Anca SÎRGHIE: Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Despre personalitatea profesorului diplomat Vasile Stoica (1889-1959), s-a scris în răstimpuri, dar textele unor doctorate, ale unei monografii purtând semnătura prestigiosului istoric Ioan Opriș din capitală^[1] și ale mai multor articole apărute în presa din țară și din străinătate nu au răzbătut suficient dincolo de cercurile specialiștilor. Așezat pe o placă turnantă a istoriei, Vasile Stoica, originar din Avrigul Transilvaniei, a luptat pentru marile idealuri ale neamului său, el trecând prin cele două conflagrații mondiale ale veacului al XX-lea, mereu animat de patriotismul cel mai activ, vizibil în inițiative diplomatice salutare la Tirana, Sofia, Haga, Bruxelles și Riga, și în decisive luări de atitudine în momente cheie, ca cele din conferințele de pace de la Paris, singurul român care a avut un rol decisiv în acele două reuniuni istorice cruciale pentru întreaga Europă.

Un asemenea om care a făcut istorie în cel mai concret sens al cuvântului, împlinind idealurile neamului său, de la Marea Unire la salvarea Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, merita recunoștința urmașilor. De ce nu s-a întâmplat așa? De ce nici după șase decenii de la moartea sa în închisoarea comunistă de la Jilava, documentele aflate în multe arhive din locuri diverse nu au fost încă valorificate? Explicația se găsește în însăși linia destinului său terminat tragic, ca al mai tuturor intelectualilor generației interbelice secerate de comunismul instalat în România postbelică.

Potrivnic declarat al scopurilor Imperiului austro-ungar, ca susținător vizionar al unirii Transilvaniei cu Țara, el trecea munții în 3 octombrie 1914. Aflând de sosirea lui la București, după ce comisarul de la Budapeste îl eliminase din toate școlile, socotindu-l dușman al statului, ambasadorul Austro-Ungariei a cerut în 4 octombrie audiență la Guvern, ca să anunțe autoritățile că în Regatul României a intrat un dușman de moarte.

În Primul Război Mondial, profesorul Stoica a optat pentru înrolarea ca voluntar în Armata română, activând ca ofițer de informații. Va fi rănit în două rânduri, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, acceptă o misiune dificilă, dar foarte importantă în America. Vasile urma pilda lui Gheorghe Stoica, tatălui său, care în anii de la începutul secolului al XX-lea plecase din Avrig să muncească la Kokomo, Indiana, dar nu acceptă să rămână în S.U.A., deși a învațat limba engleză și s-a abonat la un ziar american. Țăranul avrigean a inoculat feciorului său, pe care îl crescuse în cultul Americii, ideea că lumea secolului al XX-lea va fi condusă de anglo-americani.

Prima misiune care i-a pus în valoare calitățile excepționale de poliglot (care va ajunge să cunoască 14 limbi străine), diplomat înnăscut, a fost cea desfășurată din 29 iunie 1917 până în ianuarie 1920 în America, spre care locotenentul Vasile Stoica pleca având autorizația Marelui Cartier General, eliberată la 18 aprilie 1917, întărită de viza Legației americane, emisă la 5 mai 1917. Din cauza conflictelor din centrul Europei în plin Război Mondial, delegația preoților Vasile Lucaciu și Ion Moța, cărora li s-a alăturat profesorul Vasile Stoica, este nevoită să urmeze drumul spre Est, trecând prin Rusia, apoi prin Japonia, spre a ajunge în S.U.A,, unde publicația “San Francisco Chronicle” salută la data de 23 iunie 1917 Misiunea Românească venită din patria-mamă cu un mesaj patriotic clar, formulat de însuși guvernul țării, care îi delega pe cei trei ca să sporească în Lumea Nouă interesul pentru idealurile nației^[2]

Delegația s-a prezentat la Legația română de la Washington, stabilind scopul de a sprijini idealul unirii Transilvaniei cu Țara, prin crearea unei trupe de voluntari, dar fără a leza guvernul României de atunci. Întreaga aventură americană avea să fie relatată de Vasile Stoica la aproape un deceniu după revenirea în țară^[3], astfel menționându-se că în 2 iulie 1917 cei trei delegați au fost primiți în audiență de ministrul de externe al S.U.A., dl Robert Lansing, care le-a dat asigurarea că Statele Unite vor susține lupta pentru unitate a românilor. Imediat apoi, respectiv în 6 și în 7 iulie 1917, ei vor purta o discuție cu ministrul de război al S.U.A, dl. Newton Baker, căruia i s-a prezentat proiectul constituirii unei formații de luptă a românilor transilvăneni pentru armata americană. Acesta nu a fost întru totul de acord cu ideea concretă a delegației, pe care a înțeles să o nuanțeze astfel:”America nu poate primi nici o unitate cu specific național… Vor să aibă, înainte de toate, o armată americană cu spirit american…,dacă însă mai târziu se va ivi necesitatea, atunci Guvernul American va primi bucuros această ofertă; până atunci ne roagă ca având în vedere scopul pentru care America a intrat în război și care cuprinde și dezrobirea noastră (s.n.), să îndemnăm pe români să intre în armata americană.“^[4]

În calitatea sa de lider al delegației, Vasile Stoica a fost și singurul care a rămas în America 26 luni (ceilalți doi, necunoscând limba engleză, s-au întors în Europa mai curând, respectiv pr. Moța, după două luni, a revenit la Iași, iar pr. Lucaciu după 10 luni s-a întors la Paris), timp de care a dispus peste Atlantic pentru a publica articole în presa americană centrală din Washington, New York, Cleveland etc. Și despre el se scrie cu mare entuziasm în acel răstimp, în presă apărând portretul său. Americanca Marie Yates, impresionată de “magnificul său patriotism“, aprecia pe bună dreptate că ”lumea de aici nu cunoaște suficient de bine problemele serioase legate de situația de fapt din țara Dvs.”^[5]

Continue reading „Anca SÎRGHIE: Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.” →

Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…

În memoria baritonului rus DMITRI HVOROSTOVSKY

Purtând cu el inocența și praful Mongoliei de la sudul către nordul tărâmului rus, Enisei își plimbă apele neliniștite către Marea Kara, precum, odinioară, năbădăiosul personaj pușkinian Oneghin sentimentele, tăind, simbolic, inima Siberiei în două. Magia pe care o degajă fluviul provine din însăși măreția sa, o măreție tăcută, ca o taină sfântă a lumii. Pentru ținuturile pe care le străbate, Enisei glăsuiește asemeni unui eremit uitat de ani în spațiul de un verde-albastru angelic al tundrei înghețate. De fapt, Siberia în sine pare a fi arhetipul nașterii și renașterii vieții, un ținut de poveste cu accente sacre, dar și cu topos-uri de-o alură spirituală macabră, unde zăpada și liniștea acoperă, laolaltă, istorii zbucimate de ființe și siluete perfecte de cedri, zadă sau molid…

Siberia, în toată grandoarea ei, reprezintă spațiul identitar al morții și al veșniciei la un loc, o elegie gravă a rostitelor și nerostitelor linii întrerupte de destin… Aidoma unui geniu rătăcitor al pământului, baritonul Dmitri Hvorostovsky a reprezentat, în jumătatea-i de secol lumesc hărăzită de divinitate, întruchiparea glasului tainic al acestui teritoriu poligonal, care pleacă de la Urali, spre a se întâlni, către Est, cu Enisei, Lena, Iacuția și, finalmente, cu Pacificul. Căci, fie că te duci spre cea mai nordică regiune a Eurasiei – Peninsula Taimâr – sau cobori la sud, către China, Mongolia sau Kazahstan, Siberia semnifică, la modul perceptibil, tabloul de milioane de kilometri pătrați al unei istorii spuse, de cele mai multe ori, în șoaptă, al unui timp înghețat într-o lacrimă ascunsă, cu tușe cromatice regăsibile, bunăoară, în descrierea peisajului hibernal din „Evgheni Oneghin” – romanul în versuri al lui Aleksandr Sergheevici Pușkin: „Și, iată, scârțâind și gerul,/ Veni pe câmp să toarne-argint…/ (Nu roze seamănă-acum cerul,/ Ci albe flori de mărgărint.)”

Cu siguranță că universul vast al Siberiei nu ar fi avut poate aceeași dimensiune spirituală la nivel global fără arta interpretativă a lui Dmitri Hvorostovsky, fără vocea lui născută parcă din curgerea milenară a impunătorului Enisei… Krasnoyarsk, Rusia, 16 octombrie 1962 – Londra, Marea Britanie, 22 noiembrie 2017, un interval de vreme scurt, în care, de la Mările Bering și Ochotsk și până la Novosibirsk nu se întâmplă, aparent, prea mare lucru la scară istorică. Și, totuși, s-a întâmplat, în tot acest timp, venind în lume, dar și plecând din ea un destin ”setos de a ști”, setos de a dărui inflexiunile unice ale sufletului său lumii – Dmitri Hvorostovsky, un artist cu flacără aparte, în care „Demonul” lui Anton Grigorievici Rubinstein și „Evgheni Oneghin”-ul ceaikovskian și-au ars semantica proprie într-o cheie completamente singulară, avangardistă, chiar… Practic, linia destinului artistic al baritonului rus a fost amprentată, cu deosebire, de partiturile titulare din operele „Evgheni Oneghin” (Piotr Ilici Ceaikovski) și ”Demonul” (Anton Grigorievici Rubinstein), creații muzicale cu libretele semnate de Konstantin Șilovski, respectiv, Pavel Viskovatov, după capodoperele omonime ale literaturii universale aparținând lui Aleksandr Sergheevici Pușkin și Mihail Lermontov. Repere scriitoricești fundamentale specifice curentului romantic de secol XIX și contemporani, de altfel, în prima jumătate a veacului anterior menționat, și Pușkin, și Lermontov au avut drept element comun, pe lângă cel literar, un parcurs existențial scurt și cu final tragic, așa cum însuși lui Hvorostovsky i-a fost dat.

Ca un Prometeu descătușat, scoborâtor, parcă, din registrul liric al poetului romantic englez Percey Bysshe Shelley, Dmitri Hvorostovsky a cuprins, prin forța sa artistică, întreaga încărcătură semantică particularizantă a dramaticelor „Песни военных лет” (”Cântecele din timpul războiului”), în piesa „Журавли” (muzică – Y. Frenkel, versuri – R. Gamzatov), spre exemplu, fluidul litanic al dramatismului interior hvorostovskyan reușind să creeze o capodoperă interpretativă de o răvășitoare singularitate („Мне кажется порою, что солдаты,/ С кровавых не пришедшие полей,/ Не в землю эту полегли когда-то,/ А превратились в белых журавлей.”), ce sculptează în acordurile ei grave universul plin de durere al sufletului rus din timpul și de după Marele Război contra fascismului.

