Ierodiacon IUSTIN T.: Împărtășania „aseptică” e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi…

Viața e emoție. Dar și rațiune. Trebuie să ne deprindem să ne cultivam, din când în când, rațiunea, ca să știm să ne gestionam mai bine emoțiile. Ca să nu avem numai reacții „emoționale” și atât…

Iată, să facem un exercițiu de gândire critică. Un exercițiu de care mass-media, presa, televizorul ne-au dezobișnuit de mult, învățându-ne să gândim uniform, global și… la fel. Dar dacă nu reînvățăm să gândim cu mintea noastră dată de Dumnezeu, cu rațiunea noastră profundă, cu „a cui” altă rațiune vom gândi…?

Cu rațiunea lumii fără Dumnezeu. Sau, mai exact, cu rațiunea „dumnezeului” lumii fără Dumnezeu – dacă se poate spune așa. Ceea ce este o alternativă teribilă, pentru orice fiu și fiică a Creatorului.

Cu toții am auzit de ultimele măsuri, „recomandări” impuse de Ministerul de Interne pentru redeschiderea bisericilor și accesul la slujbe după 15 mai. Cele mai multe rezonabile, cumva, în condițiile actuale. Dar printre ele, clauza draconica: „recomandarea” să „evităm Împărtășania dacă nu se pot asigura lingurițe și pahare de unică folosință…”.

În fapt, ce ni se propune/dispune prin această formulă soft?

Ni se propune/dispune ca noi să ne raportăm la Trupul și Sângele Domnului – în care credem că medicament al vieții veșnice – de pe poziția celui care, de principiu, nu crede!

Cu alte cuvinte, suntem invitați ca în fața unui act de cult sacramental, miraculos, liber și asumat, să adoptăm poziția celui secular care nu crede și nu participă la el. Iar aceasta e o încălcare explicită a principiului autonomiei și libertății cultelor față de stat, consfințită de Legea 489/2006, ca și o încălcare a libertății de conștiință, statuată de art. 29 din Constituția României.

Și ce ni se propune/dispune să încălcăm, mai exact? Nimic mai puțin decât mărturisirea de credință pe care o facem înainte de Împărtășire („cred, Doamne, și mărturisesc, ca acesta e însuși Preacurat Trupul Tău și acesta e însuși scump Sângele Tau…”), ca și cea de conștiință când ne împărtășim în auzul cuvintelor: „Trupul lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați…”.

Și de ce ar trebui să ne deranjeze schimbarea ritualului „exterior”, dacă noi, cei care credem, primim, în fapt, același conținut euharistic?

Pentru că valoarea acelui conținut, oferit prin forma exterioară (modul de Împărtășire) este alienată sau negată cu totul. Ritualul „exterior” al Împărtășirii (potir și linguriță unică) trebuie să exprime valoarea de conținut a Împărtășirii, adica comuniunea din același Trup și Sânge. Dacă eu nu mai sunt lăsat prin ritualul exterior să exprim conținutul Tainei, să-l arăt, să-l sugerez, să-l ofer ca mesaj… atunci ce rămâne din mesaj pe de-a întregul? Căci Tainele nu pot fi despărțite de mesajul și simbolul lor. În fapt asta înseamnă „profanarea” Tainelor – privirea Tainelor din perspectiva celor „profani”. La fel ca și cerința de a „demonstra” ca Împărtășania nu produce îmbolnăvire (ceea ce așa și este, vezi studiile și cazul slujitorilor cu IPS Pimen), care este viciată în premisele ei.

La un nivel mai adânc, ce idee ni se introduce în subconștientul nostru? Ideea că ordinea religioasă, ritualul de credință trebuie făcut „aseptic” după modelul lumii seculare în care trăim. Că miracolul trebuie sa fie „sigur”… Și aici vine ideea cea mai insidioasă. NI SE DĂ VOIE SĂ CREDEM ÎN ÎMPĂRĂȚIE, ATÂTA TIMP CÂT ÎMPĂRĂȚIA E DUPĂ CHIPUL LUMII ACESTEIA. Fiecare dintre noi putem sesiza potențialul teribil al acestei idei…

La un nivel mai juridic, să zicem, al libertății de conștiință, suntem obligați să luăm „Medicamentul” ca și când n-am crede în el. Și aici e încălcarea libertății și a suveranității noastre ca ființe. Noi nu impunem altora să creadă în puterea vindecătoare a acestui medicament, prin urmare nici să se împărtășească cu el. Dar nu putem accepta să ni se impună nouă, celor care credem, viziunea celui care nu crede și nu participă la Împărtășire. Asta e definiția încălcării autonomiei și libertății de cult, și a negării unui mod de viață religios și asumat. În fapt, aici e „colectivismul” secular de care vorbeam. Nimeni nu mai e lăsat să fie ceea ce este, nici măcar în viața lui religioasă, în comunitatea lui publică/privată dacă nu se aliniază la ordinea seculară a lumii, devenită „ordine publică”.

