deși nu ducea lipsa dușmăniilor și geloziilor confraților săi, el doar  reafirma starea sa de oboseală în ultima vreme. Încheia însă adresele sale dorind binele tuturor, fără a se răzbuna și fără a se apăra! Doamne ce OM MARE am pierdut!

   Înțeleptule, roagă-te pentru noi toți cei rămași fără de tine!

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

22 februarie 2019

 

 

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (IV)

Martiri creştini la Dunărea de Jos

Religie cu o doctrină aparte, propovăduind un monoteism cu totul străin de spiritul antic greco-roman şi interzicând adepţilor săi participarea la riturile tradiţionale, creştinismul nu se putea bucura de toleranţa autorităţilor romane şi nici de simpatia adoratorilor vechilor divinităţi. Suspectaţi de autorităţi, respinşi de mulţime pentru practicile lor contrare zeilor, creştinii erau consideraţi un corp străin, marginal, în afara legii romane, iar religia lor o „superstiţie”, ce atrăgea persecuţii. Creştinismul a fost prigonit începând de la Nero şi până la Diocletian, adică de la mijlocul secolului I şi  până la începutul secolului al IV-lea. Persecuţiile au atins apogeul sub împăratul Diocletian, care a dat patru edicte împotriva creştinilor. Primul edict, datat februarie 303, prevedea dărâmarea lăcaşurilor bisericeşti, interzicerea adunărilor şi arderea cărţilor sfinte. În acelaşi an, s-a dat al doilea edict, care prevedea uciderea preoţilor, apoi al treilea, care extindea pedeapsa respectivă la toţi credincioşii care nu sacrificau zeilor. Apoi, în primăvara anului 304, a fost dat al patrulea edict, care stabilea uciderea tuturor creştinilor, preoţi şi laici, care refuzau să sacrifice. În timpul persecuţiei lui Diocletian (284-305), a lui Galeriu (305-311) şi Liciniu (307-324), au suferit moarte martirică şi locuitori daco-romani din regiunea dunăreană. Pe linia Dunării, martirologiile consemnează mai mulţi creştini, victime ale persecuţiilor în cinstea cărora se celebra Natalia, la Sirmium, Singidunum, Bononia, Ratiaria, Novae, Durostorum, în Moesia, Panonia, Dacia. Numele unora dintre ei le cunoaştem din „actele martirice”, precum Breviarul sau Martirologiul siriac, din secolul al IV-lea, Martirologiul hieronymian, datat secolul al VII-lea, aflat la originea calendarului catolic de azi, şi Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, datat secolul al VIII-lea, care stă la baza calendarului ortodox din prezent. Printre cei supuşi martiriului se aflau episcopi, preoţi, diaconi, citeţi, soldaţi din armata romană, funcţionari, negustori, ţărani, bărbaţi şi femei. Ei au pătimit mai ales în cetăţile de pe malul drept al Dunării, în provinciile ce aparţineau Imperiului, după 275, ca Panonia Inferior, Moesia Superior, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Dalmaţia, Dardania, Moesia Inferior şi Scythia Minor. Întrucât poporul român s-a închegat, deopotrivă, în nordul şi în sudul Dunării, în cadrul „romanităţii răsăritene”, este firesc să amintim aici pe toţi martirii creştini din aceste provincii, după cum subliniază Pr. Păcurariu în sinteza sa bisericească.

Astfel, la Sirmium (Mitroviţa-Serbia), în Panonia Inferior, au fost martirizaţi preotul Montanus şi soţia sa Maxima, înecaţi în râul Sava, din ordinul guvernatorului Probus, la 26 martie 304, când sunt pomeniţi de biserică. Acest martir, Montanus, este considerat primul preot daco-roman cunoscut în istorie. În acelaşi loc, Sirmium, a pătimit şi episcopul Irineu, decapitat şi apoi aruncat în Sava, la 6 aprilie 304, urmat de diaconul său Dimitrie, la 9 aprilie acelaşi an, viitorul sfânt Dimitrie, pomenit de biserică la 26 octombrie. În Singidunum (Belgrad-Serbia), în Moesia Superior, au fost supuşi martiriului diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, convertit de el, chinuiţi şi aruncaţi în Dunăre, la 13 ianuarie 307, sub Liciniu. În provincia Dacia Ripensis, sunt amintiţi martirii Agheu, Gaius şi Hermes din Bononia (Vidin-Bulgaria), în Dacia Mediterranea, avem moaşte ale martirilor la Naissus (Niş-Serbia), iar în Dardania, sunt cunoscuţi martirii Flor şi Laur. În Moesia Inferior, o altă provincie sud-dunăreană, pe malul drept, este amintit martirul Lupus la Novae (Siştov-Bulgaria), iar la Durostorum (Silistra-Bulgaria), au fost martirizaţi soldaţii Pasicrat şi Valention (fraţi), decapitaţi la 24 aprilie 298, Marcian şi Nicandru,  ucişi la 8 iunie, veteranul Iuliu, la 27 mai, Hesichius, la 15 iunie. La Ozovia, lângă Durostorum, au fost decapitaţi trei creştini ţărani, Quintilianus, Maximus şi Dadas, la 28 aprilie 304- credinţa ajunsese şi la sate.