Continue reading „Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…” →

Magdalena ALBU: Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino s-au întors din exil, acasă…

Dezonorate de statul român și în ultimii lor ani de viață, dar și în postumitate, despre Smaranda Brăescu și prințesa Ioana Cantacuzino putem spune că s-au aflat în exil în propria lor țară, căci, vreme de șaptezeci de ani, ele au fost eroinele fără cruce ale spațiului, unde au văzut lumina zilei și și-au trăit destinul. Atât prima femeie-parașutist din România și, deopotrivă, prima din Europa cu brevet de pilot obținut în SUA, Smaranda Brăescu, căreia i se spusese, la momentul respectiv, că femeile nu au voie să facă aviație, cât și Ioana Cantacuzino, prima femeie-pilot din țară (cu brevetul nr. 1/1930, obținut la București) care a pus bazele aviației turistice pe plan național, în anul 1929, au fost victimele directe ale regimurilor politice față de ideologia cărora s-au declarat ferme oponente, încă de la început.

Traseul ultimilor ani de viață ai celor două eroine fără cruce a fost unul de Golgotă cristică. În ceea ce o privește pe Smaranda Brăescu, ea a fost dată în urmărire generală de poliție, la data de 20 iulie 1946, și condamnată, în contumacie, la doi ani de închisoare, pentru faptul că, în conformitate cu informațiile din arhiva CNSAS, ar fi făcut parte dintr-un grup militar ce avea drept scop lupta împotriva guvernului comunist condus de către dr. Petru Groza. Fostului campion mondial absolut al lumii la parașutism și instructor al Batalionului de parașutiști de pe vechiul aerodrom din Popești-Leordeni, nu i se va mai depista niciodată urma de către autorități și familie, fiind îngropată, doi ani mai târziu, sub numele fals de Maria Popescu, în Cimitirul Central din Cluj.

***

Ultima descendentă a neamului Cantacuzinilor, însă, prințesa-pilot Ioana Cantacuzino, cea care înființase, în anul 1928, împreună cu fratele său, Mircea, prima Școală de pilotaj cu motor din țară (unde însăși Smaranda Brăescu și-a echivalat brevetul de zbor obținut în SUA și unde se formaseră foarte mulți piloți deveniți, ulterior, eroi ai celui de-Al Doilea Război Mondial, printre care Marina Știrbey, Irina Burnaia ș.a.), în urma conflictului din anul 1941 cu mareșalul Ion Antonescu , va fi închisă, o perioadă, în lagărul de la Tg. Jiu, iar, apoi, va capăta domiciliu forțat în castelul Cantacuzino din Călimănești (județul Vâlcea). O dată cu venirea comuniștilor la putere și naționalizarea, în 1949, a castelului, ”Duduia”, așa cum i se spunea în localitate, își va trăi ultimii doi ani de viață, cu chirie, înr-o casă din zonă, în condiții de sărăcie și de boală greu de închipuit.

***

După șapte decenii de la moartea lor cumplit de nedreaptă, în raport cu serviciile deosebite aduse de ele României, Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino au parte, în țara lor natală – leagăn al Ortodoxiei milenare -, în sfârșit, de o cruce. Sfințirea acestei troițe a avut loc pe data de 5 iunie 2019, la Aeroclubul „Aurel Vlaicu” din Clinceni, în prezența nepotului Smarandei Brăescu – prof. univ. dr. Tudor Sireteanu, directorul Institutului de Mecanica Solidelor al Academiei Române din București – și a conducerii Aeroclubului României – director George Rotaru. Demn de menționat aici este și faptul că, în memoria Smarandei Brăescu, a fost ridicat un monument funerar în Cimitirul Central din Cluj, în luna noiembrie 2018, de către ARPIA Cluj.

De asemeni, tot ieri, au mai fost sfințite alte două troițe în memoria lui Mihai Dobre Țone, pilot-acrobat al Hawks of Romania, responsabil de zbor la Clinceni, în perioada 2007-2008, și comandant al aerodromului din decembrie 2008, de la a cărui dispariție tragică s-au împlinit zece ani.

După ceremonia religioasă de ieri, se poate spune că Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino s-au întors din exilul impus în propria lor țară, în sfârșit, Acasă…

P.S.

Personal, aduc mulțumiri deosebite conducerii Aeroclubului României, Dlui Director George Rotaru, comandantului Aerodomului Clinceni și tuturor celor implicați de acolo, pentru sprijinul acordat în vederea amplasării pe teritoriul aerodromului a troiței închinate memoriei celor două eroine – Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino.

–––––––––-

Magdalena ALBU

6 iunie 2019

București

Alexandru NEMOIANU: Despre viața culturală a Almăjului

Ţara Almăjului este o vale intramontană aşezată în lungul râului Nergan (ori Nera, cum au ales să-i spună învăţaţi). A fost locuită din vremi imemoriale, fără exagerare, dintotdeauna. Vechimea aceasta este încă uşor de simţit celui care va avea răbdare să colinde hotarul, fie şi unui singur sat, din Almaj. Lesne, va fi cu putinţă, să se observe semnul eternităţii, care înseamnă modelul existenţial românesc alcătuit din înţelegerea vie a spiritualităţii ortodoxe. În Almăj, vom afla efectiv totul: bucurii şi dureri, dărnicie şi zgârcenie, credinţă şi înțelepciune, autenticitate şi impostură, frumuseţe şi urăciune. Totul. Dar, în ce priveşte relaţia dintre oameni, în Almăj există, încă, ceva ce în bună măsură în restul lumii a dispărut. Mai există relaţia personală, omenească, dintre locuitori care, într-un fel ori altul, sunt neamuri. Există încă o înţelegere şi o trăire care transformă, simplul act al existenţei, în viaţă. Ea vine din timpurile vechi când almăjenii au trăit în comuniune, alcătuite din membrii același familii sau din familii înrudite care se supuneau celui mai bătrân, lucrăndu-și pământurile și împărțind roadele, cu dreptate, fără părtinire. Comuniunea acesta a fost întărită de multele și grelele incursiuni turcești, cărora au trebuit să le facă față, cu arma în mână sau prin înțelegere și aparentă supunere. Aceasta înseamnă priceperea faptului că nu sunt suficiente principiile ca: dreptatea, ordinea, folosul, şi altele asemenea. Ele, aceste principii, excelente în sine, alcătuiesc doar elementele teoretice care pot contribui la alcătuirea unei civilizaţii. În termeni practici, ele sunt planul după care se zideşte o casă. Dar pentru a trece de la stare potenţială, la fiinţă, mai este nevoie de puţină blândeţe, înţelegere, dragoste, bunăvoire şi într-ajutorare. Acestea din urmă sunt uneltele şi căile prin care planul se face clădire şi clădirea se face cămin cald şi vatră primitoare. Trăind această înţelegere, în Almăj oamenii, când se întâlnesc, încă îşi dau bineţe unul altuia, îşi stau în ajutor, la bucurii şi necazuri, încă mai ştiu ce înseamnă puterea comunității, a neamurilor (în sensul de rude de sânge sau prin alianță, căsătorii, botezuri, cununii etc) care o alcătuiesc. În acelaşi timp, în Almăj putem afla toate formele vieţii, de la cele mai simple, la cele misterioase şi toate frumuseţile lumii în care Dumnezeu i-a aşezat pe oameni.

În momentul de față, întreagă omenire este tulburată, agitată, nesigură și în stare de provizorat. Vânturi grele și rele venite de aiurea, lovesc în rădăcinile neamului, fragilizându-le, ispitind cu vocea șarpelui din Grădina Edenului, de la începutul biblic, în formă modernă însemnând Banul, câștigul. În fapt, nu știm ce ne așteaptă și ceea ce știm este că actuala stare este extrem de șubredă și pe punctual de a se nărui. În aceste împrejurări, un loc ca Țara Almăjului oferă o măsură de certitudine. Aceasta întrucât almăjenii au mai păstrat bătrâne și bune obiceiuri nearuncând la gunoiul timpului ceea ce au învățat, de mici, de la părinții și bunicii lor. Apelez la un exemplu minor. Dacă distribuirea de energie electrică ar fi întreruptă, foarte simplu almăjenii vor scoate apă, bună și curată, din fântâni, din “bunare”, așa cum au făcut și strămoșii lor. De fapt, cam orice s-ar întâmpla, Țara Almăjului va putea să își ducă existența în matca unei așezări și rânduieli al căror început nu îl știm.

Țara Almăjului este una dintre „țările” românești care se așează, ca un șirag de perle, din Maramureș și până în Almăj.„Țările” românești care au asigurat și asigură superba unitate în diversitate a spațiului românesc. O expresie a acestei unități incredibile, fără egal între popoarele Europei, o oferă Limba Română. O limbă având numeroase și fermecătoare „graiuri”, dar care va fi înțeleasă, de orice român, din Maramureș și până în Almăj.

În acest text voi vorbi despre aspecte și tendințe ale culturii Almăjului azi. Prin cultură eu înțeleg totalitatea tradițiilor specifice, cele care dau identitate și care se continuă în duh în cursul tuturor vremilor. În această înțelegere, Almăjul a avut parte de o mare binefacere prin opera lui Ion Marin Almajan. În lucrările sale, Ion Marin Almăjan a surprins și imortalizat în cărțile sale specificul Almăjului, (frumusețea, pitorescul oamenilor și locurilor, ale graiului almăjan, bogăția tradițiilor transmise din veac în veac) care, în înțelegerea mea, este elementul esențial al culturii acestei „țări” românești. Mai mult decât atât, activitatea de editor a lui Ion Marin Almăjan, în perioada cât a condus reputata Editură Facla (1979-1989) a constituit vârful de lance, putem spune, al renașterii culturale almăjene, el reeditând și publicând opera unor mari întemeietori. Eftimie Murgu și dr. Ion Sârbu, dar și debutând scriitori almăjeni aflați la început de drum. Lansările de carte, organizate cu Editura Facla, în această perioadă, și în Almăj, nu doar în restul Banatului și al Transilvaniei, au constituit adevărate sărbători pentru bătrânii țărani almăjeni din acel timp, supraviețuitori ai rânduielilor strămoșești, dar și pentru școlari, tineri avizi de cultură. Adaug aici și pe consătenii domniei sale : poețul Ion Budescu, poetul și etnograful Nicolae Dolângă (cu două importante cărți despre etnografia Almăjului) și poeții Petru Novac Dolângă și Iosif Băcilă.

