Vavila POPOVICI: Vizita Papei Francisc în România

„Să construiți o patrie mai dreaptă și mai fraternă“ – Papa Francisc

La două decenii distanță de vizita istorică a Papei Ioan Paul II, iată alte trei zile din viața noastră – vineri, sâmbătă și duminică, respectiv 31 mai, 1 și 2 iunie 2019 – în care poporul român a primit vizita unui alt lider mondial care conduce peste un miliard de catolici din lume, răspândiți pe toate continentele – Papa Francisc – un personaj carismatic datorită expresiei sale umane, modest, sincer până a fi considerat rebel de către unii, activ, avid de cunoștințe și stăpânit veșnic de grija acestei lumi, de problemele noi și grele cu care se confruntă planeta. Devotat Bisericii și lui Hristos, prin modul de manifestare dovedește a fi, cu prisosință, un misionar al păcii și al iubirii.

Este primul papă de origine latino-americană, și datorită caracterului său, a adus la Vatican un suflu proaspăt, mai puțin rigid și formal, mai cald și mai apropiat de oamenii de rând.

Am citit în prealabil despre activitatea bogată ce urma să desfășoare Papa Francisc în cele trei zile ale prezenței sale în România: trei Sfinte Liturghii, opt discursuri în fața autorităților politice și religioase, beatificarea a șapte episcopi greco-catolici martiri, și vizitarea a cel puțin 3 comunități etnice din România, în mijlocul credincioșilor catolici și a familiilor, în fața Palatului Culturii din Iași, o slujbă la sanctuarul Fecioarei Maria de la Şumuleu Ciuc și o prezență în mijlocul comunității rome din Blaj, toate sub genericul „Să mergem împreună!”. Papa Francisc va vedea o mare parte din România cu această ocazie. La slujbele sale se vor deplasa și politicieni din statele vecine, Ungaria, Polonia, Ucraina. Deci, București, Șumuleu Ciuc, Iași, Blaj, Sibiu.

Așa a și fost, cu mici modificări ale traseelor, mijloacelor de transport, intervenite din cauza vremii capricioase. Sute de creștini, înalți prelați, președintele României și soția sa l-au întâmpinat pe Suveranul Pontif pe Aeroportul Otopeni, în data de 31 mai, când Papa Francisc și-a început vizita istorică în România. În primele momente, Suveranul Pontif a făcut un gest încărcat de semnificație și smerenie: cu sufletul plin de bunătate, modestie, căldură și recunoștință, Papa a sărutat crucea ortodoxă cu iconița Maicii Domnului de la gâtul arhiepiscopului ortodox de Târgoviște. Suveranul Pontif a repetat gestul impresionant și la Palatul Patriarhiei, unde a sărutat medalionul purtat de Preafericitul Părinte Daniel.

Experții spun că este un gest prin care Suveranul Pontif a vrut să-și arate recunoștința și prețuirea față de invitația care i-a fost adresată, așa cum în urmă cu 20 de ani, Papa Ioan Paul al II-lea sărutat pământul României. Odată sosit în București, capitala României, s-a orientat spre locuri importante ale istoriei și spiritualității românești.

În prima zi, vineri, de la sosire, Papa a mers la Palatul Patriarhiei Bisericii ortodoxe române pentru o întâlnire privată cu Prea Fericitul Părinte Daniel, după care a urmat întâlnirea cu Sinodul permanent al Bisericii ortodoxe. Întâlnirea s-a încheiat cu vizita Papei și a Patriarhului Daniel la Catedrala Națională, pentru rugăciunea „Tatăl Nostru” și un cuvânt de salut pentru toți credincioșii. În Catedrala Mântuirii Neamului și-a exprimat mulțumirea și emoția pentru că se afla în acel templu sfânt care adună în unitate: „Isus i-a chemat pe frații Andrei și Petru să-și părăsească mrejele ca să devină împreună pescari de oameni (cf. Mc 1,16-17). Chemarea proprie nu este completă dacă lipsește chemarea fratelui. Astăzi, stând alături, dorim să înălțăm împreună, din inima țării, rugăciunea Tatăl Nostru. Ea sintetizează identitatea noastră de fii și, în special, de frați care se roagă unul lângă celălalt. Tatăl Nostru afirmă certitudinea promisiunii făcute de Isus ucenicilor săi: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18) și ne oferă încredere să primim și să acceptăm fratele ca pe un dar. De aceea aș dori să vă împărtășesc câteva cuvinte ca pregătire, înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate și pentru ca România să poată fi mereu o casă a tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înflorește împăcarea și comuniunea. (…) Tatăl nostru nu este o rugăciune liniștitoare, ci este strigătul care țâșnește când vezi lipsa de iubire din timpurile noastre, individualismul și indiferența care profanează numele Tău, Tată! (…) Să ne lăsăm trecutul în urmă și să îmbrățișam împreună prezentul”.

După relatarea înțelesului ascuns al Rugăciunii „Tatăl nostru”, a urmat impresionanta ei rostire. Apoi, Papa Francisc a oficiat Sfânta Liturghie în catedrala „Sf. Iosif” a arhidiecezei romano-catolice de București.

A doua zi, sâmbătă, Papa Francisc a celebrat Sfânta Liturghie la sanctuarul Fecioarei Maria de la Șumuleu-Ciuc, unul dintre principalele locuri de pelerinaj dedicate Maicii Domnului, din Estul Europei. Tot sâmbătă, Suveranul Pontif a vizitat Catedrala „Sfânta Maria Regină” din Iași, întâlnindu-se cu tineri și familii, în fața Palatului Culturii din Iași, frumosul oraș fiind pregătit „trupește” și sufletește pentru această primire.

În cea de a treia zi, Duminică, Sfântul Părinte a ajuns la Blaj, unde a prezidat Sfânta Liturghie Publică Solemnă de Beatificare a celor șapte episcopi martiri greco-catolici, Beatificarea fiind o etapă în procesul de canonizare, care presupune recunoașterea sfințeniei. După Beatificare, Suveranul Pontif a avut o întâlnire la Blaj, cu comunitatea romă din oraș. După întrevederea cu romii, a ajuns la aeroportul din Sibiu, pentru ceremonia de bun rămas.

În cele trei zile cât a poposit în țara noastră, Papa Francisc a răspândit din plin întreaga sa bogăție spirituală asupra românilor. Peste tot Suveranul Pontif le-a vorbit neobosit despre unitate, pace, libertate, milostivire și fraternitate între confesiuni.

La Șumuleu Ciuc – loc de pelerinaj pentru catolici –, Papa Francisc a rostit: „Cu bucurie și recunoscător lui Dumnezeu mă aflu astăzi aici, împreună cu voi, dragi frați și surori, în acest îndrăgit sanctuar închinat Maicii Domnului, bogat în istorie și credință, unde, ca fii, venim s-o întâlnim pe Mama noastră și să ne recunoaștem ca frați. Sanctuarele, locuri aproape „sacramentale” ale unei Biserici, păstrează memoria poporului credincios care, în mijlocul necazurilor sale, nu obosește în a căuta izvorul de apă vie de unde să-și împrospăteze speranța. Sunt locuri de sărbătoare și de celebrare, de lacrimi și de implorare. Venim la picioarele Mamei, fără prea multe cuvinte, să ne lăsăm priviți de ea și pentru ca ea, cu privirea ei, să ne conducă la Acela care este « Calea, Adevărul și Viața ». Nu am venit aici la întâmplare: suntem pelerini. Aici, în fiecare an, în sâmbăta Rusaliilor, voi veniți în pelerinaj pentru a îndeplini legământul înaintașilor voștri și pentru a întări credința în Dumnezeu și devoțiunea față de Preacurata Fecioară Maria, reprezentată de monumentala statuie în lemn. Acest pelerinaj anual aparține moștenirii Transilvaniei, dar aduce cinstire tradițiilor românești și ungurești deopotrivă; participă la el și credincioși de alte confesiuni și este simbolul dialogului, al unității și al fraternității; un apel la a recupera mărturiile de credință devenită viață și de viață devenită speranță”. În continuare, Papa Francisc a explicat pe larg semnificația cuvântului « a peregrina », încheind cu cuvintele: „A peregrina semnifică provocarea de a descoperi și de a transmite spiritul de a trăi împreună, de a nu ne fi teamă să ne amestecăm, de a ne întâlni și de a ne ajuta. A peregrina înseamnă a participa la acea maree puțin haotică ce se poate transforma într-o adevărată experiență de fraternitate, o caravană mereu solidară pentru a construi istoria. A peregrina este a privi nu atât la ceea ce ar fi putut fi, și nu a fost, dar mai degrabă la tot ceea ce ne așteaptă și nu mai putem amâna. Înseamnă a crede în Domnul care vine și care este în mijlocul nostru, promovând și încurajând solidaritatea, fraternitatea, dorința de bine, de adevăr și de dreptate. Este angajarea de a lupta pentru ca cei care ieri au rămas în urmă să devină protagoniștii de mâine, și protagoniștii de astăzi să nu fie lăsați în urmă mâine. Pentru a face aceasta este nevoie de o muncă artizanală de a țese împreună viitorul. Iată de ce suntem aici pentru a spune împreună: Mamă, învață-ne să trasăm împreună viitorul (…) Domnul nu-l dezamăgește pe cel care riscă. Să mergem, și să mergem împreună, lăsând ca Evanghelia să fie fermentul capabil să impregneze totul și să dea popoarelor noastre bucuria mântuirii”. Continue reading „Vavila POPOVICI: Vizita Papei Francisc în România” →

Rexlibris Media Group: Portret de artist la 12 ani – Otilia Scriminț

Otilia Scriminț, are 12 ani și este elevă a liceului de muzică „Tudor Ciortea” din Brașov – secția pian și flaut, și cursanta Școlii Populare de Artă „Tiberiu Brediceanu” – secția pop-canto, având-o ca profesoară pe Gabriela Hazarian, solistă a Operei Brașov. A câștigat numeroase premii și trofee la mai multe concursuri naționale și internaționale. Are nenumărate apariții la televiziune și radio, și a performat în tot felul de spectacole frumoase, fiind un adevărat stăpânitor al scenei.