Dacă credem că aici pierdem numai noi, creștinii practicanți, ne înșelăm. Nici alții nu ar trebuie să se bucure de „răul” nostru… Pentru că libertatea care ni s-a luat nouă azi, li se va lua, mâine, lor. Oricât de religioși sau nereligioși am fi, vin „colectivisme” peste noi care ne omogenizează pe toți. Același gen de „colectivisme” din care a venit și cel cu Împărtășania aseptică: vaccinarea obligatorie, 5G-ul, educația sexuală obligatorie în școli etc. etc. Toate sunt paradigmele ideologice ale noii ordini în care trăim, care pe omul credincios nu-l va lăsa să fie credincios, iar pe omul „liber-cugetător” nu-l va lăsa să „cugete” decât în tiparele ordinii noi: Statul și legea devin noul Dumnezeu și singura autoritate morală, reflexivă și de conștiință. Ai voie să ai conștiință, atâta timp cât „conștiința” ta e seculară, uniformă cu a celorlalți și, mai ales, supusă.

Există legături tainice între noi ca societate, dincolo de biologic. Există un „aluat” comun în noi care ne facem să ne simțim un Trup și o Prezență. Există legături nevăzute care fac ca ce aleg unii să sufere și alții. Dacă noi, poporul, acceptăm, rând pe rând, toate celelalte colectivisme seculare (vaccinarea obligatorie, 5G, educația sexuală), atunci preoților și ierarhilor le va fi foarte greu să nu accepte acest „colectivism” al Împărtășaniei aseptice. Pentru că și ei sunt oameni, nu sunt Supermani, și moștenesc și ei fricile, insecuritățile și vulnerabilitățile noastre ca popor. De acasă, de la mama, de la tata, de la societatea întreagă… Cu fiecare compromis care se mai face în societatea noastră românească (85% teoretic ortodoxă), ceva se inchircește și se incuibează în sufletul lor. O nouă frică, o nouă nesiguranță. Așa a lăsat Dumnezeu, în înțelepciunea Lui, să fim tari sau slabi unii împreună cu alții. Dacă cădem, să cădem împreună. Ca să nu ne putem ridica decât împreună.

Și dacă vrem Supermani, să știm că Supermanii își iau, intr-un fel, puterea de la popor. Ca apoi să poată fi puternici pentru popor. Sa-i linistim, sa-i încurajăm, să le spunem ca suntem cu ei. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Împărtășania „aseptică” e unul din colectivismele seculare ale ordinii de azi…” →

Elena BUICĂ: Gânduri despre senectute

Dedicație

Celor care cred că bătrânețea

este o pacoste

Despre bătrâneţe credeam altceva înainte de a o trăi. Trăind-o, mi se pare foarte departe de părerile pe care le aveam în tinereţe, păreri pe care le reîntâlnesc acum la cei mai tineri decât mine. Este foarte ciudat să te simţi tânăr în timp ce societatea te crede bătrân. N-ai cum să cunoşti aceste „trăiri” fără să le trăieşti. Ioana, prietena mea din copilărie, fără nicio clasă primară, dar cu înţelepciunea omului din popor, îmi spunea: “Ştii ce simt eu acu` la bătrâneţe? Că asta o să-mi treacă, aşa cum trece o boală şi o să fiu iar cum am fost, să iau sapa la spinare şi să mă duc la treabă, că fără mine parcă stă lumea în loc”.

Preocuparea mea de acum, cea a scrierilor, de multe ori îmi împinge gândurile spre rosturile scrisului la vârsta senectuţii. Ce gândesc şi ce simt acum? Mi se pare că bătrâneţea poate fi considerată un suflet tânăr într-o carcasă veche şi că în scrieri nu vezi carcasa. Şi mai este ceva de luat în seamă: orarul îmbătrânirii acum este altul, durata vieţii a crescut cu 10-20 de ani faţă de anii `80. Eu m-am pensionat “de bătrâneţe” la 55 de ani, iar fiica mea, aproape de acestă vârstă, este în culmea aptitudinilor de muncă.