Acest rost și frumusețe ale Țării Almăjului s-au păstrat și ar trebui să se păstreze prin cultură-i specifică: limba, port, obiceiuri și mai ales, înțelegerea sensului vieții, a diferenței dintre bine și rău.

Putem spune că Almăjul a reușit această supraviețuire în condițiile dramatice ale veacului al XIX-lea și mai abitir ale celui următor dar și ale prezentului..În bună măsură acest lucru s-a datorat unității de Credință, deci bisericii ortodoxe dreptmăritoare și unui fenomen pe care l-am numit „renașterea almăjană”.

Unitatea de Credință, faptul că în majoritate zdrobitoare Almajenii sunt români și ortodocși a păstrat frăția de cuget și lege. Micile și de fapt nefericitele excepții „sectare” nu au putut afecta caracterul covârșitor ortodox al Almăjului. Iar la asta s-a adăugat “renașterea almăjană”.

„Renașterea almăjana” a însemnat creșterea numărului corurilor, prin care almăjenii și-au exprimat voința și dorința de unire cu țara mamă, simțul lor de români urgisiți de regimul austro-ungar, dorurile și iubirea față de pământul binecuvântat din care își extrăgeau hrana, vlaga; sentimentele omenești pe care le trăiește fiecare…,de la naștere până la moarte. Totodată, această „renaștere” a însemnat extindererea unei tradiții preexistente, constând în promovarea istoriei și specificului Țării Almăjului. În perioada interbelică,un rol important din acest punct de vedere l-a avut unchiul meu, preotul Coriolan Buracu, istoric al zonei, care, mai mult decât, atât a înființat dispensare și biblioteci ș în localitățile almăjene, a trimis mii de volume de carte românească comunităților din Serbia și SUA.

Rolul decisiv, în „renașterea almăjană” l-au avut și preoții, profesorii și învățătorii din Almăj care, în chip fericit, au fost în majoritate oameni ai locului sau atașați locului. Almăjul, prin izolarea lui, a fost ferit de fenomenul devastator al navetismului, al intelectualilor “între două autobuze”. În pofida vremurilor deosebit de grele ale colectivizării, ale propagandei comuniste care promova omul nou, ateu, dușman al credinței strămoșești și al tradițiilor bătrâne almăjenii au rămas credincioși identității lor și astfel au intrat în noua fază istorică începută în Decembrie 1989.

Pentru o vreme, aș zice până prin 2010, Almăjul a rămas fidel direcțiilor culturale așezate anterior de către “renașterea almăjană”. Un aspect nou, după 1989, l-a constituit apariția unor monografii dedicate localităților almăjene, unele din ele de reală valoare științifică, apoi a unor reviste culturale (Almăjul, Almăjana) care au oferit posibilitatea de publicare a unor studii de istorie, monografice, etnografice, a unor creații beletristice etc….Fiecare dintre ele a avut un rol pozitiv atâta timp cât a slujit scopului unificator, promovarea culturii almăjene, a valorilor și specificității locului. Dar, începând aproximativ din 2010, Almăjul a început să fie vizibil afectat de evoluțiile fazei istorice în care ne aflăm.

Un număr de oameni au plecat, în căutare de lucru și de oportunități economice, populația a început să îmbătrânească și să scadă ca număr activ. În plus, influența lumii din afară a început să fie tot mai prezentă, prin media, mijloacele virtuale, etc. Inevitabil aceste prezente au influențat, și nu în bine, viață culturală. Poate cel mai vizibil este acest lucru în muzica populară, unde frumusețea a fost înlocuită cu vulgaritatea „manelistă”. (Acest lucru a fost foarte bine prezentat într-un studiu al Dr.Sorin Pescariu). Deci, în momentul de față, această viață culturală se află la răscruce. Există o direcție, după părerea mea, pozitivă și una negativă.

Între aspectele pozitive, contribuția cea mai viguroasă și care va avea urmări de foarte lungă durata, este cea care privește viața spirituală și mai exact adevărata explozie Ortodoxă.

Toate Bisericile din Almaj au fost renovate, pictate din nou, înfrumusețate, înzestrate cu podoabe și veștminte. Dar la aceasta s-a adugat și acțiunea lor misionară și mai ales între cei tineri, în școli. Un loc special l-a avut și îl are Părintele Dr.Petrică Zamela. Ca exemplu de prezență pozitivă în școli voi oferi cazul „capelei din Bozovici”, capela Liceului din Bozovici.

Capela a fost întemeiată de către Părintele Prof.Dr. Petrică Zamela.

Capela a fost așezată în ceea ce fusese vechiul „podrum” (pivnița) al liceului. Un spațiu care nu mai era folosit și care fusese lăsat în părăsire. În acest spațiu a fost așezată capela ortodoxă a liceului. Concepția de amenajare a fost efectiv binecuvântată. Spațiile fostului podrum au fost transformate și capela, modestă în dimensiuni, dar impresionantă în duh, s-a alcătuit. În acel spațiu sunt toate cele necesare unei Biserici Ortodoxe, dar cumva mai mici. Aceasta ajută enorm pe cel care se roagă acolo. Faptul că va trebui, cel care se roagă, să coboare câteva trepte și să intre într-o penumbră solemnă și tăcere impunătoare, va spori atmosfera de evlavie. În plus icoanele capelei, făcute de „amatori” credincioși, sunt de o frumusețe și elegantă efectiv sfâșietoare. Atmosfera din capela te poartă cu duhul la frescele bizantine de la Ravenna, la evlavia de la Assisi și fără îndoială la peștera din Bethlehem. Împrejurarea că în acest moment Liceul „Eftimie Murgu” din Bozovici efectiv se află așezat pe o capela, pe un spațiu sfânt, este mai mult decât simbolică. Această așezare este semn de trăire în Credință și în Tradiție. Iar prezența acestui spațiu sacru va impune încă mai mult, va îndemna încă mai mult, la seriozitate și stăruință în bună cuviință și învățătură.

În același timp, în Almăj s-a întemeiat Mănăstirea Putna și acuma câțiva ani, prin eforturile aceluiași neobosit Părinte Prof.Dr. Petrică Zamela, „Mănăstirea Țara Almăjulu ”. Despre această din urmă câteva precizări sunt de folos.

Mănăstirea, întemeiată acuma câțiva ani, prin voința încăpățânată și statornică și prin nețărmurita dragoste pentru Almăj a Părintelui Profesor Doctor Petrică Zamela, a răspuns unei nevoi duhovnicești imperative. Parohiile locale pot face doar anume lucruri. Dar prin însăși natura lor, ele sunt „defensive”, iar în momentul de față Ortodoxia este atacată violent și vicios. Atitudinea strict defensivă nu mai este suficientă. În acest climat este nevoie de afirmarea răspicată, fără echivoc, a celor în care credem și le mărturisim. Ortodoxia trebuie să iasă la luptă!

În această înțelegere, putem vedea Mănăstirea Țara Almăjului ca împlinire și transfigurare a spiritului almăjan, a spiritului de „graniță”, luptător și biruitor. Modul de acțiune al Mânăstirii reflectă o profundă și intimă cunoaștere a spiritului almăjan și bănățean în general. Bănățenii sunt mai puțin înclinați la contemplație „pură”, ei au un acut spirit de înțelegere, dar asta combinat cu nevoia de a acționa, de a afla rezolvare și cale, de a ieși din impas. Însăși așezarea Mănăstirii sugerează înțelegerea și adresarea perfectă a acestei stări.

Mănăstirea este așezată la vedere, în față tuturor, este un avanpost întărit, ca o bază de asalt, gata de luptă. Căci, despre lupta cea mai grea este vorba: confruntarea forțelor răului și mântuirea sufletelor omenești. În chip aproape miraculos clădirea Mănăstirii și a Bisericii ei se înalță temerar. Nu numai temerar,ci nespus de frumos.Ortodoxia nu înseamnă doar Dreapta Credință,înseamnă și frumusețe fără egal!

Pornind de la nimca Părintele Petrică Zamela a gospodărit puținul și prin rugăciune acesta s-a făcut Mânăstirea pe care o vedem. Nu trebuie uitat niciodată că Dumnezeu lucrează prin oameni,pe care El i-a adus în existentă.Au fost mulți oameni care au ajutat și au fost câțiva primari almăjeni care au ajutat decisiv. Sunt ferm convins că numele lor este scris în Cartea Vieții!

Dar în momentul de față, Părintele Petrică înfăptuiește un lucru esențial și în realizarea lui el are nevoie, mai ales, de rugăciunile noastre.

Mânăstirea devine nu numai loc de rugăciune, dar și centru de răspândire a culturii.Folosind facilitățile existente în chip nespus de înțelept, Părintele Petrică Zamela organizează aici adunări culturale și de comunicare științifică. Desfășurarea acestor adunări în Mânăstire face cu neputință strecurarea duhului veninos al secularismului. Este cu neputință ca într-o Mânăstire Ortodoxă să verși venin ateist sau eretic-sectar. Dar, mai mult decât atât, Părintele Petrică Zamela așează în Mânăstirea Țara Almăjului o rânduială capabilă să zidească tradiție, menită să însoțească existența așezământului în viitor. O tradiție care să însemne rugăciune, dar și dragoste activă pentru Almăj, oamenii lui și sănătatea lor spirituală. Iar, nevoilor spirituale ale oamenilor, Mânăstirea Țara Almăjului îi adaugă și grijă pentru cei nevoiași. În rânduiala ei, mănăstirea include și acțiuni filantropice,de ajutor material direct.

Această mânăstire poate fi oferită ca model demn de urmat în tot locul și acest fel de așezăminte vor putea însufleți, sper, tot pământul românesc.

În ce privește activitatea cultural publicistică, sunt de folos câteva exemple.

Astfel aproape fiecare sat din Almăj are,în momentul de față, o monografie, capitol deschis în 1910 de preotul Vasile Popovici al Pătașului, lăudat la vremea lui de marele istoric Nicolae Iorga. Sunt monografii documentate,unele însoțite de numeroase imagini foto. De asemenea, au fost publicate poezii și lucrări în proză ale unor autori locali. Numărul celor care au contribuit este mare și citez câteva nume: prof.Pavel Panduru, prof., Icoana Budescu, prof.Nicolae Andrei, prof.Iosif Bacila, Mariana Pâșlea, lect. univ.dr.Florina Maria Băcila, Pavel Gârjoabă, prof.dr.ing. Alimpie Ignea. Mai sunt încă mulți alții cărora le cer iertare pentru neputința de a le pune numele dar ale căror merite sunt remarcabile. Un rol special l-a avut și îl are profesorul Gheorghe Rancu-Bodrog. Dragostea și pasiunea lui pentru Almăj, deși prin „sânge” el este ardelean, ar merită din plin instituirea titlui de “Almăjan Honoris Causa”. Ar merită-o din plin!