Continue reading „Rexlibris Media Group: Portret de artist la 12 ani – Otilia Scriminț” →

Rexlibris Media Group: Theodora Andra Petec și magia copilăriei

Theodora Andra Petec, s-a născut la Bucureşti, în ziua de 4 octombrie 2008, într-o frumoasă zi de toamnă. Este al doilea copil din familie, având un frăţior mai mare cu 2 ani şi 8 luni. La vârsta de 3 ani a fost înscrisă la Grădiniţă de stat „Narcisa” (Școala 308) intrând direct în grupa mare împreună cu fratele ei Andrei Laurenţiu, la clasa doamnei educator Rodica David. După un an de grupă mare şi-a reluat ciclul normal intrând la grupa mică unde a avut-o educator pe doamna Mariana Bercaru. În septembrie anul 2015 intră în clasa pregătitoare la Școală Gimnazială nr. 165 unde are plăcuta surpriză de a o avea ca pedagog şcolar pe doamna Alina Pintilii.

În primele luni de şcoală dezvoltă un comportament de lider, fiind foarte dinamică și plină de energie. Din martie 2016 începe să prindă gustul acţiunilor caritabile datorită unui proiect inițiat în cadru şcolii sub îndrumarea doamnei învăţător. În luna aprilie 2016 participă la „Crosul Pădurii”, împreună cu fratele ei, unde fac parte din primii 15 finalişti (dintr-un grup de 2500 copii). În data de 1 Iunie 2016, de Ziua copiilor, participă la o altă acţiune caritabilă organizată de Asociaţia „Casa Tuturor”, la Galeriile Dalles din București. Tot în aceeaşi lună îşi descoperă pasiunea pentru sporturile acvatice. În luna septembrie a anului 2016 începe cursurile de limbi străine în cadrul şcoli particiulare „Lexis” pe care le urmează şi în prezent. Studiază limbile?????? Care?

La vârsta de 8 ani primeşte cel mai frumos cadou pe care şi-l poate dori un copil de vârsta ei! Face o vizită la casa celui mai renumit personaj de desene animate, Mikey Mouse, aflat în minunatul parc de distracții din Disneyland Paris, unde este fascinată şi încântată de fapt… de toate personajele create de celebrul Walt Disney. În toamna anului 2016 participă la o altă acţiune caritabilă numită „Târgul de toamnă” unde se comercializează doar produse ecologice – „Nimic din comerţ, decât din cămările, debaralele şi grădinile părinților!”. În acelaşi an se înscrie ca participant la proiectul eco „Mănâncă responsabil!” organizat de Primăria capitalei.

Demonstrând că are o energie debordantă, în februarie 2017, merge împreună cu fratele ei, pentru prima oară, în Tabăra de sky de la Azuga… unde spre surprinderea monitorului prinde foarte repede tehnica acestui sport şi se integrează minunat în tainele schiatului. „Şi de atunci, tot aşa, suntem nelipsiţi în taberele de sky organizate de Vladi şi Iulia la Azuga” ne declară cu confidențialitate tânara domnișoară. La București, din lipsa pârtiei de sky, caută terenurile de patinaj… Se înscrie şi la cursuri de înot, unde frăţiorul era deja veteran (!), în cadrul Clubului Sportiv „Pinguinul” și unde sub îndrumarea antrenorului Vasile Cristian Dumitru performează excelent… încât după o lună și jumătate acesta hotărăşte să o trimită la un concurs care a avut loc la Bazinul Olimpic de la Târgovişte. Spre surprinderea tuturor obţine locul III la 50 metri plută şi locul II la 50 metri spate.

„Şi tot mai există ceva energie neconsumată!!!” ne declară părinții Theodorei Andra! În lună martie a anului 2017 aceștia o înscriu la cursurile de pian şi canto sub îndrumarea domnişoarei profesor Aida Borovina (solistă de muzică ușoară și etno), în ideea că o s-o vadă „stând măcar o oră într-un loc!” Tânăra neastâmpărată demonstrează că și în acest domeniu este foarte activă și talentată, plăcându-i tare mult idea de canto şi pian. În luna mai a anului 2017 ajunge pentru prima dată într-un studiou de înregistrări (a domnului Claudiu Bulete) unde înregistrează melodia „Pădure nebună”. Performează pentru prima dată în faţa unui public, pe data de 27 mai 2017, unde printre invitaţii evenimentului se afla şi doamna Ecaterina Câmpean, directoarea postului de Radio ProDiaspora, care la momentul acela i-a spus o vorbă frumoasă şi i-a dat un sfat: „Perseverează! Ai talent!” Acel sfat i-a dat aripi! În toamna acelui an participă la primul concurs „Simply The Best” unde câştiga trofeul la secţiunea debut. Pe data de 14 octombrie este prezentă la festivalul „Lumini sonore by Ozana Barabancea” unde obţine o menţiune. Prima difuzare radio are loc pe 17 noiembrie 2017 la postul de radio ProDiaspora, o zi mai târziu participă la festivalul „Star de 5 stele” unde obţine locul II, iar peste o lună cântă la Târgului de Crăciun (eco) 2017. Tot în luna decembrie 2017 participă la Festivalul „Magia Crăciunului” unde obţine Locul I și primește „Premiul de Excelență” în cadru Festivalului „Fulgi de iarnă muzicali”. Continue reading „Rexlibris Media Group: Theodora Andra Petec și magia copilăriei” →

Rexlibris Media Group: Teona Răcheriu și lumea ei cu povești la la Radio ProDiaspora

Motto:

„Muncește, luptă și câștigă! Fă oamenii să zâmbească, să râdă și atunci viața va fi mai frumoasă! Muzica mă ajută să cresc armonios. Mi-aș dori ca viața mea să fie o simfonie!” (TR)

De la vârsta de 5 ani, Teona Răcheriu, a fost remarcată si cooptată intr-o trupa de teatru condusa de Liliana Simeon, în cadrul clubului „Pinochio” din Piatra Neamț. La șase ani a obținut „Trofeul de excelență” pentru rolul principal în „Fetița cu Chibriruri” la Gala Instituțiilor de Arte -Brașov 2013 . Pasiunea pentru teatru și-a pus amprenta în cariera ei artistică. Tot de la șase ani studiază canto cu profesor Bianca Ana Maria Rusu-Ciucanu și cu compozitorul Cristian Alivej la „Ruby Ma’ Music Art”. De la nouă ani a avut-o ca profesor de teatru pe actrița Loredana Grigoriu de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. A participat la numeroase concursuri naționale și internaționale: Portugalia, Turcia, Tenerife – Spania, Bulgaria, Belgia (la Parlamentul European-Bruxelles), România, unde a obținut până în prezent peste 150 de trofee la concursuri de canto, teatru, dans de societate și pian. A jucat și în doua filme: „Epidemia” și „Misterul Sofiei”. Va reprezenta România la Campionatul Mondial de Talente „World Championship of Performing Arts” care va avea loc în luna iulie 2019 la Hollywood, California, Statele Unite ale Americii.

Invitată să participe într-un proiect de Teatru Radiofonic „Chirița în balon” (rol principal) de către realizatorul de emisiuni, redactorul Adrian Gelu Radu de la Radio ProDiaspora, proiect ce s-a finalizat cu succes în cadrul Atelierelor Festivalului Internaţional „Festivalul Tinereții” din august 2017, Teona am fost remarcată de doamna Ecaterina Câmpean, director şi realizator de emisiuni la Radio Pro Diaspora, care i-a propus să realizeze emisiunea pentru copii „Lumea cu povești a Teonei”, emisiune ce este difuzată în fiecare duminică la orele 18:00 (ora României).