Scurgerea anilor poate să rideze pielea, dar sufletul nu, iar în domeniul scrisului, poate fi un câştig în plus. Atins de aripa timpului, vigoarea trupului seniorilor a trecut de partea cealaltă, a sufletului şi flacăra vie a tinereţii a devenit lumina de mai târziu, iar experienţa lor poate să valoreaze cât iniţiativa tinerilor. Mulţi tinerii care dau târcoale scrisului, chiar daca sunt înzestraţi cu har, nu rămân pe acest tăram, mai ales dacă acesta se face prin voluntariat, aşa cum sunt multe publicaţii. Ei se orientează mai mult pe planul împlinirilor existenţei practice. Scrisul cere o relaxare pe care tensiunea problemelor zilnice nu le-o îngăduie prea mult.

Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului, şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau sensul cel mai profund al vieţii. Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci, te întoarce spre nevinovăţia din timpul prunciei. Porţile sufletului sunt mai larg deschise încât, scânteile de lumina şi căldură îşi găsesc calea mai uşor spre semenii lor. Trăirile sufleteşti rămân vii, nu îmbărânesc în ritmul trupului. Strunele viorii inimii mai pot spune taine în şoapte, gura mai poate gusta nectarul florilor de suflet, mai poate să soarbă roua de pe flori, urechea mai poate să asculte un cântec lin, uitând de tot şi toate, ochiul mai poate să se înveselească la culorile vieţii, să privească seninul cerului cu oceanul de stele, obrajii pot să se bucure de adierea unui vânticel cu mirezme de primavară, să se lase mângâiaţi de seninul dimineţilor însorite şi nu de puţine ori se poate întâmpla să-şi piardă firea trăind la temperaturi înalte ca în anii tinereţii.

Primesc pe internet nenumărate reviste on-line şi nu am putut remarca pe nicăieri diferenţa de vârstă între semnături. Dacă ai ceva de spus, o spui cu harul atât cât l-ai primit de la bunul Dumnezeu. E citit sau nu un autor, indiferent de vârstă, contează doar ce spune şi cum spune.

Scrierile seniorilor nu sunt invitaţii la trăiri într-o lume depăşită. Chiar dacă vorbesc de alte timpuri, ei extrag esenţe care au caracter de permanenţă. Sunt sondaje care pătrund în receptorul senzaţiilor şi ale trăirilor, scrieri izvorâte dintr-o mare altitudine sufletească, de o mare înălţime creştină şi profund romanească. În scrierile seniorilor se oglindeşte bogata experienţă de viaţă filtrată prin sita vremii. Faptele de viaţă revin la suprafaţă ca dintr-o lume a misterelor, ca nişte tablouri dintr-un muzeu privite de la distanţă şi în linişte, acum cu alte faţete, formând un nou izvor de viaţă şi de înţelegere.

Şi mai este ceva de care trebuie să se țină seamă, nu suntem toţi egali în faţa bătrâneţii, nu întotdeauna vârsta înaintată înseamnă şi declin. Există o artă de a îmbărâni frumos, să rămâi în interior tânăr, activ, prezent. Mulţi oameni se păstrează tineri la 70 de ani pentru că ştiu să fie optimişti şi să râdă de cei care au îmbătrânit la 20 de ani. Dacă anii zbârcesc pielea, lipsa de entuziasm zbârceşte sufletul.

Pentru anumite forme ale inteligenţei, cum este cea verbală, la bătrâni pot pune în evidenţă performanţe maxime care se menţin în bună măsură mulţi ani. Sociologii o numesc inteligenţă cristalizată ce are la bază interacţiunea aptitudinilor rezultate prin socializare şi educaţie, e vorba de o inteligenţă fluidă.

Bătrâneţea este o vârstă intersantă despre care nu s-au facut destule studii şi cercetări, se cere o abordare mai realistă a vârstnicilor. In studiile care au aparut, specialiştii au ajuns la concluzii luminoase, că vârstnicii ştiu mai bine să valorifice timpul şi să evite situaţiile de stres, să iasă din situaţii grele, să-şi valorifice creativitatea, că pot fi înţelepţi, dar nu acri, săritori, dar nu dominanţi, demni, dar nu aroganţi. Am fost surprinsă şi eu când am citit că specialiştii, având asemenea argumente, consideră bătrâneţea ca cea mai fericită perioadă a vieţii şi m-a străbătut un fior: nu e chiar rău dacă îmbătrâneşti, dar să nu uiţi să fii tânăr.