Credincioşi creştini au fost martirizaţi, pe vremea lui Diocletian şi Maximian, şi în provincia Scythia Minor (Dobrogea) în localităţi ca Tomis, Halmyris, Noviodunum, Dinogetia, Axiopolis, unde s-au aflat inscripţii şi s-au făcut descoperiri arheologice. Astfel, după unele acte martirice, la Tomis, a pătimit ca martir episcopul oraşului Efrem, la 7 martie 300, iar ulterior Macrobiu şi Gordian, originari din Asia Mică, surghiuniţi aici şi arşi, la 13 septembrie 320-323, sub Liciniu. Împreună cu ei, au fost martirizaţi şi localnici, precum Heli, Lucian şi Zotic, care au fost decapitaţi, urmaţi de Valerian. Martirii Argeu şi Narcis (fraţi) au fost decapitaţi la 3 ianuarie 320-323, iar fratele lor Marcelin a fost chinuit şi aruncat în mare. La Axiopolis (Cernavodă), au pătimit ca martiri Chiril, Chindeas şi Tasius (Dasius), probabil în 303-moaştele celui din urmă, soldat, au fost duse la Durostorum, iar în 579 mutate la Ancona (Italia), unde se păstrează şi azi. La Halmyris (Dunavăţ-jud. Tulcea), au fost martirizaţi Epictet, preot, şi Astion, tânăr convertit de el, la 8 iulie, între 298-303. Ei erau originari din Asia Mică, fiind refugiaţi la Halmyris, unde au predicat şi au făcut convertiri, fiind închişi şi apoi decapitaţi. La Noviodunum (Isaccea), sunt pomeniţi sfinţii Flavian (25 mai) şi Filip (4 iunie). Din listele de martiri, alcătuite de istoricii străini, nici unul nu provine din regiunea dunăreană. Dar cercetătorii români au arătat că sunt şi aici martiri, însă se întâlnesc confuzii, exagerări, date false sau greşite, legende, clişee. De pildă, în calendarul liturgic de la Tomis, sunt menţionaţi 60 de martiri. Dintre martirii cunoscuţi, doar patru au pătimit pe pământ dobrogean: Attalos, Kamasis, Philippos şi Zoticos, descoperiţi într-o basilică din Niculiţel (jud. Tulcea). Unii presupun că au pătimit în cetatea învecinată de la Noviodunum, în timpul lui Diocletian sau Liciniu, într-o zi de 4 iunie. Alţii îi consideră pe cei patru ca fiind „misionari” în părţile Buzăului, unde au suferit martiriul în timpul persecuţiei lui Athanarich, apoi trupurile lor au fost duse dincolo de Dunăre şi înmormântate la Niculiţel. Sub cripta bisericii din Niculiţel, ce adăpostea pe cei patru, s-au descoperit resturi dintr-un mormânt mai vechi unde se aflau moaştele a doi martiri necunoscuţi-se pare că aceştia sunt cei mai vechi martiri dobrogeni, probabil din timpul persecuţiei lui Decius (249-251). Basilica de la Niculiţel cu cripta (martyrion) respectivă este însemnată pentru istoria creştinismului nostru, pentru că aici s-au păstrat singurele moaşte de martiri aflate până acum pe teritoriul românesc. În prezent, moaştele celor patru martiri (sfinţi) sunt depuse în biserica mânăstirii Cucoş aflată în apropierea locului unde au fost descoperite.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

21 februarie 2019

Mariana Zorița TURDA: Ploaia

Ploaia rece și deasă, stropea caldarâmul cald. Pășeam agale, însoțită de gânduri, iar aburii denși mă învăluiau într-o perdea de ceață. Cred că veneam din trecut și probabil, pașii mă purtau spre nicăieri.
Trezindu-mă din adâncul gândurilor și privind ploaia, văd la un moment dat…o siluetă învăluită parcă în mister și care trăgea după ea un geamantan enorm !
Grăbesc pasul pentru a o ajunge, cu gândul de a schimba două vorbe și pentru a nu fi singură, în acea ploaie care îți îngheța și sufletul .
Silueta, mă vede și ea… și se pare că avea aceleași intenții .
Ne întâlnim, ne dăm binețe, pășim agale, în tăcere privind-o. Văd o femeie care umblă prin ploaie, protejată doar de gânduri…apoi, o întreb de unde vine și de ce călătorește prin ploaie.
Mă privește uimită… și mă întreabă același lucru…iar eu nu aveam un răspuns.
După o secundă, care mi s-a părut o eternitate…îmi răspunde :
Eu trebuie să trec prin această ploaie, trebuie să prind lumina și căldura razei !
Dar de unde vii ?
De departe…dar uite o băncuță…hai să ședem și îți voi povestii.
Eu vin de la orfelinat, de la orfelinatul oamenilor mari …de acolo de unde sunt două categorii de oameni…cei cu bucuria de a privii soarele… și cei cărora nu li se permite…nici măcar să privească o mică rază.
Dar tu, tu din ce categorie făcea-i parte ? (dintr-odată aveam atâtea întrebări, pentru ea. De ce ? Era doar o persoană întâlnită pe strada vieții.)
Eu ? Cum, eu făceam parte din categoria celor ce aveau doar câteva drepturi…adică…să spele, să curețe și să tacă… și mai ales, să nu privească spre soare !
Și…cum ai trăit așa ? Și de ce ai plecat ?
Păi…nu am plecat, m-au părăsit…
Până atunci am crezut…că am pe cineva…pe ei… și că nu îmi doream altceva…numai că într-o zi…când am făcut majoratul,…am îndrăznit să mă uit pe fereastră. Atunci…am văzut o bucățică de soare, o mică rază, în depărtare… și asta a fost greșeala mea. A trebuit să plec… și am plecat… și ploaia…trebuie să trec ploaia să ajung la mica mea rază !
Dar în geamantan, în geamantan ce ai? Este așa mare ! Nu ți-e greu ?
Nu ! Mi-a fost greu până le-am adunat pe toate la un loc ! Acum…este trecut… și nu-i mai simt atât de tare greutatea !
Dacă…dacă aș avea o casă…asta da …nu ar fii încăput, sau, o familie…nici dragostea pentru ea nu ar fi încăput… Am crezut că le am…dar m-am înșelat ! În tot acel orfelinat, plin de atâtea persoane, pe care eu le iubeam…am fost de fapt singură. Asa că…mai bine prin ploaie…spre mica mea rază !
Dar …ești udă toată ! Nu ți-e frig ?
Nu…speranța că mai prind un pic de lumină și căldură de la raza mea…mă face să merg mai departe, înainte.
Dar, hai…gata…uite se vede în zare…o luminiță ! Mã grăbesc…poate…este ea !
Și …a plecat !
Am rămas singură…pe bancă, privind la ea…cum se îndepărtează…trăgând acel geamantan uriaș și gândindu-mă… Oare eu…eu ce am în geamantanul vieții mele ?