Întemeietor al primei reviste culturale, revista « Almăjul », Gheorghe Rancu-Bodrog, cu răbdare constinciozitate, exemplară modestie, a contribuit și contribuie la dezvoltarea și propagarea civilizației Țării Almajului. În colecția lui, un adevărat muzeu, se află imagini foto, antichități, urme de civilizație ale unui Almăj străvechi și veșnic viu. Mai mult, Gh.Rancu Bodrog a reușit să includă Almăjul într-o adevărată rețea de stări tipologic asemănătoare. Este inițiatorul unor reuniuni a Muzeelor Sătești având rol unic în cultura românească de azi. El a realizat colaborarea dintre păstrătorii de tradiție din alte țări românești, a înlesnit întâlniri între ei și astfel a pus temelie unei mai bune și mai cuprinzătoare înțelegeri a importanței « locului », respectiv a importanței « țărilor » românesti, din Maramureș și până în Almaj. Se cuvine să adaug aici înființarea cu câteva decenii în urmă, la Timișoara, a unei Societăți culturale a Țării Almăjului, alcătuită atunci din personalități ale zonei. Scriitori, artiști plastici, istorici, etnografi, profesori universitari, de diferite specialități, cadre didactice de diferite nivele, țărani, tineri cu diverse. Această societate a organizat în fiecare an, mereu în altă așezare din Almăj un Festival al Văii Almăjului care constă într-un simpozion intitulat „Despre almăjeni și faptele lor”, în ziua primă, iar a doua zi pe scenă sunt prezente formațiile artistice ale căminelor culturale. Cu acest prilej se acordă mai multe premii, printre care : pentru cel mai bătrân și mai original-valoros costum popular almăjan Această unire a forțelor centrelor culturale care promovează identitatea locală.In momentul de față are o importantă esentiala,de viață si de moarte pentru Neamul Românesc.

Toate cele pomenite sunt pozitive și sunt caracteristice Almăjului. Duse înainte, ele pot asigura o dezvoltare în continuitate de tradiție almajană. Din nefericire există și aspecte negative.

Cu durere între ele pomenesc cazul revistei « Almăjana » pornită de către Profesorul Iosif Bacilă, cu bune intenții, în urmă cu douăzeci de ani (1999) și care a avut ani buni în evoluția ei prin tematica revistei și calitatea colaboratorilor, dar care, vai !, a intrat, de un timp încoace, în declin iremediabil.

“Almajana” a fost o revistă al cărei scop era promovarea îndârjită a identității unui „loc”, a unei „țări” românești, respectiv Țara Almăjului. Acestea fiind spuse, cu sinceră durere și mâhnire, am văzut maniera în care acea revistă a început să decadă, abătându-se de la rațiunea pentru care fusese adusă în existență: promovarea Almăjului, tradițiilor și istoriei sale autentice, inclusiv a Credinței strămoșesti. Vinul vechi și cu buchet îmbătător a început să fie înlocuit cu oțetul și drojdiile relativismului și cu mediocritatea „ecumenismului”. Acest declin are o cauză.

Întemeietorul revistei a dat disproporționată autoritatea editorială, fără discernamânt și pe criterii strict afective,fiicei sale. Acest credit s-a datorat unor sentimente care aveau acoperire doar până la un punct și categoric fără legătură cu potențele profesionale. Oricum, din acel moment, revista a început să găzduiască materiale fără legătură cu scopul ei și să prezinte elogios lucrări, din punct de vedere al valorii literare, îndoielnice sau încă mai rău; versificări rudimentare, articole fără legătură cu Banatul sau, încă mai puțin, cu Almăjul, producții ale unor doritori de publicare cu dar literar minor.

În același timp, revista a început să promoveze scrieri ale celor care, în imaginația fondatorului revistei, ar fi putut promova cariera persoanei investită cu autoritate editorială de care pomeneam,persoane care au legătură strict tangențiala cu Almăjul sau nu au nici o legătură.

Exemplul poate fi oferit chiat ultimul număr al revistei, care a fost dedicat lui Anton Golopenția.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre viața culturală a Almăjului” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVIII)

Sfârşitul creştinismului antic

Secolul VII marchează începutul unor fenomene istorice care au afectat profund evoluţia creştinismului în sud-estul Europei. Cel mai spectaculos dintre ele este puternicul recul al creştinismului între Dunăre şi Peloponez, din Illyricum până pe coastele Egeei, datorat restrângerii teritoriale a Imperiului (după 602), existenţei khaganatului avar (568-796), formării „sclaviniilor” (uniunilor tribale slave) în sudul Dunării şi, apoi, a hanatului bulgar (679-681). Acest masiv regres se constată peste tot: depopularea provinciilor, dispersarea comunităţilor, distrugerea bisericilor, abandonarea parohiilor de preoţi, aneantizarea episcopatelor. În sensul acesta, situaţia a fost mult mai dramatică decât pe vremea stăpânirii hunilor (375-454): arhiepiscopia Justiniana Prima a fost abandonată, pierzându-şi complet identitatea, episcopii din Noricum (4) şi Pannonia (3) s-au refugiat în Italia, soarta celor din Dacia Ripensis şi Moesia Prima nu se cunoaşte, episcopul din Durostorum s-a retras la Odessos (Varna), în Moesia Secunda. În fapt, cele mai multe sedii episcopale din sudul Dunării îşi încetaseră, în cursul secolului VII, existenţa după secole de activitate.

În concluzie, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporţii, o adevărată dislocare, în sudul Dunării şi zona Pontului, cu consecinţe etno-demografice, religioase şi instituţionale: organizarea ecleziastică, ruperea creştinătăţii dunărene (veche de secole), un reflux al romanităţii care avea să influenţeze negativ evoluţia creştinismului din spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situaţie foarte gravă, creştinismul n-a fost şters cu desăvârşire din regiunile sud-est europene (dar s-a susţinut acest lucru), el a fost „total dezrădăcinat” (Fr. Dvornik). Au dispărut formele superioare de organizare bisericească, a încetat sistemul urban şi episcopal, au fost întrerupte legăturile canonice cu Roma şi Constantinopol, a avut loc slavizarea aproape completă a unor regiuni, dar au supravieţuit grupuri (nuclee) creştine pe ţărmul pontic şi adriatic, chiar în interiorul peninsulei, aceasta a fost o realitate, fundamentul reorganizării structurii bisericeşti în momentul reconquistei bizantine (secolele IX-XI). Au fost nuclee „neoficiale” (în catacombe) de iradiere a creştinismului printre slavi şi apoi bulgari, populaţii păgâne. Existenţa unor biserici „ în părţile barbare” e dovedită de actele conciliilor V-VI (691-692). Prin urmare, nu a existat o discontinuitate totală între creştinismul secolelor IV-VI şi cel din secolele următoare (VII-X), precizare importantă pentru înţelegerea evoluţiei istorice din spaţiul românesc.

II. Creştinismul medieval (secolele VII-X)

Decăderea creştinismului în Dobrogea. Decadenţa politică şi militară a Imperiului, la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII, invaziile avaro-slave (584-587), ruperea limesului dobrogean (scythan), în 614, şi constituirea hanatului bulgar în sudul Dunării (680-681) au deschis o pagină întunecată în istoria Dobrogei. Timp de mai multe secole, viaţa în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, fără a înceta, a trecut în registrul minor al istoriei: controlul Imperiului s-a restrâns, structurile administrativ-politice s-au simplificat, urbanismul a fost înlocuit rapid de ruralizare, populaţia s-a dispersat şi s-a diminuat, habitudini şi practici de secole au dispărut, cultura orală ia locul celei scrise, traiul era modest. Dacă acesta era cadrul general, în secolele VII-X, nu alta era situaţia în plan religios-comparativ cu viaţa creştină intensă şi organizată, în aceste secole, peisajul este dezolant. Discontinuitatea este şi aici nota dominantă, sistemul episcopal practic dispăruse-în secolele VII-X, nu cunoaştem nici un episcop tomitan, însăşi mitropolia Tomisului încetase de fapt să mai existe.

Până la recuperarea Dobrogei de către Ioan Tzimiskes (969- 976), în anul 971, nu avem nici o ştire certă despre organizarea bisericească a populaţiei din Dobrogea. O continuitate a comunităţilor creştine autohtone şi a unor forme specifice de organizare şi conducere a existat, ceea ce presupune şi o viaţă creştină. În condiţiile politico-demografice din secolele VII-X, viaţa creştină era una autonomă, cu o ierarhie bisericească simplă, cu un cult sumar, esenţializat, în timp ce disciplina bisericească era relativă, iar moravurile laxe. Pentru secolele VII-X, materialele creştine lipsesc aproape complet, ca o consecinţă a bulversărilor şi a întreruperii legăturilor cu centrele bizantine-urmele creştine reapar abia după revenirea stăpânirii bizantine la Dunăre, în secolul al X-lea. Reinstalarea stăpânirii bizantine asupra Dobrogei a dus la refacerea organizării administrativ-politice, închegarea comunităţilor creştine, reactivarea structurilor bisericeşti şi construirea unor noi lăcaşuri de cult, multe din cele vechi fiind distruse de năvălitori. În localităţi precum Garvăn (jud. Tulcea)-sec. XI, Niculiţel (jud. Tulcea)-sec. XI-XIII s-au ridicat biserici, iar la Basarabi-Murfatlar, Cassian şi Dumbrăveni au fost întemeiate mănăstiri, în aceleaşi secole.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVIII)” →

George ANCA: Religiologie

Ne-am fi cunoscut între noiembrie 1818 şi ianuarie 1820 în Bucureşti, struguri-daci. M-aţi dus voi şi în Caliacra, între 1512 şi 2001. Cardiac în octombrie 1926. El premier diccionario. Eurasian Plate. Sita brăzdarelor. Pe necitite Kalidasa cu huni. Ceh Cehov. Dava. Ide. Lulea. Colivă cu nucă multă. Ostatici serviţi. Laudă răpitorului via centrul kulturalis. Ambalaj d’imperii intemperii. 2011, március 27.