Acesta este un punct de vedere diametral opus cu ceea ce ne obişnuise comunismul. Astăzi, mulţi români au o adevărată oroare pentru bătrâneţe pe care nu am remarcat-o şi la alte popoare pe unde m-au dus paşii, iar Canada, ţara în care trăiesc acum, poate fi un bun exemplu. In România întâlneşti adesea tendinţa de excludere a bătrânilor din viaţa socială şi de a-i obliga la mai multe exercitii fizice pentru a se da la o parte din calea altora. Când se vor aşeza lucrurile în rostul lor şi în România, oamenii mai tineri vor înţelege că bătrâneţea, e un fenomen complex şi poate fi toamna rodului bogat şi un adevarat tezaur de înţelepciune, aşa cum am pomenit din moşi-strămoşi.

Şi dacă atributul bătrâneţii este înţelepciunea, de ce să fie lipsită literatura de acest tezaur? Şi dacă senectutea este perioada când ai urcat pe cele mai înalte culmi ale vîrstei, nu-ţi vine în gând întrebarea: dacă tot sunt pe vârful dealului, de ce să nu admir panorama vieţii şi să mă bucur de ce văd? Ştim cu toţii că e mai bine să fii pe deal, decât sub el.

***

CÂND COBOARĂ SOARELE-N APUS

În ultimele decenii ale zilelor noastre, a ieșit la iveală un fenomen cu care omenirea se confruntă pentru prima oară, fără să se găsească o rezolvare rezonabilă. E vorba de creşterea speranţei de viaţă și îmbătrânirea populației, ca urmare a progresului tehnologic care permite explorarea și tratarea, chiar protejarea ori transplantul diferitelor organe, iar în viitorul apropiat biorobotica. Acest fenomen constituie o problemă socială deosebit de importantă și complexă, fiindcă necesită găsirea unor soluţii pentru păstrarea condiţiei de demnitate, în timpul petrecut de viețuitori în anii senectuţii.

Continue reading „Elena BUICĂ: Gânduri despre senectute” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Casa cu mălini de negăsit…

Lucrurile frumoase ne plasează într-un alt spațiu, un fel de Nicăieri al acestei lumi. Nu simțim că ele sunt aici, ci „undeva”… la adevărata lor „adresă”.

Înseamnă, cum s-ar zice, că orice lucru Frumos e o Utopie ce nu e de aici, ci doar își face loc, undeva, pe lumea noastră…

Așa și casa cu mălini înfloriți de la Putna, în tonuri de alb-auriu, scăldați în lumina caldă a amurgului. Da. E aici. Și totuși, e parcă într-un sublim Nicăieri… Un Nicăieri ca o metaforă a unui loc ce nu poate fi găsit pe lume, dar există oriunde în altă parte…!

Nu ne rămâne decât să găsim acel loc de Nicăieri al frumosului.

Pentru că și Dragostea e tot… Nicăieri. Și ce bine că e așa! Altminteri, ar fi trebuit s-o găsim într-un loc precis, în această lume… Ce bine că există un Nicăieri al Dragostei!

Și Dumnezeu e, bineînțeles, tot Nicăieri… Cum să fie El determinat de un loc? Ce bine că suntem înconjurați de acest „Nicăieri” al Lui, ca sa putem întinde mâna în oricare parte după El…!

Frumosul e, deci, ca o ghicitoare, un joc spiritual al Existenței. Dacă vrei să intri în „jocul” lui, trebuie să-l întrebi:

– Frumosule, unde locuiești…?

Și-ți va răspunde și te va provoca:

– Undeva. Într-un loc. Nicăieri. La o casă cu mălini…

Spor la căutat locul de Nicăieri al Frumosului…!

–––––––––––

Pr. Iustin T.

Teodor DUME: Cât de greu e să vorbești despre un poet și generația sa

Alexandru-Eusebiu Ciobanu, nu este doar identitatea fizică ce-și reprezintă propria ființă, ci este, mai întâi de toate, unul dintre cei mai tineri poeți – redactori care-și sacrifică seva tinereții prin poezie, cunoaștere și admirație față de tot ceea ce-i frumos. Admit că timpul îmi va confirma cele zise acum la începuturile sale literare în marea confruntare existențială cu experiența, în primul rând, de a fi Om și mai apoi un poet cu spirit reflexiv capabil să acapareze tot ceea ce ar putea bucura și nu întrista.