————————–—————–

Mariana Zorița TURDA

Alexandru NEMOIANU: Despre verticalitate

În urmă cu câteva zile (Februarie, 2019) unul din principalele canale de știri TV din USA a prezentat un interviu cu Ministrul de Externe al Ungariei, Peter Sziajjarto. În primul rând, cu anume invidie, am observat Engleza perfectă în care se exprima ministrul maghiar, fără accent, fără greșeli, fără pauze.

În interviu, ministrul maghiar explica nouă politică de încurajare a creșterii populației în Ungaria: prin stipendii și avantaje financiare date familiilor cu mai mulți copii. În același interviu, Peter Szijjarto, fără emfază, dar categoric, a repetat că Ungaria nu va admite politica de diluare etnică, adică influxul de migratorii distructivi care năpădesc Europa. Ce a fost remarcabil, a fost împrejurarea că cel care lua interviul, Tucker Carlson, a încheiat spunând, ”este un privilegiu să trăiești într-o asemenea țară(i.e Ungaria”.

Imediat am simți durere, asta luând în considerare modul în care se vorbește și este tratată România. Iar aici trebuie subliniate câteva lucruri.

Guvernul Ungariei, sub Președenția admirabilului patriot Viktor Orban, a făcut punct central din guvernarea sa promoveze interesele Ungariei și ale Ungurilor. Iar asta a însemnat, în primul rând, afirmarea fără timiditate a valorilor care definesc “fenomenul ungar” și în primul rând identitatea lor creștină. (Nu este vorba aici de a spune dacă politica ungară este bună sau rea în relație cu România, este vorba doar de sublinierea faptului că guvernul Ungariei este curajos și vertical moral și, mai ales, loial față de Poporul pe care îl reprezintă). În acest context guvernul Viktor Orban a respins orice încercare de presiune și amestec în treburile interne din partea Bruxelles și în cuvinte, uneori doar marginal “diplomatice”, le-a spus să își vadă de treabă. La fel, atunci când demonicul Soros a căutat să copleșească opinia publică maghiară, fără multe ceremonii Viktor Orban l-a poftit pe ușă afară; și pe ușă a ieșit vipera bătrână. Iar asta în condițiile în care Soros este un aprig promotor al “Ungariei Mari”! Dar Viktor Orban a înțeles că dacă “fenomenul ungar”, caracteristicile ungare, dispar, la nimic nu folosește nici Ungaria “mare” și nici Ungaria “mică”. Atunci când USA a dus prizonieri în afară USA, pentru a îi putea tortura în voie, Ungaria a refuzat să îi accepte pe teritoriul ei și, mai mult, a refuzat ca avioanele care îi transportau să treacă prin spațiul aerian maghiar. Iar rezultatul acestei atitudini ferme a fost că Ungaria se bucură de respect în față tuturor țărilor lumii.

Am menționat toate acest lucruri pentru a sublinia că verticalitatea morală are importantă și lipsa ei are teribile consecințe. Încă mai dureros, ca exemplu în contrast, se află România.

Întreaga slugărnicie față de orice capriciu al USA și lacheilor săi, compromiterea securității naționale prin acceptul amplasării bazelor de rachete americane în România, acceptarea torturării “prizonierilor” americani în închisori românești, punerea serviciului de siguranță al țării sub control American, TOATE aceste manifestări de abjectă slugărnicie nu au folosit la nimic. La nimic nu au folosit declarațiile goale de conținut despre relația “strategică” dintre România și USA. Ambasadorul USA își permite să ia la rost când vrea guvernul României, își permite să se se comporte ca un proconsul care aprobă sau interzice acte de politică internă și are obrăznicia să trateze România că pe o colonie bananieră. În România George Soros, vipera bătrână, care este dușman jurat al Românismului își face de cap: controlează ONG-urile, bună parte din media și acum și “opoziția”, adică USR, PLUS, ”julien”, prin sinistra organizație “Pentru o Românie curate” al cărei “ideolog” este drăgălașa Alina Mungiu-Pippdi. Așa zisa “opoziție” din România: USR, PLUS, ”julien”, abominatia #rezist,ONG-urile și toți “imbecilii utili”, nu fac decât să supraliciteze slugărnicia. Reprezentanții acestor abisuri ale necinstei sufletești nu pregetă să denunțe România tuturor celor care vor răul țării și mai nou promovează o persoană, nedeterminată ca gen și suspectă penal, într-o funcție în care ar putea face rău României. Persoana cu pricina întreține o ura jurată față de România și Români și starea ei de suspectă penal ar trebui să o descalifice de la poziții procuratoriale, ea se află într-un flagrant conflict de interes. Iar la asta se adaugă dorința sistematică a aceleiași “opoziții”de a degrada cultura românească și a perverti sufletul românesc. Programul lor, în această privința, prevede promovarea politicii de “corectitudine politică”, eliminarea conceptelor de dragoste de Neam și Țară și glorificarea unei “culturi” în care sodomia și transexualitatea sunt considerate manifestări de sănătate și în care distrugerea moștenirii creștine, care a fost și este temelia civilizației românești, devine o virtute, iar acestea se adaugă unei adevărate goane către slugărnicie și supunere față de transnationali, și tot ce înseamnă imperiul globalisto-sodomit.