Dec. 23, 2010, fractures to the face. De la Todică la Bourdieu. Gheorghe cu Imre au îngrozit creştinătatea în preajma secolului III după Hristos. Piei, obiect neînsufletit. De-aicea. Pom de viaţă. Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Fiindcă ai jefuit multe neamuri, toată rămăşiţa popoarelor te va jefui, din pricina vărsării sângelui oamenilor, din pricina silniciilor făcute în ţară împotriva cetăţii şi împotriva tuturor locuitorilor ei. Trebuie înlocuiţi şi arestaţi. Proof of cowardice. Vă satisface cloaca ? Dacă securiştii manipulau dosarele oamenilor, astăzi există intelectuali care manipulează dosarele securiştilor. Cei născuţi pe 12 aprilie simt dispoziţia generală a oamenilor. Hells bells. Nu înţeleg de ce ţipă la mine. Aţi avut un mofturos. Aţi adus directori noi. Mai ceva decât Ceauşescu. Ce ce curaj? Cu ce moralitate? Nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri.

Dumneata! Şi mulţi alţii ca dumneata. Ci sublocotenent în retragere. Lordul John. Soyez prudents. Civil concept foundation. If you are interested to represent your country, my name is Miss Ericka. L’Alliance Nord Américaine pour la Protection des Espèces Menacées (ANAPEM). We are organizing a global combined conference against Racism and Fighting for Human Right in U.S.A and Dakar Senegal West Africa. Dear Applicant, all planarians and selected breakout sessions will have interpretation in english, spanish, portugal and french. Elle sera une excellente occasion pour les professionnels de la santé publique d’exposer leurs programmes, des recherches, leurs politiques et leurs pratiques. This is V3 Airline international Washington DC. Forum de sute in zeci de cuvinte-libaţii.

Grateful for opening Ibsen Year 2006 in Romania. He wanted to be present, if not having to be in China. he Ibsenians will grow Romanian Ibsen cult as stated by Liviu Rebreanu in the 1928 birth centenary in Oslo. The well-organized and fruitful seminar yesterday on „The Ibsenbians” and the opening of the Ibsen 2006 in Bucharest. Abhijnana-anagnorisis-recunoaştere, sanscrită-greacă-română (latină). Ginnungagap gol căscând FinishRomania. Anyhow, empror’s Trajan’s name entred actual national anthem since 1848, under Andrei Muresanu’s pen. Sub jurisdicţia Acordului Cultural Româno-Indian. Celălalt (the other). Mulţumiri pentru scrisoarea din 4 Aprilie. Leif, Sorana, Ovidiu. Îmi cer iertare că răspund cu întârziere la scrisoarea D^tale din 28 Martie. Nu conta, totuşi, pe numele meu. Nu vă supăraţi dacă voi răspunde …….. la eventuala scrisoare pe care o voi primi.

Nu prea există şanse. Bisericile-cetate ale saşilor din Transilvania. Un impreiu fără suflet ca UE nu poate supravieţui decât prin dictatură şi teroare. Responsabilitatea interculturală şi interconfesională. Autoantropologia. Pentru legitimarea unor abuzuri asupra indigenilor sunt încă invocate opoziţii binare precum: modernitate/tradiţie, civilizaţie/sălbăticie, noi/ei, centru/margine, civilizat/sălbatic, umanitate/barbaritate, avansat/înapoiat, dezvoltat/nedezvoltat, adult/infantil, emancipat/dependent, normal/anormal, subiect/obiect, uman/subuman, raţiune/pasiune, cultură/natură, masculin/feminin, minte/corp, obiectiv/subiectiv, cunoaştere/ignoranţă, ştiinţă/magie, adevăr/superstiţie, stăpân/sclav, bun/rău, moral/păcătos, credincioşi/păgâni, pur/impur, ordine/dezordine, justiţie/arbitraritate, activ/pasiv, bogat/sărac, state-naţiune/spaţii-non-state, puternic/slab, dominant/subordonat, progres/degenerare, ordine/haos, apartenent/alienat, puritate/contaminare (apud Alexander Laban Hinton).tică: frumuseţea popoarelor şi bucuria de a fi. Antropomorfismul creaţiei. Poetica sfinţilor, poetica martirilor, poetica popoarelor. Virginitate vs. maternitate. Castitatea soldaţilor. Nostratic – antropologie lingvistică. Medeologie, indoeminescologie, Brahma-Brâncuşi. Antropologie arhetipală. Daoism şi confucianism în cultura română (Eminescu şi Blaga – daoişti, Maiorescu şi Călinescu – confucianişti). Antropologia educaţiei: Kairos. Utraquism. Bi/multiculturaţie. Ciclul vieţii. Ontogenie. Etnografia copilăriei. Antropologia învăţării. Profesorul ca duşman. Aculturaţia antagonistă. Procesul cultural al educaţiei în viziune transculturală. Literatura-kavya în contextul civilizaţiilor comparate: Kairos indoeminescologic. Maha-vakias (mari rostiri) upanişadice. Supravieţuirea creaţiei cucerite în indo-europenism. Alfabete şi psihoterapie.

Triunghiul subiect-obiect-model – mecanismul dorinţei mimetice – contagiunea rivalităţilor – triunghiul mimetic şi omnipotenţa rivalului – identitatea între violenţă şi mimesis – circularitatea exponenţială şi distrugătoare a răzbunării – întoarcerea violenţei colective născută dintr-o criză paroxistică a diferenţelor asupara unuia singur – criza sacrificială – victima emisar – Dumnezeul victimelor – violenţa substituită sacrului – mimesis şi morfogeneză – sunt evangheliile mitice? – opera lui Girard, nouă cheie a hermeneuticii biblice.

Dialogul teologiei sociale cu sociologia religiei; este religia un parazit al societăţii? (potrivit argumentelor studenţilor: dimpotrivă); ciocnirea civilizaţiilor ca profeţie care se îndeplineşte de la sine; teorema lui Thomas (“dacă oamenii definesc situaţiile ca reale, acestea sunt reale în consecinţele lor”).

În discuţie: “Noi, ortodocşii suntem puţini, dar suntem biserica întreagă” (Ilie Cleopa).

“Preabunul meu Dumnezeu, izbăveşte-mă de la felul acesta posac, mai curând rece, de a medita la tine” (Thomas Morus, osândit la moarte, în Turnul Londrei, la 1535). “L’imortalite de l’ame est une chose qui nous importe si fort…” (Blaise Pascal, “Necessite d’etudier la religion”, în Pensees).

La chiesa cattolica definisce locuzione interiore il raporto che nasce tra il cuore dell’uomo e l’ascolto della parola di Dio.

Invocaţie (rugăciuni în diferite religii): OM / Medităm la splendoarea glorioasă / a divinului dătător de viaţă. / Fie ca el însuşi să ne lumineze minţile. / OM (Gayatri Mantra, hinduism); Laudă Lui, Exaltatului, Arahant-ului, Iluminatului. / În Buddha caut adăpost. / În Normă caut adăpost. / În Ordine caut adăpost. (Khuddaka Patha, budhism); În numele lui Dumnezeu, Binefăcătorul, Îndurătorul. / Lăudat fie Dumnezeu, Domnul Lumilor, / Binefăcătorul, Îndurătorul, / Ţiitorul Zilei Judecăţii. / Numai Ţie ne închinăm; / Numai Ţie îţi cerem ajutor. / Arată-ne calea dreaptă: / Calea celor pe care Tu i-ai binevoit; nu a celor ce Ţi-au dobândit mânia, nici a celor ce se rătăcesc. (Coran 1: Al-Fatihah); Hallowed be Thy name. / Thy kingdom come, Thy will be done, / on earth as it is in heaven. / Give us this day our daily bread; / And forgive us our debts, / as we also have forgiven our debtors. / And lead us not in temptation, / but deliver us from evil. (Bible, Matthew 6.9-13: The Lord’s Prayer / Tatăl nostru – creştinism); Glorificat şi sanctificat fie numele mare al lui Dumnezeu în lumea pe care el a creat-o după voia sa. Fie ca el să-şi întindă împărăţia în timpul vieţii şi zilelor tale, întru viaţa întregii case a lui Israel, repede şi curând; şi spune: Amin. (Kaddish, iudaism); Tatăl nostru, al tău este universul, a ta este voia, / Dă-ne pace, fă sufletele oamenilor paşnice. / Tu eşti tatăl, alungă tot răul din calea noastră. (Nuer, Sudan / religii africane tradiţionale); Cu bucurie Domnului Înţelept! / Slăvit fie gândul, slăvit cuvântul, / Slăvita este fapta sanctului Zarathustra! // Supus mă rog, / cu mîinile ridicate pentru ajutor: / Întîi, o Doamne, a-mi plini toate faptele / Cu Dreptatea Spiritului binefăcător, / Cu înţelepciunea Gândului Bun, / astfel a sluji Sufletul Creaţiei. (Avesta, Yasna 28.1, zoroastrianism); Mă plec spre Arhants, fiinţele umane perfecte, oameni îndumnezeiţi. / Mă plec spre Siddhas, liberate suflete fără trup, Doamne. / Mă plec spre Acharyas, maeştri şi capi ai congregaţiilor. / Mă plec spre Upadhyayas, învăţători spirituali. / Mă plec nevoitorilor spirituali din univers, Sadhus. (Namokar Mantra, jainism); El este singura Fiinţă Supremă; a eternei manifestări; / Creator, Realitate Imanentă; Fără Teamă, Fără Răutate; Formă Fără Timp; Neîncarnată; Existentă în Sine; / Realizată prin graţia sanctului Guru (Adi Granth, Japji p. 1: The Mul Mantra, sikhism); Cerul mă binecuvântă, pământul mă binecuvântă; / Sus în Ceruri, fac Spiritele să danseze; / Pe Pământ, fac oamenii să danseze (Dansul Colibei, Religii native americane); Fie vorbele gurii mele / şi meditaţia inimii mele / primite vederii tale, o Doamne, / Stâncă şi salvare a mea (Biblia, Psalmul 19.14, iudaism şi creştinism). Continue reading „George ANCA: Religiologie” →

Florica PATAN: SOLENOID, de Mircea Cărtărescu – Lumea, un tablou în lumini și umbre

Scriitorul, spune Mircea Cărtărescu în Solenoid, creează un personaj care are percepțiile și senzațiile lui despre lume și viață, în absența cititorului, iar cititorul, spunem noi, parafrazându-l pe autor, are și el percepțiile și senzațiile lui, față în față cu textul, implicit cu scriitorul, a cărui voce o ascultă, citindu-l. Personajul lui Mircea Cărtărescu este profesor de română care ține un jurnal ce va sta la baza viitorului roman și este evident că scrierea are un sâmbure de biografism, de real al timpului trăit într-un spațiu al Bucureștiului anilor `80, cu unele rememorări din copilăria nu prea îndepărtată. Personajul mărturisește, făcând în roman referire la propriul text, că vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele și, oricum, n-ar vrea ca acesta să fie nici roman, nici poem, iar anomaliile despre care vorbește sunt percepțiile sale exacerbate despre lume și condiția umană, imaginarul și hiperbola fiindu-i la îndemână, alături de suspans, simboluri, absurd si miraculos.