Iată ce ne declară tânăra artistă: „Am fost foarte emoţionată la început, dar fiind încurajată de doamna Ecaterina Câmpean, îndrumată de domnul Adrian Gelu Radu şi sprijinită de părinţi, am răspuns acestei provocări. Având doar 11 ani nu ştiam mai nimic despre calculator, internet, facebook, înregistrări… Acestea erau pentru mine noţiuni abstracte. Ajutată de mama, Zenaida Rotaru, am purces înpreună în tainele acestei meserii. Autodidacte, cu paşi nesiguri, cu o voinţă de fier, călăuzite de bunul Dumnezeu şi cu dragoste imensă pentru ascultător, am început să înregistrăm poezii, povești, monologuri, învăţături cu morala cât şi piese adecvate. Mărturisesc că la început mi-a fost greu, dar plăcerea de a prevala a făcut să dispară greutăţile care m–au întâmpinat. Acum îmi este mai uşor, am învăţat foarte multe. Dăruirea pentru teatru, dragostea pentru public şi dorinţa de a împărtăşi emoţiile transmise de poveşti, m–au făcut mult mai atentă cu cei din jur. Mi-am perfecţionat dicţia, îmi controlez respiraţia… După muncă şi răsplată‚ iar rezultatele sunt pe măsură şi satisfacţia este imensă. Acum fac parte din Familia Radio Pro–Diaspora! Continue reading „Rexlibris Media Group: Teona Răcheriu și lumea ei cu povești la la Radio ProDiaspora” →

Anca SÎRGHIE: Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.

Despre personalitatea profesorului diplomat Vasile Stoica (1889-1959), s-a scris în răstimpuri, dar textele unor doctorate, ale unei monografii purtând semnătura prestigiosului istoric Ioan Opriș din capitală^[1] și ale mai multor articole apărute în presa din țară și din străinătate nu au răzbătut suficient dincolo de cercurile specialiștilor. Așezat pe o placă turnantă a istoriei, Vasile Stoica, originar din Avrigul Transilvaniei, a luptat pentru marile idealuri ale neamului său, el trecând prin cele două conflagrații mondiale ale veacului al XX-lea, mereu animat de patriotismul cel mai activ, vizibil în inițiative diplomatice salutare la Tirana, Sofia, Haga, Bruxelles și Riga, și în decisive luări de atitudine în momente cheie, ca cele din conferințele de pace de la Paris, singurul român care a avut un rol decisiv în acele două reuniuni istorice cruciale pentru întreaga Europă.

Un asemenea om care a făcut istorie în cel mai concret sens al cuvântului, împlinind idealurile neamului său, de la Marea Unire la salvarea Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, merita recunoștința urmașilor. De ce nu s-a întâmplat așa? De ce nici după șase decenii de la moartea sa în închisoarea comunistă de la Jilava, documentele aflate în multe arhive din locuri diverse nu au fost încă valorificate? Explicația se găsește în însăși linia destinului său terminat tragic, ca al mai tuturor intelectualilor generației interbelice secerate de comunismul instalat în România postbelică.

Potrivnic declarat al scopurilor Imperiului austro-ungar, ca susținător vizionar al unirii Transilvaniei cu Țara, el trecea munții în 3 octombrie 1914. Aflând de sosirea lui la București, după ce comisarul de la Budapeste îl eliminase din toate școlile, socotindu-l dușman al statului, ambasadorul Austro-Ungariei a cerut în 4 octombrie audiență la Guvern, ca să anunțe autoritățile că în Regatul României a intrat un dușman de moarte.

În Primul Război Mondial, profesorul Stoica a optat pentru înrolarea ca voluntar în Armata română, activând ca ofițer de informații. Va fi rănit în două rânduri, dar nu se descurajează, ci dimpotrivă, acceptă o misiune dificilă, dar foarte importantă în America. Vasile urma pilda lui Gheorghe Stoica, tatălui său, care în anii de la începutul secolului al XX-lea plecase din Avrig să muncească la Kokomo, Indiana, dar nu acceptă să rămână în S.U.A., deși a învațat limba engleză și s-a abonat la un ziar american. Țăranul avrigean a inoculat feciorului său, pe care îl crescuse în cultul Americii, ideea că lumea secolului al XX-lea va fi condusă de anglo-americani.

Prima misiune care i-a pus în valoare calitățile excepționale de poliglot (care va ajunge să cunoască 14 limbi străine), diplomat înnăscut, a fost cea desfășurată din 29 iunie 1917 până în ianuarie 1920 în America, spre care locotenentul Vasile Stoica pleca având autorizația Marelui Cartier General, eliberată la 18 aprilie 1917, întărită de viza Legației americane, emisă la 5 mai 1917. Din cauza conflictelor din centrul Europei în plin Război Mondial, delegația preoților Vasile Lucaciu și Ion Moța, cărora li s-a alăturat profesorul Vasile Stoica, este nevoită să urmeze drumul spre Est, trecând prin Rusia, apoi prin Japonia, spre a ajunge în S.U.A,, unde publicația “San Francisco Chronicle” salută la data de 23 iunie 1917 Misiunea Românească venită din patria-mamă cu un mesaj patriotic clar, formulat de însuși guvernul țării, care îi delega pe cei trei ca să sporească în Lumea Nouă interesul pentru idealurile nației^[2]

Delegația s-a prezentat la Legația română de la Washington, stabilind scopul de a sprijini idealul unirii Transilvaniei cu Țara, prin crearea unei trupe de voluntari, dar fără a leza guvernul României de atunci. Întreaga aventură americană avea să fie relatată de Vasile Stoica la aproape un deceniu după revenirea în țară^[3], astfel menționându-se că în 2 iulie 1917 cei trei delegați au fost primiți în audiență de ministrul de externe al S.U.A., dl Robert Lansing, care le-a dat asigurarea că Statele Unite vor susține lupta pentru unitate a românilor. Imediat apoi, respectiv în 6 și în 7 iulie 1917, ei vor purta o discuție cu ministrul de război al S.U.A, dl. Newton Baker, căruia i s-a prezentat proiectul constituirii unei formații de luptă a românilor transilvăneni pentru armata americană. Acesta nu a fost întru totul de acord cu ideea concretă a delegației, pe care a înțeles să o nuanțeze astfel:”America nu poate primi nici o unitate cu specific național… Vor să aibă, înainte de toate, o armată americană cu spirit american…,dacă însă mai târziu se va ivi necesitatea, atunci Guvernul American va primi bucuros această ofertă; până atunci ne roagă ca având în vedere scopul pentru care America a intrat în război și care cuprinde și dezrobirea noastră (s.n.), să îndemnăm pe români să intre în armata americană.“^[4]

În calitatea sa de lider al delegației, Vasile Stoica a fost și singurul care a rămas în America 26 luni (ceilalți doi, necunoscând limba engleză, s-au întors în Europa mai curând, respectiv pr. Moța, după două luni, a revenit la Iași, iar pr. Lucaciu după 10 luni s-a întors la Paris), timp de care a dispus peste Atlantic pentru a publica articole în presa americană centrală din Washington, New York, Cleveland etc. Și despre el se scrie cu mare entuziasm în acel răstimp, în presă apărând portretul său. Americanca Marie Yates, impresionată de “magnificul său patriotism“, aprecia pe bună dreptate că ”lumea de aici nu cunoaște suficient de bine problemele serioase legate de situația de fapt din țara Dvs.”^[5]

Continue reading „Anca SÎRGHIE: Patriotul român Vasile Stoica, misionar în S.U.A.” →

Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…

În memoria baritonului rus DMITRI HVOROSTOVSKY

Purtând cu el inocența și praful Mongoliei de la sudul către nordul tărâmului rus, Enisei își plimbă apele neliniștite către Marea Kara, precum, odinioară, năbădăiosul personaj pușkinian Oneghin sentimentele, tăind, simbolic, inima Siberiei în două. Magia pe care o degajă fluviul provine din însăși măreția sa, o măreție tăcută, ca o taină sfântă a lumii. Pentru ținuturile pe care le străbate, Enisei glăsuiește asemeni unui eremit uitat de ani în spațiul de un verde-albastru angelic al tundrei înghețate. De fapt, Siberia în sine pare a fi arhetipul nașterii și renașterii vieții, un ținut de poveste cu accente sacre, dar și cu topos-uri de-o alură spirituală macabră, unde zăpada și liniștea acoperă, laolaltă, istorii zbucimate de ființe și siluete perfecte de cedri, zadă sau molid…

Siberia, în toată grandoarea ei, reprezintă spațiul identitar al morții și al veșniciei la un loc, o elegie gravă a rostitelor și nerostitelor linii întrerupte de destin… Aidoma unui geniu rătăcitor al pământului, baritonul Dmitri Hvorostovsky a reprezentat, în jumătatea-i de secol lumesc hărăzită de divinitate, întruchiparea glasului tainic al acestui teritoriu poligonal, care pleacă de la Urali, spre a se întâlni, către Est, cu Enisei, Lena, Iacuția și, finalmente, cu Pacificul. Căci, fie că te duci spre cea mai nordică regiune a Eurasiei – Peninsula Taimâr – sau cobori la sud, către China, Mongolia sau Kazahstan, Siberia semnifică, la modul perceptibil, tabloul de milioane de kilometri pătrați al unei istorii spuse, de cele mai multe ori, în șoaptă, al unui timp înghețat într-o lacrimă ascunsă, cu tușe cromatice regăsibile, bunăoară, în descrierea peisajului hibernal din „Evgheni Oneghin” – romanul în versuri al lui Aleksandr Sergheevici Pușkin: „Și, iată, scârțâind și gerul,/ Veni pe câmp să toarne-argint…/ (Nu roze seamănă-acum cerul,/ Ci albe flori de mărgărint.)”