Știu bine că mi-am atras și îmi voi atrage insultele celor care sunt cantonați într-o obtuzitate anostă, a celor necinstiți sufletește, a celor care continuă o “lupta” contra unui comunism care, Slavă Domnului, nu mai există în România de treizeci de ani, a celor care nu pricep și stau cu capul în nisip și ciugulesc din mâna demonicului Soros și slujitorilor lui, dar am să repet: în momentul de față actuala administrație reprezintă, pentru România, răul mai mic. Să nu ne amăgim!

Cele pe care le-am spus sunt știute de către majoritatea Românilor, sunt știute de România “tainică” cea care, întotdeauna, a stat la greu și a dus greul. Politica și acțiunile unei “opoziții” alcătuită din oameni necinstiți sufletește și din dușmani jurați ai Neamului Românesc, USR, PLUS,”julien”, abominatia #rezist,ONG-urile sau “România curată”, ideologizată prin drăgălașa super-sorosista, ar trebui oprite. Majoritatea, România “tainică”, ar trebui să vorbească și să arate cu degetul pe acești răi. Dar mai ales, aceiași Românie “tainică” trebuie să știe bine că răul pe care îl face această “opoziție” a incorectitudinii morale, atunci când își va fi făcut lucrarea, va trebui corectat tot de către România “tainică”. Va fi reparat acest rău de către România națională și creștină, România frumuseții, eleganței și demnității, România pe care o iubesc din tot sufletul!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

20 februarie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor acestora revenind, în totalitate, autorilor.

Elena BUICĂ: Duhul călătoriilor

La vârsta mai înaintată, călătoriile nu se mai supun tălpilor noastre ca în anii cu mai multă vigoare fizică, dar inima și gândul nu cunosc nicio opreliște. Mii de amintiri mă bântuie și mă poartă pe cărări luminate de bucuria trăirilor pe unde mi-au umblat pașii care aproape că zburau singuri, în alte etape ale vieții. Acum, la anii mai așezați, pare că se cere de la sine ca fragmente din călătoriile mele să se adune ca într-un vad într-o privire retrospectivă.

Călătoriile m-au captivat toată viața pentru că ne oferă șansa de a cunoaște nemijlocit zone ale universului în care trăim și șansa încărcată de fiori de a ajunge acolo unde ne zboară gândul. Am apreciat fiecare călătorie ca pe o nouă experiență, chiar dacă am mai fost în acele locuri. Pasiunea aceasta am transmis-o și familiei fiicei mele, în sânul căreia îmi duc zilele. Au ajuns să facă chiar și câte patru călătorii mari pe an. Pentru că nu mai pot ține ritmul lor, acum ei pleacă adesea fără mine, iar eu, cu inima strânsă, îi privesc cum își iau zborul fără mine și asemenea puiului rănit și rămas în cuibul gol, plâng în mine. Glasul rațiunii mă ajută să mă împac cu ce-mi mai poate oferi viața acum și încep apoi să mă hrănesc cu amintiri și cu noile impresii acumulate de ei.

Fiecare etapă a călătoriilor mi-a adus partea ei de bucurie. De fiecare dată trăiam o plăcută efervescență în timpul pregătirii planului de călătorie și a bagajelor, cu grija de a nu uita nimic. Trăirile atingeau culmea când se întâmpa să ne iasă  în cale ceva neprevăzut, fiindcă legile firii nu pot fi controlate de nimeni, și astfel, călătoria devenea unică. Dar nici finalul călătoriei nu-mi displăcea. O parte a farmecului oricărei călătorii e ceea ce rămâne și promisiunea întrezărită a altei călătorii.

Eu cred că există un duh al călătoriilor. Privind retrospectiv, îmi întăresc convingeruile mai vechi despre călătorii, că ele sunt mai mult decât ceea ce înseamnă la prima vedere. Am considerat fiecare călătorie o lecție de viață și un prilej de meditație din care să pot trage o concluzie, o învățătură și-mi ziceam mereu în minte: ferice de cel ce-și face timp pentru călătorii și astfel să primească o minunată hrană spirituală. Călătoriile dau vieții o altă dimensiune, ne deschid calea spre un alt stil de viață, ne ajută să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine comparându-ne cu diversitatea de oameni întâlniți. Călătoriile ne ajustează modestia raportându-ne mărunta, trecătoarea noastră ființă la mărețiile naturii și realizăm ce loc micuț ocupăm în lumea asta mare. Pe de altă parte, comparația cu alți semeni are și rolul benefic de a ne întări încrederea în sine, selfistim-ul, cum spun englezii. Experiențe diferite ne ajută să facem asocieri creative. Sunt întotdeauna relaxată, mă bucur de atmosferă, de oameni, de arhitectură, încerc să iau din fiecare loc ce este mai bun, văd multe lucruri altfel – într-un fel vedeam America înainte de a o vizită și foarte diferit după mai multe vizite, altfel vedeam învățământul din Canada și America, altfel văd România, fiindcă funcționează nişte tipare din care nu poți ieși decât în contact direct cu realitatea. Călătoria, oricât ar fi de obositoare, în final rămâne tot o relaxare.