Real e și visul, reale sunt și primele amintiri, (reală cât de reală!) e și ficțiunea, spune el și acesta este sensul percepțiilor personajului-narator, realizând o scriere postmodernă, de factură poematico-filozofică (și în această cheie am citit romanul Solenoid, autor Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, București, 2017, 858 pagini).

Percepția noastră este că lumea prezentată în Solenoid este un tablou cu lumini și umbre ale unei realități imaginate în stil postmodern, cu un mesaj-soluție sui-generis de salvare/ mântuire a spiritului uman, posibilă prin trecerea într-o altă dimensiune, într-o viziune suprarealistă.
Primul argument îl constituie ideea de reflexivitate, fragmentarism și autoreferențialitate a autorului, în roman. Structurată în patru părți și 51 de capitole, notate cu cifre arabe, cartea are ca punct de pornire acel jurnal al personajului-narator, cu însemnări despre episoadele de viață trăite nu atât ca acțiuni, cât ca senzații ale ființei, percepții și emoții, toate trecute prin fluxul memoriei și filtrul maturității, mereu reluate și privite din alte unghiuri, de aici fragmentarism al narațiunii și autoreferențialitate. Obiectul gândirii mele este gândirea mea și lumea mea se identifică cu mintea mea, spune autorul. Inflexiunile lirico-reflexive împing imaginarul dincolo de orice închipuire, fie prin intrarea în fabulosul lumii microscopice, fie prin hiperbolizarea realității transfigurate. Solenoizii, cinci în zona Bucureștiului, sunt acele bobine uriașe care, sub tensiune electrică, aduc orașul în starea fabuloasă a levitației, o ascensiune pe verticală ce ar sparge bariera celor trei dimensiuni… fără să mai știm, în încercarea de salvare, ce ar mai putea rămâne din speranțele și iluziile ce au hrănit lumea aceasta, pe parcursul istoriei sale zbuciumate.
Dar lumina interioară, aceea a conștiinței, determină suita de întrebări când totul conspiră la construirea unei iluzii perfecte, mântuirea. Lumina interioară și lumina dinafara noastră dau formelor contururi observabile de cel care vrea să înțeleagă lumea. Pornind de la o frază precum Uite cum se reflectă soarele în ferestre, sau de la o imagine ce prefigurează fiorul unei iubiri: Deodată, unde nu era nimic se deschide o poartă sau o casă are ușa de la intrare larg deschisă și te așteaptă cu toate ferestrele luminate în noapte , există speranța evadării prin simbolica ușă deschisă pentru doi colegi de cancelarie, el profesor de română, ea, cu numele Irina, profesoară de fizică. Și astfel se proiectează lumea lor cu lumini și umbre trandafirii, ca un tablou cu urcușuri și coborâșuri sinusoidale ale unei vieți firești.
Continuând cu suita experiențelor și percepțiilor trăite care dau romanului fragmentarism, dar și accente lirice și reflexive, cu o structură autoreferențială, autorul-personaj rememorează faptul că nu câștigă niciodată prietenia colegilor în școală, dimpotrivă, trăiește experiența respingerii de către toți colegii datorită faptului că devenise purtător al bacilului TBC, confirmat de IDR-ul mărit, trecerea prin preventoriul de la Voila, apoi vacanțele la bunicii dintr-un sat de la Dunăre, singuratice, dar cu o carte în mână, toate acestea par a fi irecuperabile, ba chiar ultimul episod l-a împărțit pe literatul ce citise toată viața lui cam două sute de cărți pe an, în două : fețele alterității sale, un ego, un alter ego și încă unul vorbind despre ei.

În al doilea rând, prezentarea eului, în multiplicitatea și complexitatea percepției de sine, cu ideea de alteritate a spiritului, dezvăluind absconsul abisal, ilustrează ideea dualității ființei. Personajul lui Mircea Cărtărescu are sensibilități legate de creația sa și mărturisește : Mă gândesc răutăcios la celălalt, la autorul de romane, volume de versuri, eseuri, Dumnezeu mai știe ce, desprins de mine, separat de mine ca un siamez printr-o operație intruzivă, traumatizantă … Îl văd, îl știu, îl simt de pe partea cealaltă-a monezii, îl aud prin metalul ei rece ștanțat c-un cap pe-o parte și-o pajură pe cealaltă. Încerc să-i transmit prin ciocănituri ritmate un plan de evadare, al spargerii zidului, al ieșirii din muzeu…. Și vocea auctorială, trece la persoana a III-a, vorbind despre unul și același Eu, în varianta alter-ego : Dar el e surd, orb și obtuz, cum e bântuit de blestemata nevoie de glorie… Este relevantă pentru conturarea profilului psihologic al personajului această modalitate de autoanaliză, ca dintr-un unghi exterior sinelui, cu maximă sinceritate și obiectivism.
Visul, spațiu compensatoriu, sau poate nu, starea de confuzie fiind prezentă, face posibil miracolul, cu un lirism al imaginilor: Cu un efort de voință, am vărsat apa din pahar : lichidul transparent și sticlos a curs oarecum cu încetinitorul, într-o cascadă ciudată; altădată visul este înspăimântător, între beznă și lumină, când moartea se face văzută cu o bestială față de cadavru. Când vede o mare lumină albă, tot în vis, acesta este Dumnezeu, iar eroul se simte dizolvat în lumină cu o față observată a doua zi în oglindă, cu ochii înspăimântător de triști, deși se simțea detașat, indiferent la tot ce există, un alt Eu, altul decât ceilalți, absolut diferit.

Din astfel de considerații însă pot decurge anumite ambiguități, neclarități, și tatonări, incertitudini sau enigme, cu senzația de straniu. Cunoașterea umană este senzorială, o tactilitate bâjbâitoare spune autorul, sub lumina iradiată și pâlpâită a stelelor, percepute de pe un pat de spital, printr-o cupolă de stică imaginată de mintea febrilă a personajului-narator, ce filtrează mereu realitatea prin porii senzațiilor sale. În aceste condiții cum s-ar putea răspunde la întrebări ce par imposibil de rezolvat și creează o stare de spirit de nespusă dezolare, cu un fior tragic al morții, într-o suită de întrebări repetitive : De ce știu că exist, dacă știu de asemenea că nu voi mai fi? De ce mi s-a dat acces la spațiul logic și la structura matematică-a lumii? Doar ca să le pierd când trupul mi se distruge? De ce mă trezesc nopțile cu gândul că voi muri, și mă ridic în capul oaselor, acoperit de sudoare, și țip, și mă zbat, și-ncerc să-mi înăbuș gândul intolerabil că voi dispărea pentru eternitate, că nu voi mai fi niciodată, până la capătul timpurilor? De ce lumea se va sfârși odată cu mine?… De ce frica e substanța lumii-n care trăim? un șir interminabil de întrebări.
Sunt întrebări ce se repetă obsesiv, cu unele răspunsuri dezolante, ceea ce conferă textului nota de postmodernism, fără bariere între narațiune și lirism, un text care curge fluent, cu treceri atât de firești de la realitate la ficțiune, de la normalitate la fabulos. … nimeni, absolut nimeni nu scapă… ca și când n-am fi trăit, ca și când n-am fi fost niciodată. Cum e posibil să-ți aștepți rândul la execuție , [moartea] cu tăcerea cretină a oilor, nevinovat ca și ele, când ești spirit, când ești parte din Dumnezeire? și seria sentințelor continuă : …avem scrijelită pe frunte sentința ; …cunoașterea destinului nostru comun e fierul înroșit cu care suntem însemnați, direct pe creier, ca vitele pe șold, înaintea execuției finale. Regresia în timp prilejuiește vocii auctoriale să prezinte realitatea de atunci cu mintea de acum, un prezent al narațiunii, transfigurat cu mijloace poetice plasticizante : transgresarea sensurilor, suspansul, hiperbola, metafora crinilor de stele sau, tot aici, sticla convexă a ochilor ce deformează realitatea într-un mod nebănuit, neașteptat.
Știm că suntem în labirint, știm că trebuie să evadăm. Labirintul este enigma, umbra ce întunecă, în general, ieșirea spre lumină, înaintând la voia întâmplării prin damnarea universală, condiția noastră de muritori în această lume.

Luminozitatea, culorile și transparența lumii. Jocul de lumini și umbre ca un clar-obscur al lumii : În dispensar patul meu era în centrul unei încăperi circulare, cu peretele de-un crem lăptos , peste care pur și simplu se arcuia bolta cerească. De va fi fost vreo cupolă de sticlă între mine și stele (iar acum nu mă mai îndoiesc de asta) , sticla trebuie să fi fost nespus de curată și limpede, practic invizibilă. Câmpul lexical al sticlei , cu termeni ca transparent, limpede, clar, translucid, diafan, fluorescent, derivatul sticlos sau sinonimul neologic vitros, a vitrifica, apoi substantivul gheață (transparentă), adaugă lumii percepută de personaj, în ipostazele sale de copil sau de adult, acea notă de luminozitate și transparență, opuse cenușiului, celor noroioase, murdare, sau întunecate, pământii, care dezolează, întristează profund, sugerând sfârșitul implacabil, neantul, moartea necruțătoare.
Culorile în lumea personajului sunt diferite în funcție de starea sufletească, dar și de intensitatea luminii, care este diferită dimineața, când este una, și alta, mai vie, după-amiaza. Pereții halei în care intră cei doi profesori, de română și de matematică, pentru a vedea de ce elevii de la 86 intră mereu în Fabrica de Țevi Sudate sunt cumva denaturați. Lumina era verde-oliv, iar umbra oliv denatura totul, agregatele așezate în baze, prima bază era de un roz murdar, a doua, albastru închis, a treia stacojie, a patra un fel de oranj către siena, a cincea galben intens, luminând în depărtare, având nuanțe diferite, ușor recognoscibile de autor. Atenția mărită asupra detaliilor de formă sau culoare, de lumină sau umbre, de mișcare, aproape totdeauna mișcare, fie concentrică, reverberantă, fie în spirală, doar ea purtând în sine ideea de evadare, una pe verticală, cu siguranță, enumerarea obiectelor în aspectele percepute la un moment dat, cu impactul lor asupra ființei, dau măsura sensibilității și a rafinamentului pictural al scriitorului, implicat activ în țesătura textului, cu remarci atât de nuanțate.
Chiar și în cancelaria școlii, atât de stranie, cu luminile aprinse în noapte, pe când tot restul școlii vuia întunecat, pe când profesorii mai intrau, după recensămintele efectuate în vifor, să se mai încălzească, lumina becurilor din tavan șiroia [ oximoronic ] murdară, cafenie, vopsind chipurile într-un pământiu de ființe subterane, portretele de personalități herțegovene de pe pereți împrumutau ceva din olivul sinistru al zugrăvelii, detalii semnificative ce fac parte din țesătura textului.
Unei eleve, Valeria, sub fereastra inundată de soare, unghiile îi sclipeau halucinant, ca într-o piesă absurdă, exact în nuanțele agregatelor din fabrica veche, în aceeași ordine și cu aceleași nuanțe: roz-murdar, albastru-închis, stacojiu, oranj siena, galben intens și plin de lumină, ca niște coji de sticlă ; când primește observații leșină și cade, rotulele genunchilor ei având ceva din carnea sticloasă a portocalei, în timp ce pe geam se zărea sclipind dement pe fondul amurgului fabrica veche.