Cu siguranță că universul vast al Siberiei nu ar fi avut poate aceeași dimensiune spirituală la nivel global fără arta interpretativă a lui Dmitri Hvorostovsky, fără vocea lui născută parcă din curgerea milenară a impunătorului Enisei… Krasnoyarsk, Rusia, 16 octombrie 1962 – Londra, Marea Britanie, 22 noiembrie 2017, un interval de vreme scurt, în care, de la Mările Bering și Ochotsk și până la Novosibirsk nu se întâmplă, aparent, prea mare lucru la scară istorică. Și, totuși, s-a întâmplat, în tot acest timp, venind în lume, dar și plecând din ea un destin ”setos de a ști”, setos de a dărui inflexiunile unice ale sufletului său lumii – Dmitri Hvorostovsky, un artist cu flacără aparte, în care „Demonul” lui Anton Grigorievici Rubinstein și „Evgheni Oneghin”-ul ceaikovskian și-au ars semantica proprie într-o cheie completamente singulară, avangardistă, chiar… Practic, linia destinului artistic al baritonului rus a fost amprentată, cu deosebire, de partiturile titulare din operele „Evgheni Oneghin” (Piotr Ilici Ceaikovski) și ”Demonul” (Anton Grigorievici Rubinstein), creații muzicale cu libretele semnate de Konstantin Șilovski, respectiv, Pavel Viskovatov, după capodoperele omonime ale literaturii universale aparținând lui Aleksandr Sergheevici Pușkin și Mihail Lermontov. Repere scriitoricești fundamentale specifice curentului romantic de secol XIX și contemporani, de altfel, în prima jumătate a veacului anterior menționat, și Pușkin, și Lermontov au avut drept element comun, pe lângă cel literar, un parcurs existențial scurt și cu final tragic, așa cum însuși lui Hvorostovsky i-a fost dat.

Ca un Prometeu descătușat, scoborâtor, parcă, din registrul liric al poetului romantic englez Percey Bysshe Shelley, Dmitri Hvorostovsky a cuprins, prin forța sa artistică, întreaga încărcătură semantică particularizantă a dramaticelor „Песни военных лет” (”Cântecele din timpul războiului”), în piesa „Журавли” (muzică – Y. Frenkel, versuri – R. Gamzatov), spre exemplu, fluidul litanic al dramatismului interior hvorostovskyan reușind să creeze o capodoperă interpretativă de o răvășitoare singularitate („Мне кажется порою, что солдаты,/ С кровавых не пришедшие полей,/ Не в землю эту полегли когда-то,/ А превратились в белых журавлей.”), ce sculptează în acordurile ei grave universul plin de durere al sufletului rus din timpul și de după Marele Război contra fascismului.

Continue reading „Magdalena ALBU: Frumosul ,,Demon” de pe Enisei…” →

Magdalena ALBU: Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino s-au întors din exil, acasă…

Dezonorate de statul român și în ultimii lor ani de viață, dar și în postumitate, despre Smaranda Brăescu și prințesa Ioana Cantacuzino putem spune că s-au aflat în exil în propria lor țară, căci, vreme de șaptezeci de ani, ele au fost eroinele fără cruce ale spațiului, unde au văzut lumina zilei și și-au trăit destinul. Atât prima femeie-parașutist din România și, deopotrivă, prima din Europa cu brevet de pilot obținut în SUA, Smaranda Brăescu, căreia i se spusese, la momentul respectiv, că femeile nu au voie să facă aviație, cât și Ioana Cantacuzino, prima femeie-pilot din țară (cu brevetul nr. 1/1930, obținut la București) care a pus bazele aviației turistice pe plan național, în anul 1929, au fost victimele directe ale regimurilor politice față de ideologia cărora s-au declarat ferme oponente, încă de la început.

Traseul ultimilor ani de viață ai celor două eroine fără cruce a fost unul de Golgotă cristică. În ceea ce o privește pe Smaranda Brăescu, ea a fost dată în urmărire generală de poliție, la data de 20 iulie 1946, și condamnată, în contumacie, la doi ani de închisoare, pentru faptul că, în conformitate cu informațiile din arhiva CNSAS, ar fi făcut parte dintr-un grup militar ce avea drept scop lupta împotriva guvernului comunist condus de către dr. Petru Groza. Fostului campion mondial absolut al lumii la parașutism și instructor al Batalionului de parașutiști de pe vechiul aerodrom din Popești-Leordeni, nu i se va mai depista niciodată urma de către autorități și familie, fiind îngropată, doi ani mai târziu, sub numele fals de Maria Popescu, în Cimitirul Central din Cluj.

***

Ultima descendentă a neamului Cantacuzinilor, însă, prințesa-pilot Ioana Cantacuzino, cea care înființase, în anul 1928, împreună cu fratele său, Mircea, prima Școală de pilotaj cu motor din țară (unde însăși Smaranda Brăescu și-a echivalat brevetul de zbor obținut în SUA și unde se formaseră foarte mulți piloți deveniți, ulterior, eroi ai celui de-Al Doilea Război Mondial, printre care Marina Știrbey, Irina Burnaia ș.a.), în urma conflictului din anul 1941 cu mareșalul Ion Antonescu , va fi închisă, o perioadă, în lagărul de la Tg. Jiu, iar, apoi, va capăta domiciliu forțat în castelul Cantacuzino din Călimănești (județul Vâlcea). O dată cu venirea comuniștilor la putere și naționalizarea, în 1949, a castelului, ”Duduia”, așa cum i se spunea în localitate, își va trăi ultimii doi ani de viață, cu chirie, înr-o casă din zonă, în condiții de sărăcie și de boală greu de închipuit.

***

După șapte decenii de la moartea lor cumplit de nedreaptă, în raport cu serviciile deosebite aduse de ele României, Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino au parte, în țara lor natală – leagăn al Ortodoxiei milenare -, în sfârșit, de o cruce. Sfințirea acestei troițe a avut loc pe data de 5 iunie 2019, la Aeroclubul „Aurel Vlaicu” din Clinceni, în prezența nepotului Smarandei Brăescu – prof. univ. dr. Tudor Sireteanu, directorul Institutului de Mecanica Solidelor al Academiei Române din București – și a conducerii Aeroclubului României – director George Rotaru. Demn de menționat aici este și faptul că, în memoria Smarandei Brăescu, a fost ridicat un monument funerar în Cimitirul Central din Cluj, în luna noiembrie 2018, de către ARPIA Cluj.

De asemeni, tot ieri, au mai fost sfințite alte două troițe în memoria lui Mihai Dobre Țone, pilot-acrobat al Hawks of Romania, responsabil de zbor la Clinceni, în perioada 2007-2008, și comandant al aerodromului din decembrie 2008, de la a cărui dispariție tragică s-au împlinit zece ani.

După ceremonia religioasă de ieri, se poate spune că Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino s-au întors din exilul impus în propria lor țară, în sfârșit, Acasă…

P.S.

Personal, aduc mulțumiri deosebite conducerii Aeroclubului României, Dlui Director George Rotaru, comandantului Aerodomului Clinceni și tuturor celor implicați de acolo, pentru sprijinul acordat în vederea amplasării pe teritoriul aerodromului a troiței închinate memoriei celor două eroine – Smaranda Brăescu și Ioana Cantacuzino.