Alexandru-Eusebiu Ciobanu este deja o mărturie care prin vers echilibrează simțămintele și trăirile, nu numai ale lui, ci și ale celorlalți. Tânărul poet posedă o reală cunoaștere despre cuvânt, despre unitatea și frumusețea lui binefăcătoare, selectând, în acest fel, fiecare stare. Din grupajul trimis, spre o prietenească lecturare, am dedus că-l am în față pe Teodor Dume, de atunci, (adică subsemnatul) adolescentul singur și timid care a fost azvârlit într-o mare de cuvinte nevoit fiind să se agațe de fiecare val care-i acoperea trupul firav.

Citindu-l pe Alexandru-Eusebiu Ciobanu mi-am dat seama cât de greu este să vorbești despre un poet aflat la început de drum dar și despre generația sa și în cele din urmă să garantezi că nu se va abate de la traseu. Sunt sigur că ceea ce am putut detecta dintre stările lui îmi confirmă un poet despre care vom auzi mulți ani de aici încolo… Iată: „Degeaba coci în mine lapte și pubertate/ din viol se poate naște un copil erotic/ și o nouă boală venerică” (succubus)”, ori, „pe drum oasele mele devin un morman de frunze” (***), „complet gol îmi pipăi goliciunea din naștere…” (poem din scutece).

Trecerea punții dintre o stare și alta o face conștiincios și în modul cel mai ordonat, „zgomotul mamei/ zidește cărămizi de lacrimi/ în jurul pruncului/ durerea nu poate stinge lumânările/ nu poate opri strigătul sorții, cordon ombilical”…

Alexandru-Eusebiu Ciobanu, duce o luptă acerbă cu el însuși, moment în care cedează în fața supremației cuvântului. Toate aceste expresii ale stărilor esențiale îi dezvoltă un cult, cel al frumuseții cuvântului, punând-i în valoare capacitatea de luptă în acest hățiș al Universului lăuntric. Formele sale de luptă sunt specifice vârstei, dar până la un punct, pentru că el se ridică tot mai sus pentru a cunoaște lumea, definindu-și astfel personalitatea spirituală. Și da, Alexandru-Eusebiu Ciobanu este junele scriitor pregătit să intre în dialog cu generațiile prezente dar și cele viitoare demonstrând, prin cuvânt, că nu orișice mesaj poate fi descifrat care să și devină parte din personalitate folosind doar formele de manifestare și nu pe cele de cunoaștere lăuntrică.

Continue reading „Teodor DUME: Cât de greu e să vorbești despre un poet și generația sa” →

Valentina TECLICI: Ion Gheorghe Pricop – un profesor și scriitor ce-a aprins conștiințe

Dacă ar fi trăit, scriitorul Ion Gheorghe Pricop ar fi împlinit anul acesta, pe 15 aprilie, 76 de ani şi roadele scrisului său, fie că ar fi fost proză, eseistică sau poezie ar fi continuat să hrănească mintea cititorilor cu idei noi, pline de frumuseţe clasică şi înţelepciune despre neam, cultură, istorie.

L-am întâlnit prima dată în urmă cu mai bine de cincizeci de ani, într-un compartiment de tren, când eu călătoream singură spre București, unde în fiecare vară petreceam o lună la rudele mele. El, proaspăt absolvent al Facultății de Filologie, mergea, împreună cu două colege, la Capitală pentru repartiţie, conform sistemului centralizat care funcționa atunci pentru absolvenţii de facultate, curs de zi, pentru oferirea primului loc de muncă. Ei veneau cu trenul din Iaşi, iar eu am urcat în acel tren din Crasna, locul meu fiind în compartimentul lor, lângă fereastră, în sensul invers al mersului trenului.