Primele călătorii le-am făcut în țară, în urmă cu mai bine de o jumătate de veac, într-o perioada întocmită după criterii foarte restrictive, greu de imaginat în zilele de astăzi când prefacerile se află într-o alertă inimaginabilă.  Atât de mari și multe sunt schimbările, încât mi se pare că de atunci a trecut mai mult de un secol. În acele vremuri, pășirea peste granițele țării era posibilă numai în imaginația noastră înflăcărată, fiind retezată de orice suflu al realizărilor. Pe atunci nu am scris impresii decât în vreo epistolă, când dădeau pe răscoală, dar știu că au fost scrise în adâncul fiinţei mele cu cerneala permanenței și au fost luminate cu scânteieri ale duhului călătoriilor. Am început să notez impresii din călătorie abia când mă apropiam de târziul vieții. Am scris cu aleasă bucurie și deosebit interes, văzute întotdeauna ca pe o binecuvântare pentru ochi și pentru suflet, deopotrivă. Le-am perceput ca pe niște notații ale inimii, imaginile înflorind din admirație pentru frumusețile create de Domnul pe acest pământ sau de iscusința omului înzestrat cu haruri.

Oricât timp a trecut, mi-a rămas vie în minte prima mea călătorie mai lungă, făcută cu trenul, la 18 ani, în 1952. Călătoria a avut un traseu lung, din comuna mea natală, situată nu departe de Dunăre, și până în nord-vestul țării, în orașul Oradea, unde trebuia să-mi încep cariera. Drumul străbătut în condițiile de atunci a fost costisitor și deosebit de greu de suportat, cu schimbări de trenuri și așteptări îndelungate prin gări, chiar mai mult de 24 de ore. A fost mai greu decât drumul făcut în Canada peste o jumătate de secol. Efortul acela a fost plata pentru câștigul pe care l-am avut pe alt plan. Călătoria aceea mi-a fost parcă deschiderea unei ferestre spre noi înțelesuri ale lumii în care trăiam. Atunci mirarea mea a dat pe răscoale. Pătrunsesem  într-o lume în care totul era diferit. Peisajul îmi oferea măreția munților pe care-i vedeam pentru prima dată, ondulările dealurilor împădurite, aerul oxigenat de parcă mă înaripa, graiul diferit, portul, obiceiurile, tradițiile… Atunci am descoperit că mă simt atrasă de călătorii, fiindcă ele îmi oferau șansa de a remarca diferențele care dau farmec vieții și ne individualizează, egalitatea nu există decât în fața morții. Mai târziu am tras concluzia, că deși există aceste diferențe, există totuși o unitate care dă armonie și echilibru vieții, stabilitate și siguranță, unitate pe care o regăsim în lucruri universal valabile: soare, natură, lumină, aer curat, scânteia omenescului din noi, dăruită de Creator…

În concluzie, din toate beneficiile călătoriilor, la ce mi-aș arunca privirile? Înclin spre capacitatea lor de a fi o portiță deschisă spre cunoașterea lumii, dar mai important, cunoașterea de sine, așa cum spunea și Mircea Eliadea: „cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înșine”. Aș mai adăuga și faptul că ele ne încarcă cu energie pozitivă și foarte important, atunci când călătorești ești foarte plin de viață.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada

Ianuarie 2019

 

Iacob CAZACU-ISTRATI: Și din nou muzică sau din nou alegeri

,,Ce faci pentru tine, dispare odată cu tine, ce faci pentru alţii, rămâne pentru eternitate”. 

Albert Einstein

     Îmi pare, că noi, moldovenii basarabeni avem cele mai multe sărbători pe an, chiar unele, de exemplu Crăciunul, Anul Nou sunt de 2 ori sărbătorite, dar avem la cherem și cele mai multe alegeri mai cu seamă după ce am trecut rubiconul mileniului trei. Și un fapt nou în istoria internațională a alegerilor e faptul, că doar la noi în RM în aceeași zi se hotărăsc două probleme de mare valoare națională: de rând cu Alegerile Parlamentare mai are loc și un Referendum… Suntem bravo! Suntem puțini alegători, dar… “la sfat” cu poporul avem multe, ca și sărbători naționale și creștine.

        Ce să mai zic, am ajuns și în preajma Alegerilor Parlamentare, care vor avea loc pe 24 februarie 2019. Este în toi lupta între candidații la aceste alegeri, dar și o mai aprigă luptă se dă între partidele politice. Campania actuală de alegeri este de o importanță deosebită pentru alegătorii din RM, fiindcă ele, aceste alegeri vor alege vectorul acestei bucăți de pământ românesc. Este vorba de reîntoarcerea, reunirea, reîntregirea cu România, dacă în Parlament vor accede în majoritate unioniștii. Aceasta va însemna pentru noi un pas înainte spre o treaptă mai înaltă a dezvoltării. Alt vector este reîntoarcere în spațiul neosovietic prin aderarea la uniunea vamală în frunte cu Moscova, dacă câștigă alegerile socialiștii lui Dodon, care ar însemna un pas înapoi în dezvoltare.  A treia cale  pe care ar putea s-o apuce RM de azi este “tropățica pe loc“ sau aflarea în mocirla sărăciei și tâlhăriei așa cum am fost în ultimii ani și suntem!…

   Prin ce se deosebesc luptele de astăzi pentru accesul în parlament a forțelor politice față de luptele de la alegerile precedente?