–––––––––-

Magdalena ALBU

6 iunie 2019

București

Alexandru NEMOIANU: Despre viața culturală a Almăjului

Ţara Almăjului este o vale intramontană aşezată în lungul râului Nergan (ori Nera, cum au ales să-i spună învăţaţi). A fost locuită din vremi imemoriale, fără exagerare, dintotdeauna. Vechimea aceasta este încă uşor de simţit celui care va avea răbdare să colinde hotarul, fie şi unui singur sat, din Almaj. Lesne, va fi cu putinţă, să se observe semnul eternităţii, care înseamnă modelul existenţial românesc alcătuit din înţelegerea vie a spiritualităţii ortodoxe. În Almăj, vom afla efectiv totul: bucurii şi dureri, dărnicie şi zgârcenie, credinţă şi înțelepciune, autenticitate şi impostură, frumuseţe şi urăciune. Totul. Dar, în ce priveşte relaţia dintre oameni, în Almăj există, încă, ceva ce în bună măsură în restul lumii a dispărut. Mai există relaţia personală, omenească, dintre locuitori care, într-un fel ori altul, sunt neamuri. Există încă o înţelegere şi o trăire care transformă, simplul act al existenţei, în viaţă. Ea vine din timpurile vechi când almăjenii au trăit în comuniune, alcătuite din membrii același familii sau din familii înrudite care se supuneau celui mai bătrân, lucrăndu-și pământurile și împărțind roadele, cu dreptate, fără părtinire. Comuniunea acesta a fost întărită de multele și grelele incursiuni turcești, cărora au trebuit să le facă față, cu arma în mână sau prin înțelegere și aparentă supunere. Aceasta înseamnă priceperea faptului că nu sunt suficiente principiile ca: dreptatea, ordinea, folosul, şi altele asemenea. Ele, aceste principii, excelente în sine, alcătuiesc doar elementele teoretice care pot contribui la alcătuirea unei civilizaţii. În termeni practici, ele sunt planul după care se zideşte o casă. Dar pentru a trece de la stare potenţială, la fiinţă, mai este nevoie de puţină blândeţe, înţelegere, dragoste, bunăvoire şi într-ajutorare. Acestea din urmă sunt uneltele şi căile prin care planul se face clădire şi clădirea se face cămin cald şi vatră primitoare. Trăind această înţelegere, în Almăj oamenii, când se întâlnesc, încă îşi dau bineţe unul altuia, îşi stau în ajutor, la bucurii şi necazuri, încă mai ştiu ce înseamnă puterea comunității, a neamurilor (în sensul de rude de sânge sau prin alianță, căsătorii, botezuri, cununii etc) care o alcătuiesc. În acelaşi timp, în Almăj putem afla toate formele vieţii, de la cele mai simple, la cele misterioase şi toate frumuseţile lumii în care Dumnezeu i-a aşezat pe oameni.

În momentul de față, întreagă omenire este tulburată, agitată, nesigură și în stare de provizorat. Vânturi grele și rele venite de aiurea, lovesc în rădăcinile neamului, fragilizându-le, ispitind cu vocea șarpelui din Grădina Edenului, de la începutul biblic, în formă modernă însemnând Banul, câștigul. În fapt, nu știm ce ne așteaptă și ceea ce știm este că actuala stare este extrem de șubredă și pe punctual de a se nărui. În aceste împrejurări, un loc ca Țara Almăjului oferă o măsură de certitudine. Aceasta întrucât almăjenii au mai păstrat bătrâne și bune obiceiuri nearuncând la gunoiul timpului ceea ce au învățat, de mici, de la părinții și bunicii lor. Apelez la un exemplu minor. Dacă distribuirea de energie electrică ar fi întreruptă, foarte simplu almăjenii vor scoate apă, bună și curată, din fântâni, din “bunare”, așa cum au făcut și strămoșii lor. De fapt, cam orice s-ar întâmpla, Țara Almăjului va putea să își ducă existența în matca unei așezări și rânduieli al căror început nu îl știm.

Țara Almăjului este una dintre „țările” românești care se așează, ca un șirag de perle, din Maramureș și până în Almăj.„Țările” românești care au asigurat și asigură superba unitate în diversitate a spațiului românesc. O expresie a acestei unități incredibile, fără egal între popoarele Europei, o oferă Limba Română. O limbă având numeroase și fermecătoare „graiuri”, dar care va fi înțeleasă, de orice român, din Maramureș și până în Almăj.

În acest text voi vorbi despre aspecte și tendințe ale culturii Almăjului azi. Prin cultură eu înțeleg totalitatea tradițiilor specifice, cele care dau identitate și care se continuă în duh în cursul tuturor vremilor. În această înțelegere, Almăjul a avut parte de o mare binefacere prin opera lui Ion Marin Almajan. În lucrările sale, Ion Marin Almăjan a surprins și imortalizat în cărțile sale specificul Almăjului, (frumusețea, pitorescul oamenilor și locurilor, ale graiului almăjan, bogăția tradițiilor transmise din veac în veac) care, în înțelegerea mea, este elementul esențial al culturii acestei „țări” românești. Mai mult decât atât, activitatea de editor a lui Ion Marin Almăjan, în perioada cât a condus reputata Editură Facla (1979-1989) a constituit vârful de lance, putem spune, al renașterii culturale almăjene, el reeditând și publicând opera unor mari întemeietori. Eftimie Murgu și dr. Ion Sârbu, dar și debutând scriitori almăjeni aflați la început de drum. Lansările de carte, organizate cu Editura Facla, în această perioadă, și în Almăj, nu doar în restul Banatului și al Transilvaniei, au constituit adevărate sărbători pentru bătrânii țărani almăjeni din acel timp, supraviețuitori ai rânduielilor strămoșești, dar și pentru școlari, tineri avizi de cultură. Adaug aici și pe consătenii domniei sale : poețul Ion Budescu, poetul și etnograful Nicolae Dolângă (cu două importante cărți despre etnografia Almăjului) și poeții Petru Novac Dolângă și Iosif Băcilă.

Acest rost și frumusețe ale Țării Almăjului s-au păstrat și ar trebui să se păstreze prin cultură-i specifică: limba, port, obiceiuri și mai ales, înțelegerea sensului vieții, a diferenței dintre bine și rău.

Putem spune că Almăjul a reușit această supraviețuire în condițiile dramatice ale veacului al XIX-lea și mai abitir ale celui următor dar și ale prezentului..În bună măsură acest lucru s-a datorat unității de Credință, deci bisericii ortodoxe dreptmăritoare și unui fenomen pe care l-am numit „renașterea almăjană”.

Unitatea de Credință, faptul că în majoritate zdrobitoare Almajenii sunt români și ortodocși a păstrat frăția de cuget și lege. Micile și de fapt nefericitele excepții „sectare” nu au putut afecta caracterul covârșitor ortodox al Almăjului. Iar la asta s-a adăugat “renașterea almăjană”.

„Renașterea almăjana” a însemnat creșterea numărului corurilor, prin care almăjenii și-au exprimat voința și dorința de unire cu țara mamă, simțul lor de români urgisiți de regimul austro-ungar, dorurile și iubirea față de pământul binecuvântat din care își extrăgeau hrana, vlaga; sentimentele omenești pe care le trăiește fiecare…,de la naștere până la moarte. Totodată, această „renaștere” a însemnat extindererea unei tradiții preexistente, constând în promovarea istoriei și specificului Țării Almăjului. În perioada interbelică,un rol important din acest punct de vedere l-a avut unchiul meu, preotul Coriolan Buracu, istoric al zonei, care, mai mult decât, atât a înființat dispensare și biblioteci ș în localitățile almăjene, a trimis mii de volume de carte românească comunităților din Serbia și SUA.

Rolul decisiv, în „renașterea almăjană” l-au avut și preoții, profesorii și învățătorii din Almăj care, în chip fericit, au fost în majoritate oameni ai locului sau atașați locului. Almăjul, prin izolarea lui, a fost ferit de fenomenul devastator al navetismului, al intelectualilor “între două autobuze”. În pofida vremurilor deosebit de grele ale colectivizării, ale propagandei comuniste care promova omul nou, ateu, dușman al credinței strămoșești și al tradițiilor bătrâne almăjenii au rămas credincioși identității lor și astfel au intrat în noua fază istorică începută în Decembrie 1989.

Pentru o vreme, aș zice până prin 2010, Almăjul a rămas fidel direcțiilor culturale așezate anterior de către “renașterea almăjană”. Un aspect nou, după 1989, l-a constituit apariția unor monografii dedicate localităților almăjene, unele din ele de reală valoare științifică, apoi a unor reviste culturale (Almăjul, Almăjana) care au oferit posibilitatea de publicare a unor studii de istorie, monografice, etnografice, a unor creații beletristice etc….Fiecare dintre ele a avut un rol pozitiv atâta timp cât a slujit scopului unificator, promovarea culturii almăjene, a valorilor și specificității locului. Dar, începând aproximativ din 2010, Almăjul a început să fie vizibil afectat de evoluțiile fazei istorice în care ne aflăm.

Un număr de oameni au plecat, în căutare de lucru și de oportunități economice, populația a început să îmbătrânească și să scadă ca număr activ. În plus, influența lumii din afară a început să fie tot mai prezentă, prin media, mijloacele virtuale, etc. Inevitabil aceste prezente au influențat, și nu în bine, viață culturală. Poate cel mai vizibil este acest lucru în muzica populară, unde frumusețea a fost înlocuită cu vulgaritatea „manelistă”. (Acest lucru a fost foarte bine prezentat într-un studiu al Dr.Sorin Pescariu). Deci, în momentul de față, această viață culturală se află la răscruce. Există o direcție, după părerea mea, pozitivă și una negativă.

Între aspectele pozitive, contribuția cea mai viguroasă și care va avea urmări de foarte lungă durata, este cea care privește viața spirituală și mai exact adevărata explozie Ortodoxă.