Suspans, paradox, absurd. Paradoxal, Bucureștiul este perceput întins sub stele până la marginea vederii și luminat cum n-a mai fost apoi niciodată, de parcă s-ar fi aprins de la ochii mei ce priveau din umbră, de la fereastră, ochii mei cafeniu-deschiși ca două lacuri pe-o față palidă și subțire, luminând orașul care le lumina irișii străvezii, cu o multiplicare la infinit a luminii precum în oglinzi paralele. Și paradoxul continuă: E noapte, casele sunt palide și deasupra e un cer fabulos înstelat. Deodată, o stea mișcătoare își frânge traiectoria spre pământ și coboară ca un trăsnet undeva în centrul orașului, explodând cu putere.Și apoi e zi, e o lumină galbenă peste case, eu sunt la marea fereastră ușor aburită și nu-mi vine să cred că a dispărut blocul de peste șosea…„Cu toate astea nu visez”, îmi spun având certitudinea absolută a realității. Mintea mi-era complet limpede și discerneam net fiecare obiect, ca-n starea de trezie. Aici ambiguitatea, starea de incertitudine postmodernă este evidentă, ca și în multe alte situații când ceva pare a fi, fără să fie de fapt…sau invers, există, fără a putea fi văzut, ceea ce pare absurd, paradoxal și creează momente reale de suspans în dinamica epicii lui Mircea Cărtărescu . Continue reading „Florica PATAN: SOLENOID, de Mircea Cărtărescu – Lumea, un tablou în lumini și umbre” →

Gheorghe PÂRLEA: Rănit de hotarul de la Prut, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut un important hotar al timpului propriu: cel dintre deceniile șapte și opt

Recent, am participat – desigur, empatic, cu resursele mele interioare, cele care trec dincolo de lucrurile percepute senzorial – la a 70-a aniversare a unui drag frate și prieten basarabean, dr. Vasile Șoimaru. Iată însă că astfel de sărbători personale – care pentru anumiți fii ai Cetății trec hotarul dintre privat și obștesc – se țin lanț în sânul cunoscuților mei (îndrăznesc să-i numesc și prieteni) aflați la Chișinău.

De curând, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut și dumnealui pragul dintre deceniile șapte și opt, unități zecimale de timp cu un rol precis în viața aniversatului: una îi încununează istoria proprie, iar cealaltă îi profilează, privilegiat, timpul personal în care înțelepciunea e fructul care dă, din pârg, în copt. Desigur, vorbind de înțelepciunea vârstei, ne referim la acea însușire mentală de esență ontologică, nu determinată de maturitatea din structura cărnii omului, ci de acumulările spiritului în raportul său activ cu ceea ce viața i-a oferit, discret, mai presus de nevoile burții și de confortul trupului.

Și fiindcă am invocat prietenia, legat de relația mea (și viceversa) cu cei doi frumoși și distinși basarabeni, e musai să fac o precizare cu referire la prietenia cu dl. Ionel Căpiță. Iar asta, numaidecât sub influența „agentului” subliminal care acționează asupra mea dintr-un eseu al său intitulat: „Prietenia noastră” din vol. „Noi și noi”, Chișinău, 2018, carte reluată la lectură zilele acestea, anume ca un omagiu adus autorului la zi aniversară. Căci ce scriitor are vreo altă bucurie mai presus de a ști că scrisul său își găsește/ regăsește cititorul? În amintitul text moralizator, autorul remarcă inechitatea care impietează asupra multor prietenii, anume lipsa reciprocității. Mulți se laudă cu prietenul cutare sau cutare, fără însă a satisface deloc corespunzător echivalența. Da, așa este, într-o prietenie arareori talerele balanței își găsesc echilibrul. Și această tară relațională, amendată de bunul meu prieten, parcă m-ar atinge și pe mine, căci dl. Ionel Căpiță e cel care îmi dovedește fără tăgadă că substanța prieteniei sale trage mult în jos talerul său, reducându-l pe al meu la un insignifiant fulg.

Desigur, prietenia, cea pe care o invocăm adesea, mai ales de dragul uzualei vocabule din bogatul nostru fond lexical, înseamnă o relație afectivă cu o plămadă mult mai densă decât cea pe care noi o reducem cu ușurință la compoziția unei relații de amiciție. În cazul nostru, ca să fiu cât mai precis, e vorba de o prietenie mai degrabă „de la distanță”, spațiul măsurabil dintre habitaturile noastre întinzându-se pe o axă ce leagă două puncte de pe malurile râurilor Bâc și Moldova. Iar în numita prietenie, dl. Ionel Căpiță e, invariabil, inima cea care pompează în corpul relației noastre dragostea de frate, frate întru cele ce înseamnă apartenența la Neamul Românesc. Dumnealui e inițiatorul tuturor convorbirilor noastre telefonice și tot dânsul e mereu expeditorul darurilor sale destinate să sfideze rolul ingrat al Prutului, râul care ne desparte Neamul. Darurile dumisale sunt, cu precădere, cărțile proprii și, de la o vreme, PDF-ul lunar al unei importante reviste basarabene, al cărei redactor îi este. Iar referitor la puținele nostre întâlniri fizice, îmbrățișările au fost mereu proprietatea dumnealui, căci brațele mele firave n-ar fi avut imbold pentru a cuprinde dezinvolt măsura XXL a vajnicului trup hărăzit de Domnul fratelui nostru basarabean. Iar în trupu-i falnic, potrivitu-i-a Ziditorul și o inimă pe măsură, în care să-i încapă iubirea. „Lăsăți-mi dragostea!” (titlul unui volum al său) e invocarea sa hotărâtă către cei care vor să-i răpească această proprietate fundamentală a inimii. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Rănit de hotarul de la Prut, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut un important hotar al timpului propriu: cel dintre deceniile șapte și opt” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe BUZATU, OMUL – PROFESORUL – ISTORICUL

Omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.”

(SFÂNTUL ARSENIE BOCA)

Zestrea moştenirii profetice a Neamului pelasgo-traco-geto-daco-român, prin undele izvorului ei sacru, permanent, erudiţia asumată, adânca cultură, oceanografia ştiinţifică, multitudinea lucrărilor prin excelenţă toate de referinţă universală îl aşează merituos pe marele istoric GHEORGHE BUZATU în Galeria Corifeilor Istoriei: Herodot, Strabon, Socrates, Dio Casius, Sozomen, Mommsen, M. Costin, I. Neculce, Densuşianu, Eminescu, Bălcescu, Haşdeu, Pârvan, Daicoviciu, G. Brătianu, Andreas Hillgruber, S. Dragomir, Şt. Pascu, D. Onciul, Gr. Nandriş, N. Iorga, I. I. Nistor, C. Papanace, Muşat, Liviu Stan, N. Şerbănescu, Cornel Bârsan, I. Scurtu, G. D. Iscru și nu în ultimul rând, prietenul său, Gheorghe Jipa Rotaru.

În comuna Sihlea a judeţului Vrancea, în ziua de 6 Iunie 1939 s-a născut viitorul mare OM, viitorul mare PROFESOR, viitorul mare ISTORIC: GHEORGHE BUZATU.

Studiile primare şi liceale le-a parcurs în oraşul Râmnicu-Sărat, iar cele universitare în Cetatea-Capitală a Iaşilor, în cadrul secţiei Istorie a Facultăţii de Filologie-Istorie. Licenţiat în Istorie în 1961, devine cercetător al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, apoi doctor în Istorie în 1971 şi secretar ştiinţific pentru un deceniu şi jumătate.

Din 1992, istoricul Gheorghe Buzatu alături de alţi colegi se desprind de Institutul „A. D. Xenopol”, fondând împreună Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, dependent de filiala ieşeană a Academiei din România.

După anul 1990, faima cercetătorului Gheorghe Buzatu căpătată în domeniul studierii arhivelor interne şi externe îi conferă autoritatea de ilustru Magistru.

Din anul 1997, ocupă catedra universitară a Facultăţii de Litere şi Istorie din cadrul Universităţii Craiova, predând cursurile de „Istorie contemporană universală”, precum şi cele privitoare la „România în relaţiile internaţionale în epoca contemporană.”

GHEORGHE BUZATU – OMUL

Paralel cu slujirea şi slăvire lui Dumnezeu, Oamenii aleşi sunt hărăziţi de Proniator să vegheze continuu, să lupte permanent, să se asume plenar, să se dedice trup şi suflet, să se jertfească cu toată fiinţa sa, să înfăptuiască zidiri măreţe, creştine, suprafireşti pentru a conferi Ţării un sens nou al devenirii istoriei noastre naţionale.

Din sacralitatea ţărânii sfinte cernută din zorii lumii create de Dumnezeu, plămădită din truda milenară, din jertfa seculară străbună, din eroismul legendar strămoşesc, din spiritualitatea profetică a Neamului, din omenia Naţiei covârşitoare prin care a cuminecat lumea, din trunchiul neamului său moldav în care a crescut viguros bunătatea ortodoxă, din spiritul cucernic al mamei ori din fulgerarea semeaţă a tatălui a odrăslit ca un Stejar voievodal, Omul creştin – Gheorghe Buzatu.