În primul rând se deosebesc prin aceea, că electoratul nostru s-a schimbat deosebit de mult, devenind mai activ, cointeresat de a-și apăra drepturile cetățenești; a dispărut în mare măsură indiferența, adică s-a trezit, deșteptându-se și urcând pe o treaptă mai înaltă a dezvoltării socio-culturale. S-au trezit genii mândriei naționale, iar odată cu aceasta apare și o responsabilitate mai mare față de viitorul său și al întregului neam. Un merit deosebit de mare în promovarea identiății și mândriei naționale le aparțin asociațiilor obștești ca FDRM, Președinte acad. Nicolae Dabija; Acțiunea 2012 în frunte cu Geoge Simion; ODIP conduși de tinerii Vlad Bilețchii și Ion Leașcencu. Un imbold mare în dezvoltarea activităților de lămurire în rândul populației a priorităților reântregirii neamului românesc a dat crearea Sfatului Țării 2, care prin misionarii săi din asociațiile susnumite au dus din sat în sat mesajul Reîntregirii, a Unirii cetățenilor din stânga Prutului cu România. Dintre partidele politice din RM putem evidenția doar PNL în frunte cu d. Vitalia Pavlicenco, care și-a spus deschis scopul activității, chiar întroducând și în statutul organizației, că scopul PNL este Unirea RM cu România.

Despre PL cunoaștem, că este partid de dreapta, unionist de la înființarea lui. Poate, că cineva nu e de acord, că Mihai Ghimpu a ascuns adevăratul obiectiv al partidului, după mine, jucând un teatru de rea regie, care nu s-a bucurat uneori nici de aplodismentele electoratului său, dar s-a ținut pe scena politică ca la momentul oportun să pornească o luptă puternică pentru înfăptuirea Unirii. Vor merge oare alegătorii după urmașul său Dorin Chirtoacă?  Eu zic Da, deoarece majoritatea eletoratului îl vedeau demult anume pe el în fruntea PL. Astfel, miza e mare dacă luăm în considerație frontul comun al unioniștilor. Speranța e mare… Să dea Domnul și succesul să fie la fel!

      Eu cred, că segmentul unionist astăzi este puternic. Oamenii nu se mai vând pe crupele lui Șor, cum se vindeau odată… Trist este, că avem alți “șoricei“, care ne abat din calea noastră dreaptă spre unire. Nu vreau să vorbesc de partidele de stânga, ale lui Voronin, Dodon și Șor, că le cunoaștem obiectivele, care apără interesele străine, nu naționale.  Mă refer la partidele din blocul electoral ACUM și PD. Dacă Pd optează deschis pentru o Moldovă statalistă cum este acum și promovează o cale fals europeană, apoi, cei din ACUM pe care îi credeam unioniști și-au dat arama pe față în sfârșit la Conferința de presă de dăunăzi. Oare pentru asta am promovat-o pe Maia Sandu la alegerile trecute? Iată ce cuvântează doamna, adică acum vedem adevărata ei față: „Procesul de integrare europeană este un proces de transformare a societății, un proces în care condițiile de viață ale oamenilor, zi de zi, pas cu pas, se apropie de și, într-un final, converg cu standardele europene. Blocul ACUM este unica forță credibilă care poate fi garantul procesului de integrare europeană a Republicii Moldova. Blocul ACUM își asumă implementarea plenară și responsabilă a tuturor angajamentelor asumate în Acordul de Asociere, așa încât să depunem cererea de aderare la UE până în 2023 “.

         Dar, iată-l și pe Andrei Năstase care-i ține Maiei isonul: „A ne integra în Europa înseamnă a prelua cu seriozitate modelele bune și foarte bune de funcționare a societăților democratice și dezvoltate din Vestul Europei. A ne integra în Europa înseamnă, de fapt, a trăi bine, aici, în Moldova, așa cum trăiesc germanii, olandezii, belgienii, austriecii la ei acasă”. 

Citiți ce spun privitor la România: Guvernul ACUM va edifica și va consolida relația specială cu România, care se bazează pe respectul reciproc pentru democrație, stat de drept și prosperitate. Vom intensifica relațiile în domeniile economic, educație și energetic. ACUM își asuma finalizarea construcției gazoductului Iași-Ungheni-Chișinău, care va permite Republicii Moldova să importe resurse energetice din Vest.

      Zău, că ne au de proști…  Și aceștea vorbesc acei, care ne vor binele într-o Europă comună?  Ei sunt unioniști? Nu! Ei sunt mai răi decât PD-iștii și dodoniștii, ei sunt trădători manipulatori!

Oare cum se simte prietenul nostru Vasile Șoimaru, cel mai unionist dintre toți românii de pretutindeni? Eu nu-l pot înțelege! Cum de poate să promoveze această formațiune, dacă optează deschis pentru statalitatea RM în continuare?