Toate Bisericile din Almaj au fost renovate, pictate din nou, înfrumusețate, înzestrate cu podoabe și veștminte. Dar la aceasta s-a adugat și acțiunea lor misionară și mai ales între cei tineri, în școli. Un loc special l-a avut și îl are Părintele Dr.Petrică Zamela. Ca exemplu de prezență pozitivă în școli voi oferi cazul „capelei din Bozovici”, capela Liceului din Bozovici.

Capela a fost întemeiată de către Părintele Prof.Dr. Petrică Zamela.

Capela a fost așezată în ceea ce fusese vechiul „podrum” (pivnița) al liceului. Un spațiu care nu mai era folosit și care fusese lăsat în părăsire. În acest spațiu a fost așezată capela ortodoxă a liceului. Concepția de amenajare a fost efectiv binecuvântată. Spațiile fostului podrum au fost transformate și capela, modestă în dimensiuni, dar impresionantă în duh, s-a alcătuit. În acel spațiu sunt toate cele necesare unei Biserici Ortodoxe, dar cumva mai mici. Aceasta ajută enorm pe cel care se roagă acolo. Faptul că va trebui, cel care se roagă, să coboare câteva trepte și să intre într-o penumbră solemnă și tăcere impunătoare, va spori atmosfera de evlavie. În plus icoanele capelei, făcute de „amatori” credincioși, sunt de o frumusețe și elegantă efectiv sfâșietoare. Atmosfera din capela te poartă cu duhul la frescele bizantine de la Ravenna, la evlavia de la Assisi și fără îndoială la peștera din Bethlehem. Împrejurarea că în acest moment Liceul „Eftimie Murgu” din Bozovici efectiv se află așezat pe o capela, pe un spațiu sfânt, este mai mult decât simbolică. Această așezare este semn de trăire în Credință și în Tradiție. Iar prezența acestui spațiu sacru va impune încă mai mult, va îndemna încă mai mult, la seriozitate și stăruință în bună cuviință și învățătură.

În același timp, în Almăj s-a întemeiat Mănăstirea Putna și acuma câțiva ani, prin eforturile aceluiași neobosit Părinte Prof.Dr. Petrică Zamela, „Mănăstirea Țara Almăjulu ”. Despre această din urmă câteva precizări sunt de folos.

Mănăstirea, întemeiată acuma câțiva ani, prin voința încăpățânată și statornică și prin nețărmurita dragoste pentru Almăj a Părintelui Profesor Doctor Petrică Zamela, a răspuns unei nevoi duhovnicești imperative. Parohiile locale pot face doar anume lucruri. Dar prin însăși natura lor, ele sunt „defensive”, iar în momentul de față Ortodoxia este atacată violent și vicios. Atitudinea strict defensivă nu mai este suficientă. În acest climat este nevoie de afirmarea răspicată, fără echivoc, a celor în care credem și le mărturisim. Ortodoxia trebuie să iasă la luptă!

În această înțelegere, putem vedea Mănăstirea Țara Almăjului ca împlinire și transfigurare a spiritului almăjan, a spiritului de „graniță”, luptător și biruitor. Modul de acțiune al Mânăstirii reflectă o profundă și intimă cunoaștere a spiritului almăjan și bănățean în general. Bănățenii sunt mai puțin înclinați la contemplație „pură”, ei au un acut spirit de înțelegere, dar asta combinat cu nevoia de a acționa, de a afla rezolvare și cale, de a ieși din impas. Însăși așezarea Mănăstirii sugerează înțelegerea și adresarea perfectă a acestei stări.

Mănăstirea este așezată la vedere, în față tuturor, este un avanpost întărit, ca o bază de asalt, gata de luptă. Căci, despre lupta cea mai grea este vorba: confruntarea forțelor răului și mântuirea sufletelor omenești. În chip aproape miraculos clădirea Mănăstirii și a Bisericii ei se înalță temerar. Nu numai temerar,ci nespus de frumos.Ortodoxia nu înseamnă doar Dreapta Credință,înseamnă și frumusețe fără egal!

Pornind de la nimca Părintele Petrică Zamela a gospodărit puținul și prin rugăciune acesta s-a făcut Mânăstirea pe care o vedem. Nu trebuie uitat niciodată că Dumnezeu lucrează prin oameni,pe care El i-a adus în existentă.Au fost mulți oameni care au ajutat și au fost câțiva primari almăjeni care au ajutat decisiv. Sunt ferm convins că numele lor este scris în Cartea Vieții!

Dar în momentul de față, Părintele Petrică înfăptuiește un lucru esențial și în realizarea lui el are nevoie, mai ales, de rugăciunile noastre.

Mânăstirea devine nu numai loc de rugăciune, dar și centru de răspândire a culturii.Folosind facilitățile existente în chip nespus de înțelept, Părintele Petrică Zamela organizează aici adunări culturale și de comunicare științifică. Desfășurarea acestor adunări în Mânăstire face cu neputință strecurarea duhului veninos al secularismului. Este cu neputință ca într-o Mânăstire Ortodoxă să verși venin ateist sau eretic-sectar. Dar, mai mult decât atât, Părintele Petrică Zamela așează în Mânăstirea Țara Almăjului o rânduială capabilă să zidească tradiție, menită să însoțească existența așezământului în viitor. O tradiție care să însemne rugăciune, dar și dragoste activă pentru Almăj, oamenii lui și sănătatea lor spirituală. Iar, nevoilor spirituale ale oamenilor, Mânăstirea Țara Almăjului îi adaugă și grijă pentru cei nevoiași. În rânduiala ei, mănăstirea include și acțiuni filantropice,de ajutor material direct.

Această mânăstire poate fi oferită ca model demn de urmat în tot locul și acest fel de așezăminte vor putea însufleți, sper, tot pământul românesc.

În ce privește activitatea cultural publicistică, sunt de folos câteva exemple.

Astfel aproape fiecare sat din Almăj are,în momentul de față, o monografie, capitol deschis în 1910 de preotul Vasile Popovici al Pătașului, lăudat la vremea lui de marele istoric Nicolae Iorga. Sunt monografii documentate,unele însoțite de numeroase imagini foto. De asemenea, au fost publicate poezii și lucrări în proză ale unor autori locali. Numărul celor care au contribuit este mare și citez câteva nume: prof.Pavel Panduru, prof., Icoana Budescu, prof.Nicolae Andrei, prof.Iosif Bacila, Mariana Pâșlea, lect. univ.dr.Florina Maria Băcila, Pavel Gârjoabă, prof.dr.ing. Alimpie Ignea. Mai sunt încă mulți alții cărora le cer iertare pentru neputința de a le pune numele dar ale căror merite sunt remarcabile. Un rol special l-a avut și îl are profesorul Gheorghe Rancu-Bodrog. Dragostea și pasiunea lui pentru Almăj, deși prin „sânge” el este ardelean, ar merită din plin instituirea titlui de “Almăjan Honoris Causa”. Ar merită-o din plin!

Întemeietor al primei reviste culturale, revista « Almăjul », Gheorghe Rancu-Bodrog, cu răbdare constinciozitate, exemplară modestie, a contribuit și contribuie la dezvoltarea și propagarea civilizației Țării Almajului. În colecția lui, un adevărat muzeu, se află imagini foto, antichități, urme de civilizație ale unui Almăj străvechi și veșnic viu. Mai mult, Gh.Rancu Bodrog a reușit să includă Almăjul într-o adevărată rețea de stări tipologic asemănătoare. Este inițiatorul unor reuniuni a Muzeelor Sătești având rol unic în cultura românească de azi. El a realizat colaborarea dintre păstrătorii de tradiție din alte țări românești, a înlesnit întâlniri între ei și astfel a pus temelie unei mai bune și mai cuprinzătoare înțelegeri a importanței « locului », respectiv a importanței « țărilor » românesti, din Maramureș și până în Almaj. Se cuvine să adaug aici înființarea cu câteva decenii în urmă, la Timișoara, a unei Societăți culturale a Țării Almăjului, alcătuită atunci din personalități ale zonei. Scriitori, artiști plastici, istorici, etnografi, profesori universitari, de diferite specialități, cadre didactice de diferite nivele, țărani, tineri cu diverse. Această societate a organizat în fiecare an, mereu în altă așezare din Almăj un Festival al Văii Almăjului care constă într-un simpozion intitulat „Despre almăjeni și faptele lor”, în ziua primă, iar a doua zi pe scenă sunt prezente formațiile artistice ale căminelor culturale. Cu acest prilej se acordă mai multe premii, printre care : pentru cel mai bătrân și mai original-valoros costum popular almăjan Această unire a forțelor centrelor culturale care promovează identitatea locală.In momentul de față are o importantă esentiala,de viață si de moarte pentru Neamul Românesc.

Toate cele pomenite sunt pozitive și sunt caracteristice Almăjului. Duse înainte, ele pot asigura o dezvoltare în continuitate de tradiție almajană. Din nefericire există și aspecte negative.

Cu durere între ele pomenesc cazul revistei « Almăjana » pornită de către Profesorul Iosif Bacilă, cu bune intenții, în urmă cu douăzeci de ani (1999) și care a avut ani buni în evoluția ei prin tematica revistei și calitatea colaboratorilor, dar care, vai !, a intrat, de un timp încoace, în declin iremediabil.