Nu mai ţin minte exact anul, dar bănuiesc că era 1969 ori 1970. Stăteam pitită, tăcută în colţul meu, uitându-mă din când în când pe fereastră, dar şi citind dintr-o carte, în timp ce tinerii absolvenţi povesteau, râdeau, împărtăşeau câte ceva din viaţa lor particulară. Total ignorată (cum de fapt şi doream) de proaspeţii profesori, cu ochii în carte, citeam dar cred că mai mult trăgeam cu urechea la discuţiile care mi se păreau interesante şi uneori amuzante. Mi-amintesc din acele discuții că domnul din grup era singurul căsătorit, fericit în relaţia lui matrimonială şi că avea un băiețel de vreo doi anişori pe care îl adora. Nu cred că am privit în faţă pe vreunul dintre ei, aşa că nu am pictat portretele lor în memoria mea.

Câteva luni mai târziu, la una din şedintele de cenaclu de la Casa de Cultură din Huși, a venit pentru prima dată un tânăr profesor din Duda-Epureni, care a fost prezentat de profesorul şi poetul Ioan Alexandru Angheluș, conducătorul cenaclului. Era vorba de Ion Gheorghe Pricop, care, în acea seară a citit o proză scurtă. Mi-am dat seama imediat că aveam printre noi un talent autentic, un mentor de la care cenacliştii huşeni care scriau proză, aveau ce învăţa. În plus, am fost surprinsă când i-am auzit vocea specifică, uşor răguşită, profundă şi eram sigură că o mai auzisem cândva, undeva, dar mi-a fost imposibil să-mi amintesc împrejurarea. Şedintele de cenaclu aveau loc într-o cameră cu pereții îmbrăcaţi în catifea, care absorbea fumul ţigărilor pe care majoritatea bărbaţilor le fumau „ca turcii”, una după alta. În acea seară, privirea mi-a tot rămas aţintită pe faldurii catifelei, auzind doar pe jumătate din ceea ce s-a citit şi comentat, mintea fiindu-mi preocupată cu unde şi când mai auzisem vocea noului coleg de cenaclu. După vreo două săptămâni, dilema s-a rezolvat ca prin miracol, când într-o zi mi-am amintit de discuţiile proaspeţilor absolvenţi din compartimentul de tren şi am conectat imediat vocea cu persoana căreia îi aparţinea. Când i-am relatat lui Ion Gheorghe Pricop, la următoarea şedintă de cenaclu, împrejurarea în care l-am auzit vorbind prima dată, a fost surprins şi nu şi-a amintit ca eu să fi fost în compartiment, însă când i-am citat câteva fragmente din discuţiile de atunci, a părut şi mai mirat, dar a dat din cap aprobator.

Anii au trecut, locuiam deja în Noua Zeelandă de 9 ani şi, graţie tehnologiei, l-am revăzut pe Ion Gheorghe Pricop prin intermediul skype-ului pe 7 octombrie 2011, cu ocazia comemorării a 25 de ani de la despărțirea de poetul Ioan Alexandru Angheluș, când a fost şi lansarea cărtii de versuri „Dialog” pe care am scris-o împreună cu prietena mea de-o viaţă, poeta Ana Anton, şi ea fostă cenaclistă şi discipol, ca şi mine, al maestrului comemorat.

În 2017, când am pregătit lista colaboratorilor pentru al doilea volum al antologiei „Poetical Bridges – Poduri lirice”, publicat un an mai târziu, l-am invitat pe Ion Gheorghe Pricop să facă parte din colecţie. Domnia sa a răspuns invitaţiei cu toată inima şi colaborarea cu el a fost extrem de eficientă, pe aceeaşi lungime de undă, lină ca apa curgătoare în perioada verii.

În toamna anului 2018, am revenit pentru o vizită de aproape două luni acasă, în România, și pe data de 19 octombrie 2018, am organizat la Biblioteca Municipală „Mihai Ralea” din Huşi, împreună cu scriitoarea Lina Codreanu lansarea cărților nostre „Răsfrângeri critice” semnată de domnia sa şi „Poetical Bridges – Poduri lirice”, volumele I și II, unde am semnat ca traducător din română în engleză şi invers şi ca editor. La acea lansare de carte, l-am văzut pe scriitorul Ion Gheorghe Pricop pentru ultima dată. Venise împreună cu soția şi am reuşit să schimbăm câteva cuvinte înainte şi după lansarea de carte şi să facem câteva fotografii.