Am avut marea bucurie, chiar privilegiul rar să-l cunosc pe acest OM şi să mă apropii în măsura în care cu măsura mea mă puteam apropia de el.

Atmosfera încărcată şi înfrumuseţată de sărbătoare care emana în preajma personalităţii sale uriaşe, unde se aşeza discipolul smerit ca un drumeţ la poalele unui falnic munte, praznicul boieresc îmbelşugat de diverse bunătăţi, prins sub ispita şi licoarea lui Bachus, netezea apoi calea unui banchet filosofic ca cel al lui Platon.

Se întrupa în el mireasma pâinii calde, coapte, rumenite, frânte, aburinde spre dăruire, de sărbătoare peste care se prelingea potirul mare cu vinul cel mai nobil în care marii boieri îşi oglindeau viţa aleasă, îndemnându-te cucernic să te împărtăşeşti.

OMUL creştin Gheorghe Buzatu a fost un mare Boier ortodox: simplu şi profund, modest şi aristocrat, blând şi autoritar, paşnic şi războinic, calm şi furtunos, râu limpede, cristalin şi cascadă cu mare revărsare tumultoasă, apă şi foc, adiere şi viscol, ardere şi nemistuire, bucium şi tunet, licăr şi fulger, cucernic şi serafic.

Omul masiv, ca odinioară Petre Ţuţea în toată splendoarea gândirii sale profetice, părea dăltuit din cremene carpatină cu alură de Sfinx, cu frunte lată de Ceahlău, cu ochii mari, râuri-albastre în care se privea surâzând cerul, iar pe sub privirea de şoim care plana în jurul capului mare de bour, se răsfrângea parcă heraldica legendarei Vlaho-Moldova. Umerii largi, puternici pe care se pot sprijini un mare şir de strămoşi, conturează trupul unui om greu, aşezat peste Istoria Neamului, stând de veghe la cumpăna dintre veacuri, dintre milenii. Braţele vânjoase ca celebrele trecători de la Mănăstirea Polovragi, încadrează bustul masiv ca al unui imperator trac. Mâinile de piersică coaptă care au modelat legiuni de ucenici, sunt primitoare, sunt repere cardinale care binecuvintează fapta în spicul de grâu al gândului încolţit în cuvântul mănos. Picioarele de colos ca ale celebrului Rodos au lăsat dâre adânci peste Cronicile ţării de la un capăt la altul, de la un ţărm la celălalt. Vorba pogorâtă ca o mişcare de apă susură peste vreme curgerea izvorului românesc înspre veşnicie.

Cinste părinţilor lui! Cinste Moldovei sale sfinte! Cinste Dacoromâniei noastre!

GHEORGHE BUZATU – PROFESORUL

Flacăra arzândă a spiritului său enciclopedic i-a aprins Corola erudiţiei culturale deschizând ştiinţei noi direcţii, fenomene şi căi de înnoiri imperative.

În Agora Aulei universitare din Cetatea Banilor, Cetatea marelui Întregitor de Neam, Mihai Viteazul, Profesorul şi-a dospit opera colosală, desăvârşindu-şi vocaţia de mare Dascăl, adulat de studenţi, stimat de colegi, venerat de oamenii mari, iubit de prieteni, admirat în taină de adversari.

Paralel însă, cu acele cursuri de referinţă expuse într-o retorică aleasă, profesorul Gheorghe Buzatu a sprijinit profund integralitatea făuririi Istoriei în contextul refacerii ei, a reînnoirii ei sub alte criterii ştiinţifice, cu predilecţie cea a cercetării arhivelor.

Raportat la acest lucru privind natura cercetării arhivelor, îmi exprim cu maximă autoritate şi responsabilitate creştină punctul de vedere:

a) documentele de arhivă nu sunt elementele definitorii decât în cercetare, dar nu şi în stabilirea adevărului istoric;

b) documentele de arhivă au un rol cumpănitor, precumpănitor în cercetarea istorică, dar nu fundamental în aflarea Adevărului, fiindcă documentele poartă întotdeauna pecetea „învingătorului”, care nu e din tabăra Adevărului.

Alegerea urmării spiritului naţionalist, a mărturisirii creştine, a vocaţiei de Dascăl -cea a înfrumuseţării de conştiinţă morală a tinerilor este suprema chemare hărăzită oamenilor de caracter unde înfloresc permanent onoarea, demnitatea şi iubirea.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe BUZATU, OMUL – PROFESORUL – ISTORICUL” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și…politica (2)

„Cunoaște-te pe tine însuți și Fii înțelept, e totuna.” – Platon

Dacă Pitagora – despre care am vorbit în eseul trecut – își îndemna învățăceii să-i asculte vorbele într-o tăcere pioasă, Socrate (470 î. H.-399 î. H.) era un vorbitor pătimaș, glasul lui răsuna în conversațiile pe care le utiliza, ajutându-l la exprimarea clară a adevărurilor. Astfel, dialogul se potrivea de minune cu firea lui exuberantă. N-a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice au fost astfel reconstituite în scrierile elevului său Platon și în cele ale continuatorului – Aristotel.

Se spune că Socrate a văzut în vis, pe genunchii săi, un pui de lebădă căruia îi crescuseră deodată aripile, și care zburase după ce scosese un sunet puternic și dulce. Ziua următoare, Platon i se prezenta ca discipol, iar Socrate a recunoscut în el lebăda din vis. Aceasta „lebădă” spunea mai târziu despre Socrate că „a fost un om loial, sincer și amabil, stăpânit de puternice sentimente morale și religioase, plin de spirit și umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci când era nevoie, plin de curaj civic și gata să înfrunte pentru dreptate, furia poporului”. Deși avea un caracter nobil, însuflețit mereu de luminarea tineretului și de binele poporului, a fost acuzat că săvârșește nedreptăți, că strică pe tineri, că nesocotește pe zeii în care crede statul și că, se închină la alte zeități. Condamnat fiind, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn. Socrate ar fi putut să fugă din Atena după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, să respecte legea înmânată de un juriu format din atenieni. Înainte de moarte a fost înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorbeau cuvintele, în vreme ce el – imperturbabil și luminos — sorbea otrava nedureroasă oferită de temnicer.

A fost un om profund religios, ceea ce îl deosebea de sofiști care erau impregnați de scepticism. Pentru Socrate Zeii statului atenian erau niște puteri vii, a căror importanță pentru viața poporului n-a pus-o la îndoială. El a crezut chiar și în preziceri și oracole, pe care le considera, ca de altfel și contemporanii săi, a fi indicații divine cărora le da ascultare cu inima plină de pioșenie. Cu toate acestea, Socrate era filozoful care căuta neîncetat temeiurile raționale și în problemele religioase. Avea credința că Divinul, Logosul se revelează în sufletul și conștiința morală a omului, vocea care-l oprește pe om să facă fapte care-i primejduiesc sufletul. Socrate vorbea și despre o singură Divinitate, ceea ce însemna că el depășise totuși politeismul antropomorf al concetățenilor săi, pe care nu-l mai accepta din motive morale. Totuși, filozoful nu s-a atins de formele înalte ale religiozității poporului. Se poate spune însă cu siguranță că la Socrate era vorba de convingerea că în lume domnește o Rațiune mai înaltă și că rațiunea omenească este o parte din această Rațiune universală, care este temelia ordinii morale a lumii și a existenței adevărate a omului. Concepția lui era că procesul lumii și al vieții omenești are în ultimă analiză un adânc sens moral. Ideile lui descoperă convingerea că tot ceea ce se întâmplă în lume este dirijat de o putere divină și această putere o identifica cu Binele, Adevărul și Frumosul. Este motivul pentru care unii dintre Părinții Bisericii îl numesc pe Socrate – creștin, iar zugravii bisericilor noastre îl zugrăvesc pe zidurile externe ale lăcașurilor sfinte, ca unul care „s-a ridicat cu gândirea lui până la marginile creștinismului”. Divinitatea este identică la Socrate cu „Providența” , o Providență care nu este independentă de voința omului, dar nici nu înlătură libertatea de voință a acestuia. Astfel lasă să se înțeleagă că omul trebuie să se hotărască în toate împrejurările vieții, ca un spirit liber, și cu credința că numai ceea ce este moral are valoare veșnică.

Socrate avea și umor, în sensul în care unele erori ale vieții trebuie acceptate cu ușurință, mai ales dacă ele sunt lipsite de valențe negative. Drept exemplu, cu privire la căsătorie, sfătuia: „Orice ar fi, însoară-te! Dacă-ți iei o soție bună, vei fi fericit. Dacă-ți iei o soție rea, deveni filozof.” Socrate voia să se cunoască pe sine și să deprindă și pe alții să facă acest lucru, adică să filozofeze, căci pentru el, nu exista decât o singură viață trăită cu sens – viața în filozofie. Numai așa omul poate deveni bun și fericit. Sufletul își are ființa sa în virtutea ce se fundamentează pe cunoașterea de sine.

Platon(427-347 î.Hr.) a vrut pentru suflet le cele adevărate podoabe: cumpătarea și dreptatea, curajul, libertatea și adevărul. Alături de profesorul său – Socrate și de cel mai cunoscut student al său – Aristotel, a reprezentat culmea gândirii filosofice antice. Platon a pus bazele filozofiei Occidentale și ale științei. Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filozofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale. Influența lui asupra gândirii creștine a constituit un act de adâncă meditație pentru Fericitul Augustin de Hipona, unul dintre cei mai importanți teologi și filozofi din istoria Creștinătății.

Platon a fost considerat cel mai mare gânditor idealist al acelei perioade. A trăit într-o perioadă de timp a istoriei Greciei foarte frământată când, după un regim democrat al lui Pericle (443-429 î. H.) toate valorile recunoscute anterior se modificaseră. Gândirea sa părea ca ruptă de realitate în acel moment, sistemul lui filozofic având la bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie. Gândirea sa mitică i-a permis realizarea unei opere cu valențe literare. Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate și nedreptate, la adevăr, la dragoste. Aproape toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului – capodopere ale prozei clasice grecești – , Socrate fiind pretutindeni prezent, conducând discuția cu măiestrie. Și totuși iese în evidență ideea de bază a filozofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevăr.

S-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoși iluștri. Numele său de naștere a fost Aristocles, dar a primit porecla de Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu l-a părăsit niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav însă, Platon nu a putut participa la ultimele momente din viața maestrului său.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și…politica (2)” →