          Dacă în RM, după părerea mea electoratul s-a schimbat spre bine, totuși pericolul e foarte mare ca la putere să ajungă iar forțele neobolșevice. Pentru a nu se întâmpla așa ceva e nevoie de mobilizarea electoratului de peste hotare dar, după cum am anterior, coloana a cincia nu doarme,  pe toate căile și prin toate mijloacele au pus și pun piedici serioase pentru a minima participarea noastră, a celor, care  și-au lăsat părinții, rudele, meleagul natal din cauza tâlhăriei și conducerii proaste a guvernării, care au dus Moldova la sărăcie și ură națională. Nu vorbesc de diaspora europeană, voi scrie câteva cuvinte despre aceea, cum se va vota în Canada. Cu părere de rău în afară de cuvinte urâte la adresa guvernanților nu poți scrie. Cum să scrii ceva de bine, dacă gruparea tâlharească de la conducere î-și bate joc de alegătorii din diasporă. Închipuiți-vă teritoriul Canadei, care după teritoriu ocupă locul doi după Rusia… Și doar o secție de vot?!  Se pune întrebarea, cum vor vota moldovenii noștri din toată Canada la doar o secție de votare aflată în capitala ei Ottawa, dacă distanța până la cele mai mari orașe, unde sunt mai mulți moldoveni Toronto și Montreal e de 600km, iar până la Edmonton, Kalgary, Vancouver e respectiv 3.5, 4.0? 5.5 mii de km?! Iată cum se motivează această fărădelege de către Ministerul de Externe: „După ce, Guvernul Canadei a informat că legislația națională nu permite deschiderea secțiilor de vot a statelor terțe, în afara misiunilor diplomatice, pentru scrutinul electoral din 24 februarie 2019, Guvernul Republicii Moldova a luat, astăzi, o hotărâre în care se prevede că în Canada se va deschide doar o secție de vot.

    Astfel, conform Hotărârii, secția de vot va fi deschisă doar la Ottawa (sediul misiunii din Moldova).

Reamintim că, decizia respectivă a fost anunțată Ambasadei Republicii Moldova din Canada după adresarea misiunii diplomatice către autoritățile locale de a autoriza deschiderea a 3 secții de votare (Montreal, Toronto, Ottawa) în conformitate cu hotărârea CEC din 19 ianuarie 2019”.

     Da, iată unde am ajuns… În Canada la moment există doar Ambasada RM în Ottawa. În 2011 a fost întărit de către Ministerul de Externe Consul Onorific al RM pentru Provincia Ontario George Oprea, inginer roman, originar din București, dar…nul trecut i-au retras atribuțiile. De ce? Este clar, că e mai puțină bătaie de cap doar cu ambasada, cui mai tre și Consulate, unde neapărat va fi nevoie de a deschide secții de votare? Ce le pasă de noi, muritorii de rând?!

Dacă fiului meu Ion, care locuiește în Edmonton îi va trebui vre-un act, document ori altceva de la ambasadă, care necesită prezența lui va fi nevoit să zboare cu avionul 4-5 ore până la Ottawa… E normal?! NU! Eu socot, că e bătaie de joc față de cetățeni!

    În Canada sunt necesare cel puțin deschiderea Consulatelor în fiecare Provincie. Dacă RM nu are bani, atunci să împuternicească cu această funcție Consulatele României. E o ieșire din situație, mai cu seamă, că în curând sper, că nu vom mai avea nevoie nici de Ambasade ale RM unindu-ne cu România.

     Mă adresez către toți frații basarabeni atât de peste hotare cât și din RM, către toți basarabenii de toate națiunile, nu doar români: votați viitorul European al Basarabiei! Votați Unirea cu România, care este salvarea noastră, unindu-ne, devenim necondiționat membri ai Uniunii Europene! Astfel vom scăpa de tâlharii de la guvernare, de sărăcie și vom avea salarii și pensii europene! Nu ratați momentul! Asta e ultima noastră șansă, poate! Dacă o ratăm, atunci viitorul copiilor și nepoților noștri este neosclavia! Exemplu? Oamenii (negri) la negru în Rusia. Da! Știu ce scriu, că am fost în pielea lor!

Rusia e un monstru mare,

În lung și –n lat nu-I vezi hotarul,

Dar, vai de moldovenii care

Ce-şi plâng prin ea amarul.

Al treilea deceniu iată, că se duce,

Iar moldoveanul tot prin străini se duce.

Doamne, pe unde-ai rătăcit și tu, pe unde?

Apleacă-te spre-a noastră naţiune,

Fă, copii să crească lângă mame,

Și-n țara lor să nu mai ducă foame.

Eu, unul am umblat prin lume,

Muncind pe la străini prin arşiţă şi gheaţă,

Iar uneori nici nu ştiam pe unde

Mă voi trezi-ntr-o bună dimineaţă.

 

Şi iar mă-ntorc la Moscova, Rusia-i mare,

Imperiu sclavagist făr-de hotare,

Dar tu gândeşte-te român – basarabean, nu sta,

Cum să salvezi pe Moldovioara ta?

Votăm Unirea cu România! Noi vrem să fim o Românie!!!