M-am simțit extrem de onorată când scriitorul Ion Gheorghe Pricop a răspuns invitaţiei de a fi parte din antologia la care lucram şi încă păstrez acel sentiment. Nu am făcut muncă de cercetare, dar cred că ceea ce-am publicat în antologie a fost ultima apariţie din timpul vieții lui pentru că trei săptămâni mai târziu a părăsit această lume în care a fost un învingător recunoscut prin premiile obţinute şi ecourile avute de la criticii și cronicarii literari, de la cititorii şi sătenii lui care l-au iubit, prețuit şi şi-au exprimat deschis mândria de a avea printre ei pe primul sătean care a terminat liceul, primul absolvent de facultate şi primul scriitor al satului Novaci, care îmi place să cred că într-o zi se va numi Ion Gheorghe Pricop.

Mărturisesc faptul că nu a fost simplu să selectez doar trei poeme ale autorului (normă de întocmire a antologiei) întrucât lirica lui Ion Gheorghe Pricop este de o înaltă ținută literară și estetică. După îndelungă cumpănire m-am oprit la poemele și informațiile bio-bibliografice de mai jos.

Ion Gheorghe Pricop* s-a născut la 15 aprilie 1944, în localitatea Duda-Novaci, judeţul Vaslui, România. A absolvit facultatea de Filologie, la Iaşi. A debutat în poezie, în 1963, în periodicul Flacăra Iaşului. Editorial, debutează în 1980, cu placheta de versuri „Nesomnul patriei”, Comitetul Judeţean de Cultură, Vaslui. Au urmat alte cinci volume de poezie. Volumului de debut în proză „Corăbii în septembrie”, povestiri, Editura Junimea, Iaşi, 1984 i-a fost oferit Premiul pentru debut în proză de către revista Cronica din Iaşi. A publicat alte şase volume de proză şi romane. În 2015, a primit premiul Reprezentanţei scriitoriceşti Vaslui, pentru romanul-trilogie „Paradigma deşertului”. A publicat poezie, proză şi eseu în reviste importante din ţară şi străinătate. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, din anul 2001. În 2015, a fost numit cetăţean de onoare al comunei Duda-Epureni, unde a trăit şi locuieşte şi în prezent fiind, aşa cum l-a numit istoricul Costin Clit: „Un profesor şi scriitor ce aprinde conştiinţe, pentru că el realmente arde”.

De altfel, Ion Gh. Pricop este primul sătean care a terminat liceul, primul absolvent de facultate şi primul scriitor al locurilor natale. Marele om al satului, poet, prozator, eseist şi profesor, locuieşte pe „Uliţa Scriitorului”, stradă impropriu denumită de oamenii locului, în semn de recunoaştere şi mândrie.

***

Ion Gheorghe Pricop was born on April 15, 1944, in Duda-Novaci, Vaslui district, Romania. He graduated from the Faculty of Philology in Iasi. His poem debut was published in Flacăra Iaşului periodic in 1963. His debut poetry collection ”Nesomnul patriei”, published by the County Cultural Committee, Vaslui, 1980 was followed by other five books of poetry. His debut prose collection ”Corăbii în septembrie”, (short stories) Junimea Publishing House, Iasi, 1984 was offered the Prize for debut in prose from Cronica (Chronicle) magazine in Iasi. He has published six other collections of prose and novels.

In 2015 he received the Prize of the Vaslui Writing Representation, for the novel-trilogy ”Paradigma deşertului”. He published poetry, prose and essays in important magazines in his country and abroad. He is a member of the Romanian Writers’ Union, Iasi branch, since 2001. In 2015, he was named citizen of honour of Duda-Epureni village, where he has lived all his life and is „A teacher and a writer who ignites consciousness, because of his passion”, as the historian Costin Clit described him. In fact, Ion Gh. Pricop is the first villager to graduate from high school, the first graduate of the faculty and the first writer of his birthplace. The great man of the village, poet, prose writer, essayist and professor, lives on the ”Writer’s Street”, improperly named so by the locals, as a tribute of recognition and pride.

***

CRONICAR

Ai schimbat limba cronicilor

ca pe o monedă nefolositoare:

una scâlciată şi amară, pe alta

vaporoasă şi dulce, tu, primul,

plin de mândrie şi de iubire de ţară;

muiai pana în cerneala Lwowului

şi-acesta nu se usca până sub poalele

Carpaţilor, unde scriai despre faptele

de măreţie ale moldovenilor,

cum şi din ce ţară au venit ei…

Şi te-ai încumetat, boier măria ta,

oh, ce fruct dulce-veninos a putut

să-ţi rodească mintea, sufletul,

să spui răspicat că rumânii, câţi se află

peste tot în lume, de la un loc sîntu

cu moldovenii şi toţi

de la Rîm se trag.