“Almajana” a fost o revistă al cărei scop era promovarea îndârjită a identității unui „loc”, a unei „țări” românești, respectiv Țara Almăjului. Acestea fiind spuse, cu sinceră durere și mâhnire, am văzut maniera în care acea revistă a început să decadă, abătându-se de la rațiunea pentru care fusese adusă în existență: promovarea Almăjului, tradițiilor și istoriei sale autentice, inclusiv a Credinței strămoșesti. Vinul vechi și cu buchet îmbătător a început să fie înlocuit cu oțetul și drojdiile relativismului și cu mediocritatea „ecumenismului”. Acest declin are o cauză.

Întemeietorul revistei a dat disproporționată autoritatea editorială, fără discernamânt și pe criterii strict afective,fiicei sale. Acest credit s-a datorat unor sentimente care aveau acoperire doar până la un punct și categoric fără legătură cu potențele profesionale. Oricum, din acel moment, revista a început să găzduiască materiale fără legătură cu scopul ei și să prezinte elogios lucrări, din punct de vedere al valorii literare, îndoielnice sau încă mai rău; versificări rudimentare, articole fără legătură cu Banatul sau, încă mai puțin, cu Almăjul, producții ale unor doritori de publicare cu dar literar minor.

În același timp, revista a început să promoveze scrieri ale celor care, în imaginația fondatorului revistei, ar fi putut promova cariera persoanei investită cu autoritate editorială de care pomeneam,persoane care au legătură strict tangențiala cu Almăjul sau nu au nici o legătură.

Exemplul poate fi oferit chiat ultimul număr al revistei, care a fost dedicat lui Anton Golopenția.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre viața culturală a Almăjului” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVIII)

Sfârşitul creştinismului antic

Secolul VII marchează începutul unor fenomene istorice care au afectat profund evoluţia creştinismului în sud-estul Europei. Cel mai spectaculos dintre ele este puternicul recul al creştinismului între Dunăre şi Peloponez, din Illyricum până pe coastele Egeei, datorat restrângerii teritoriale a Imperiului (după 602), existenţei khaganatului avar (568-796), formării „sclaviniilor” (uniunilor tribale slave) în sudul Dunării şi, apoi, a hanatului bulgar (679-681). Acest masiv regres se constată peste tot: depopularea provinciilor, dispersarea comunităţilor, distrugerea bisericilor, abandonarea parohiilor de preoţi, aneantizarea episcopatelor. În sensul acesta, situaţia a fost mult mai dramatică decât pe vremea stăpânirii hunilor (375-454): arhiepiscopia Justiniana Prima a fost abandonată, pierzându-şi complet identitatea, episcopii din Noricum (4) şi Pannonia (3) s-au refugiat în Italia, soarta celor din Dacia Ripensis şi Moesia Prima nu se cunoaşte, episcopul din Durostorum s-a retras la Odessos (Varna), în Moesia Secunda. În fapt, cele mai multe sedii episcopale din sudul Dunării îşi încetaseră, în cursul secolului VII, existenţa după secole de activitate.

În concluzie, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporţii, o adevărată dislocare, în sudul Dunării şi zona Pontului, cu consecinţe etno-demografice, religioase şi instituţionale: organizarea ecleziastică, ruperea creştinătăţii dunărene (veche de secole), un reflux al romanităţii care avea să influenţeze negativ evoluţia creştinismului din spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Aflat într-o situaţie foarte gravă, creştinismul n-a fost şters cu desăvârşire din regiunile sud-est europene (dar s-a susţinut acest lucru), el a fost „total dezrădăcinat” (Fr. Dvornik). Au dispărut formele superioare de organizare bisericească, a încetat sistemul urban şi episcopal, au fost întrerupte legăturile canonice cu Roma şi Constantinopol, a avut loc slavizarea aproape completă a unor regiuni, dar au supravieţuit grupuri (nuclee) creştine pe ţărmul pontic şi adriatic, chiar în interiorul peninsulei, aceasta a fost o realitate, fundamentul reorganizării structurii bisericeşti în momentul reconquistei bizantine (secolele IX-XI). Au fost nuclee „neoficiale” (în catacombe) de iradiere a creştinismului printre slavi şi apoi bulgari, populaţii păgâne. Existenţa unor biserici „ în părţile barbare” e dovedită de actele conciliilor V-VI (691-692). Prin urmare, nu a existat o discontinuitate totală între creştinismul secolelor IV-VI şi cel din secolele următoare (VII-X), precizare importantă pentru înţelegerea evoluţiei istorice din spaţiul românesc.

II. Creştinismul medieval (secolele VII-X)

Decăderea creştinismului în Dobrogea. Decadenţa politică şi militară a Imperiului, la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII, invaziile avaro-slave (584-587), ruperea limesului dobrogean (scythan), în 614, şi constituirea hanatului bulgar în sudul Dunării (680-681) au deschis o pagină întunecată în istoria Dobrogei. Timp de mai multe secole, viaţa în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, fără a înceta, a trecut în registrul minor al istoriei: controlul Imperiului s-a restrâns, structurile administrativ-politice s-au simplificat, urbanismul a fost înlocuit rapid de ruralizare, populaţia s-a dispersat şi s-a diminuat, habitudini şi practici de secole au dispărut, cultura orală ia locul celei scrise, traiul era modest. Dacă acesta era cadrul general, în secolele VII-X, nu alta era situaţia în plan religios-comparativ cu viaţa creştină intensă şi organizată, în aceste secole, peisajul este dezolant. Discontinuitatea este şi aici nota dominantă, sistemul episcopal practic dispăruse-în secolele VII-X, nu cunoaştem nici un episcop tomitan, însăşi mitropolia Tomisului încetase de fapt să mai existe.

Până la recuperarea Dobrogei de către Ioan Tzimiskes (969- 976), în anul 971, nu avem nici o ştire certă despre organizarea bisericească a populaţiei din Dobrogea. O continuitate a comunităţilor creştine autohtone şi a unor forme specifice de organizare şi conducere a existat, ceea ce presupune şi o viaţă creştină. În condiţiile politico-demografice din secolele VII-X, viaţa creştină era una autonomă, cu o ierarhie bisericească simplă, cu un cult sumar, esenţializat, în timp ce disciplina bisericească era relativă, iar moravurile laxe. Pentru secolele VII-X, materialele creştine lipsesc aproape complet, ca o consecinţă a bulversărilor şi a întreruperii legăturilor cu centrele bizantine-urmele creştine reapar abia după revenirea stăpânirii bizantine la Dunăre, în secolul al X-lea. Reinstalarea stăpânirii bizantine asupra Dobrogei a dus la refacerea organizării administrativ-politice, închegarea comunităţilor creştine, reactivarea structurilor bisericeşti şi construirea unor noi lăcaşuri de cult, multe din cele vechi fiind distruse de năvălitori. În localităţi precum Garvăn (jud. Tulcea)-sec. XI, Niculiţel (jud. Tulcea)-sec. XI-XIII s-au ridicat biserici, iar la Basarabi-Murfatlar, Cassian şi Dumbrăveni au fost întemeiate mănăstiri, în aceleaşi secole.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVIII)” →

George ANCA: Religiologie

Ne-am fi cunoscut între noiembrie 1818 şi ianuarie 1820 în Bucureşti, struguri-daci. M-aţi dus voi şi în Caliacra, între 1512 şi 2001. Cardiac în octombrie 1926. El premier diccionario. Eurasian Plate. Sita brăzdarelor. Pe necitite Kalidasa cu huni. Ceh Cehov. Dava. Ide. Lulea. Colivă cu nucă multă. Ostatici serviţi. Laudă răpitorului via centrul kulturalis. Ambalaj d’imperii intemperii. 2011, március 27.

Dec. 23, 2010, fractures to the face. De la Todică la Bourdieu. Gheorghe cu Imre au îngrozit creştinătatea în preajma secolului III după Hristos. Piei, obiect neînsufletit. De-aicea. Pom de viaţă. Spălaţi-vă deci şi curăţaţi-vă! Fiindcă ai jefuit multe neamuri, toată rămăşiţa popoarelor te va jefui, din pricina vărsării sângelui oamenilor, din pricina silniciilor făcute în ţară împotriva cetăţii şi împotriva tuturor locuitorilor ei. Trebuie înlocuiţi şi arestaţi. Proof of cowardice. Vă satisface cloaca ? Dacă securiştii manipulau dosarele oamenilor, astăzi există intelectuali care manipulează dosarele securiştilor. Cei născuţi pe 12 aprilie simt dispoziţia generală a oamenilor. Hells bells. Nu înţeleg de ce ţipă la mine. Aţi avut un mofturos. Aţi adus directori noi. Mai ceva decât Ceauşescu. Ce ce curaj? Cu ce moralitate? Nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de clanuri.