——————————–

Iacob CAZACU-ISTRATI

Poet, publicist. Membru Sfatului Țării2

Canada, Toronto

Monah IUSTIN T.: Iubirea şi nemurirea nu se aşteaptă…

Să facem un joc cu timpul. Şi cu iubirea. Fiindcă timpul a ajuns cea mai rea măsură a vieţii noastre. Şi a iubirii. Şi a lui Dumnezeu însuşi. După timp ne măsurăm fericirea, după timp ne închipuim nemurirea, după timp aşteptăm chiar iubirea lui Dumnezeu.
Dar dacă nu jucăm jocul bine? Dacă fricile şi spaimele noastre vin chiar din asta? Nu am lăsa orice să învăţăm să jucăm corect, să devenim liberi, împăcaţi şi iubiţi?
Hai să învăţăm să jucăm jocul în timp. Dar fără el…
Să descoasem un pic nemurirea. De câte ori ne gândim la nemurire, forţăm reprezentarea ei să încapă într-un timp al minţii noastre. Ne gândim mai degrabă la o „prelungire” a timpului vieţii noastre, sau la un „timp” în care vom fi nemuritori. Ca şi cum există un timp confecţionat, în care meseria noastră va fi nemurirea, dar care încă nu a venit. Între timp, nu ne rămâne decât un fel de grijă sentimentală a nemuririi, o aşteptare vagă pe ceas, ca un fel de emisiune la ora 20.00. Dar o nemurire „în viitor” e tot timp şi tot angoasă. Nu e de mirare că fugim din răsputeri de o astfel de nemurire şi de însăşi gândul la ea, chiar dacă am şti c-o primim ca răsplată. Nu avem ce face cu ea decât să stăm cu „grija” ei. De aceea gândul la o nemurire viitoare n-are nimic de-a face cu nemurirea. Ba chiar e una din sursele noastre de spaimă zilnică, adoptată ca o condiţie ca moralitate şi de pioşenie. Tocmai de aceea fugim în adâncul nostru de moralitate şi de pioşenie. Sau cel puţin de versiunea lor contrafăcută. Nu! Nu poţi să fii nemuritor şi să fii îngrijorat că eşti nemuritor. Şi nu poţi să aştepţi nemurirea pe secundele ceasului. Singura nemurire de care te poţi bucura cu adevărat este aceea deja aici şi nu încă…
Nemurirea este strâns legată de iubire. De câte ori ne gândim la iubirea lui Dumnezeu, o plasăm într-un loc astfel încât să putem fugi de ea. La fel ca şi nemurirea, o aşezăm ca răsplată fie la capătul vieţii noastre, fie la capătul unui timp moral, fie la capătul unei virtuţi. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să întârzie până s-a împlinit acea virtute, acel timp moral sau viaţa însăşi. Iubirea trebuie să vină „după”, e un after-school după ce ţi-ai făcut toate temele, şi de-aici motiv pentru noi, din scrupulozitate, să ne apărăm de ea la nesfârşit. Căci frica noastră cea mai mare este ca nu cumva să fim iubiţi acum, în slăbiciunile noastre, printre păcatele noastre, între-timpul zbaterilor noastre. Păcatele vor aduce inevitabil suferinţe şi dureri, dar nu am şti ce să facem cu Iubirea dintre ele şi mai presus de ele. Acea Iubire nu va valida niciodată greşelniciile noastre, ea ne va îmbrăţişa de dragul a ceea ce suntem, în pofida a orice! Căci avem un Creator minunat care găseşte timp să ne iubească printre păcatele noastre. Fiindcă timpul dintre oricare două păcate e al Lui, şi e nesfârşit, ca iubirea Lui.
Şi aici ajungem al cuvântul încuietor de minte al părintelui Rafail Noica. Zice Dumnezeu omului: „Nu aştepta să fii desăvârşit ca Eu să te iubesc…”. Dar de ce? Ce rost are să mă iubeşti dacă nu sunt desăvârşit? Toate astea le-ar obiecta raţiunea noastră morală. Şi ce rost mai are strădania pentru virtute, după care ne măsurăm vieţile? Însă înţelepciunea acestui cuvânt este aceasta: „Nu înceta să vrei să fii desăvârşit (dar nu aştepta să fii), ca să te iubesc…”. Sau: „Nu înceta să vrei să fii vrednic de iubirea Mea, dar nu aştepta să fii vrednic de ea…”. Ce metaforă mai năucitoare şi mai paradoxală decât aceasta? Nu înceta şi nu aştepta! Între aceste două minuni de gând se măsoară viaţa noastră. Înaintea nemuririi şi a iubirii.
Altfel spus… Nu aştepta să fii nemuritor, ca să trăieşti… Nu aştepta să-ţi crească copiii şi să ajungă „la casa lor”, ca să-ţi împarţi viaţa cu ei… Nu aştepta să-ţi termini ratele la bancă… Nu aştepta să te muţi la casă nouă, ca să trăieşti sub Cer… Fiindcă veşnicia încape între oricare două clipe din viaţă, între oricare secunde pe ceas. Este nesfârşit timp de trăit între evenimentele vieţii noastre şi printre ele. Un răstimp. La fel ca Iubirea. Nu înceta şi nu aştepta rugăciunea de seară, pentru ca Eu să te iubesc… Nu înceta şi nu aştepta să te laşi de fumat, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să te vindeci de boală, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să redai examenul la anul, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta să nu mai fii singur, pentru ca Eu să te iubesc… Nu aştepta rezolvarea problemelor căsniciei, pentru ca Eu să te iubesc…
Şi la urmă de tot. Nu aştepta terminarea Crucii vieţii tale… Nu aştepta Raiul… Nu aştepta nici măcar nemurirea… pentru ca Eu să te iubesc! Fiindcă iubirea Mea este însăşi Raiul şi nemurirea!
Joc frumos şi neaşteptat!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

16 februarie 2019