Dumneata! Şi mulţi alţii ca dumneata. Ci sublocotenent în retragere. Lordul John. Soyez prudents. Civil concept foundation. If you are interested to represent your country, my name is Miss Ericka. L’Alliance Nord Américaine pour la Protection des Espèces Menacées (ANAPEM). We are organizing a global combined conference against Racism and Fighting for Human Right in U.S.A and Dakar Senegal West Africa. Dear Applicant, all planarians and selected breakout sessions will have interpretation in english, spanish, portugal and french. Elle sera une excellente occasion pour les professionnels de la santé publique d’exposer leurs programmes, des recherches, leurs politiques et leurs pratiques. This is V3 Airline international Washington DC. Forum de sute in zeci de cuvinte-libaţii.

Grateful for opening Ibsen Year 2006 in Romania. He wanted to be present, if not having to be in China. he Ibsenians will grow Romanian Ibsen cult as stated by Liviu Rebreanu in the 1928 birth centenary in Oslo. The well-organized and fruitful seminar yesterday on „The Ibsenbians” and the opening of the Ibsen 2006 in Bucharest. Abhijnana-anagnorisis-recunoaştere, sanscrită-greacă-română (latină). Ginnungagap gol căscând FinishRomania. Anyhow, empror’s Trajan’s name entred actual national anthem since 1848, under Andrei Muresanu’s pen. Sub jurisdicţia Acordului Cultural Româno-Indian. Celălalt (the other). Mulţumiri pentru scrisoarea din 4 Aprilie. Leif, Sorana, Ovidiu. Îmi cer iertare că răspund cu întârziere la scrisoarea D^tale din 28 Martie. Nu conta, totuşi, pe numele meu. Nu vă supăraţi dacă voi răspunde …….. la eventuala scrisoare pe care o voi primi.

Nu prea există şanse. Bisericile-cetate ale saşilor din Transilvania. Un impreiu fără suflet ca UE nu poate supravieţui decât prin dictatură şi teroare. Responsabilitatea interculturală şi interconfesională. Autoantropologia. Pentru legitimarea unor abuzuri asupra indigenilor sunt încă invocate opoziţii binare precum: modernitate/tradiţie, civilizaţie/sălbăticie, noi/ei, centru/margine, civilizat/sălbatic, umanitate/barbaritate, avansat/înapoiat, dezvoltat/nedezvoltat, adult/infantil, emancipat/dependent, normal/anormal, subiect/obiect, uman/subuman, raţiune/pasiune, cultură/natură, masculin/feminin, minte/corp, obiectiv/subiectiv, cunoaştere/ignoranţă, ştiinţă/magie, adevăr/superstiţie, stăpân/sclav, bun/rău, moral/păcătos, credincioşi/păgâni, pur/impur, ordine/dezordine, justiţie/arbitraritate, activ/pasiv, bogat/sărac, state-naţiune/spaţii-non-state, puternic/slab, dominant/subordonat, progres/degenerare, ordine/haos, apartenent/alienat, puritate/contaminare (apud Alexander Laban Hinton).tică: frumuseţea popoarelor şi bucuria de a fi. Antropomorfismul creaţiei. Poetica sfinţilor, poetica martirilor, poetica popoarelor. Virginitate vs. maternitate. Castitatea soldaţilor. Nostratic – antropologie lingvistică. Medeologie, indoeminescologie, Brahma-Brâncuşi. Antropologie arhetipală. Daoism şi confucianism în cultura română (Eminescu şi Blaga – daoişti, Maiorescu şi Călinescu – confucianişti). Antropologia educaţiei: Kairos. Utraquism. Bi/multiculturaţie. Ciclul vieţii. Ontogenie. Etnografia copilăriei. Antropologia învăţării. Profesorul ca duşman. Aculturaţia antagonistă. Procesul cultural al educaţiei în viziune transculturală. Literatura-kavya în contextul civilizaţiilor comparate: Kairos indoeminescologic. Maha-vakias (mari rostiri) upanişadice. Supravieţuirea creaţiei cucerite în indo-europenism. Alfabete şi psihoterapie.

Triunghiul subiect-obiect-model – mecanismul dorinţei mimetice – contagiunea rivalităţilor – triunghiul mimetic şi omnipotenţa rivalului – identitatea între violenţă şi mimesis – circularitatea exponenţială şi distrugătoare a răzbunării – întoarcerea violenţei colective născută dintr-o criză paroxistică a diferenţelor asupara unuia singur – criza sacrificială – victima emisar – Dumnezeul victimelor – violenţa substituită sacrului – mimesis şi morfogeneză – sunt evangheliile mitice? – opera lui Girard, nouă cheie a hermeneuticii biblice.

Dialogul teologiei sociale cu sociologia religiei; este religia un parazit al societăţii? (potrivit argumentelor studenţilor: dimpotrivă); ciocnirea civilizaţiilor ca profeţie care se îndeplineşte de la sine; teorema lui Thomas (“dacă oamenii definesc situaţiile ca reale, acestea sunt reale în consecinţele lor”).

În discuţie: “Noi, ortodocşii suntem puţini, dar suntem biserica întreagă” (Ilie Cleopa).

“Preabunul meu Dumnezeu, izbăveşte-mă de la felul acesta posac, mai curând rece, de a medita la tine” (Thomas Morus, osândit la moarte, în Turnul Londrei, la 1535). “L’imortalite de l’ame est une chose qui nous importe si fort…” (Blaise Pascal, “Necessite d’etudier la religion”, în Pensees).

La chiesa cattolica definisce locuzione interiore il raporto che nasce tra il cuore dell’uomo e l’ascolto della parola di Dio.

Invocaţie (rugăciuni în diferite religii): OM / Medităm la splendoarea glorioasă / a divinului dătător de viaţă. / Fie ca el însuşi să ne lumineze minţile. / OM (Gayatri Mantra, hinduism); Laudă Lui, Exaltatului, Arahant-ului, Iluminatului. / În Buddha caut adăpost. / În Normă caut adăpost. / În Ordine caut adăpost. (Khuddaka Patha, budhism); În numele lui Dumnezeu, Binefăcătorul, Îndurătorul. / Lăudat fie Dumnezeu, Domnul Lumilor, / Binefăcătorul, Îndurătorul, / Ţiitorul Zilei Judecăţii. / Numai Ţie ne închinăm; / Numai Ţie îţi cerem ajutor. / Arată-ne calea dreaptă: / Calea celor pe care Tu i-ai binevoit; nu a celor ce Ţi-au dobândit mânia, nici a celor ce se rătăcesc. (Coran 1: Al-Fatihah); Hallowed be Thy name. / Thy kingdom come, Thy will be done, / on earth as it is in heaven. / Give us this day our daily bread; / And forgive us our debts, / as we also have forgiven our debtors. / And lead us not in temptation, / but deliver us from evil. (Bible, Matthew 6.9-13: The Lord’s Prayer / Tatăl nostru – creştinism); Glorificat şi sanctificat fie numele mare al lui Dumnezeu în lumea pe care el a creat-o după voia sa. Fie ca el să-şi întindă împărăţia în timpul vieţii şi zilelor tale, întru viaţa întregii case a lui Israel, repede şi curând; şi spune: Amin. (Kaddish, iudaism); Tatăl nostru, al tău este universul, a ta este voia, / Dă-ne pace, fă sufletele oamenilor paşnice. / Tu eşti tatăl, alungă tot răul din calea noastră. (Nuer, Sudan / religii africane tradiţionale); Cu bucurie Domnului Înţelept! / Slăvit fie gândul, slăvit cuvântul, / Slăvita este fapta sanctului Zarathustra! // Supus mă rog, / cu mîinile ridicate pentru ajutor: / Întîi, o Doamne, a-mi plini toate faptele / Cu Dreptatea Spiritului binefăcător, / Cu înţelepciunea Gândului Bun, / astfel a sluji Sufletul Creaţiei. (Avesta, Yasna 28.1, zoroastrianism); Mă plec spre Arhants, fiinţele umane perfecte, oameni îndumnezeiţi. / Mă plec spre Siddhas, liberate suflete fără trup, Doamne. / Mă plec spre Acharyas, maeştri şi capi ai congregaţiilor. / Mă plec spre Upadhyayas, învăţători spirituali. / Mă plec nevoitorilor spirituali din univers, Sadhus. (Namokar Mantra, jainism); El este singura Fiinţă Supremă; a eternei manifestări; / Creator, Realitate Imanentă; Fără Teamă, Fără Răutate; Formă Fără Timp; Neîncarnată; Existentă în Sine; / Realizată prin graţia sanctului Guru (Adi Granth, Japji p. 1: The Mul Mantra, sikhism); Cerul mă binecuvântă, pământul mă binecuvântă; / Sus în Ceruri, fac Spiritele să danseze; / Pe Pământ, fac oamenii să danseze (Dansul Colibei, Religii native americane); Fie vorbele gurii mele / şi meditaţia inimii mele / primite vederii tale, o Doamne, / Stâncă şi salvare a mea (Biblia, Psalmul 19.14, iudaism şi creştinism). Continue reading „George ANCA: Religiologie” →