Aşa scrib, aşa bărbat,

tare în vârtute şi Ureche, ca un blând şi vrednic

Grigore din popor, să ne tot trăiască !…

Continue reading „Valentina TECLICI: Ion Gheorghe Pricop – un profesor și scriitor ce-a aprins conștiințe” →

Alexandru NEMOIANU: Agonia imperiului

Sfârșitul ‘Războiului rece” a văzut apariția în lume a unui fenomen neîntâlnit până atunci în istoria omenirii: o lume unipolară. O lume în care exista o singură putere absolută, capabilă să își exercite după voie puterea și influența. Este necesar să repetăm un adevăr verificat: puterea absolută, corupe absolut. În lumea unipolară, dominată de USA, nu putea exista echilibru. Nu poate exista echilibru, în primul rând, deoarece nu poate exista echilibru atunci când presiunea se exercită dintr-o singură direcție. Dar, al doilea motiv, sălășuiește în natura umană. Natura umană, starea omului “căzut”, înseamnă înclinația lui spre rău. Atunci când nu este disciplinat de Credință, ”omul”, va cădea în ispite tot mai negative.Iar una dintre ele este de a abuza puterea pe care o are și aceasta înseamnă posibilitatea de a provoca suferință celor supuși, fără motiv, doar pentru că o poate face. În termeni concreți așa a fost posibilă apariția “imperiului” globaslist-sodomit-anglo-sionist și sinistrei sale ideologii a ‘relativismului absolut”.

Acest imperiu globalist-sodomit-anglo-sionist înseamnă dominația USA și celor complet subordonați lor, Uniunea Europeană și “alianțele” militare NATO, și promovarea strict a intereselor lor și la loc esențial se află promovarea fără margine a tuturor capriciilor statului Israel. În fapt această fixație cu promovarea necondiționată a celor mai absurd pretenții extremiste Israelite condamnă “imperiul” la dezastru sigur. O ilustrare a arogantei iraționale a statului Israel o oferă pretenția de a avea asistență financiară anuală USA către Israel DUBLATĂ și asta în condițiile în care zeci de milioane de cetățeni USA își pun problema subzistenței minimale. Va fi cu neputință ca extremismul israelit să fie cu aroganță impus la peste un miliard de musulmani din vecinătate. De aceea acest “imperiu” poate fi definit ca: sodomit-anglo-sionist. În cadrul acestui imperiu nu există loc pentru negocieri, sau ești subordonat sau, dacă nu, vei fi bombardat și nimicit.

Ca ideologie “globalismul” folosește filozofia “societății deschise”.

Conceptul de “societate deschisă” și teoretizarea sa, au fost făcute de către Karl Popper, un filozof austro-evreu. Lucrarea de bază și care cuprinde filozofia “societății deschise”, este “Societatea Deschisă și Adversarii ei”, publicată la Londra în 1945.

Este o lucrare vastă, documentată, scrisă de un om cu minte ascuțită, o lucrare “revoluționară” și care se aseamănă în multe feluri, nu prin concluzii dar prin scopul final, mod de abordare și intenții, cu lucrarea “Capitalul” al lui Karl Marx.

În esență lucrarea lui Karl Popper caută să acrediteze câteva idei esențiale. El este un adversar feroce al “istoricismului”. Prin “istoricism” el înțelege dezvoltarea Popoarelor și societăților pe temeiul moștenirii istorice, progresului din generație în generație. Fiind împotriva “istoricismului” Karl Popper este implicit împotriva a tot ce el înseamnă: tradiție, credință, identitate și mândrie de Neam.Toate acestea Karl Popper le consideră stări care pot genera “totalitarism”. În susținerea acestei abordării, hai să-i zicem, cu totul noi, el introduce termenul de “posibilă falsificare”. Adică,el spune că orice condiție, considerată reală și stabilă, în esență poate fi un fals și poate fi falsificată.Concluzia acestei încercări de demonstrație este afirmarea că toate stările,toate credințele și toate concepțiile sunt relative și pot fi înlocuite. De fapt Karl Popper chiar asta susține, înlocuirea tuturor trăsăturilor care definesc starea de om și persoană și creare unui “om nou”. În acest context cuvinte aspre și amenințătoare are Karl Popper pentru “teism”. Spunea el “teismul este mai periculos decât a admite un eșec, căci dă impresia că a atins o explicație finală”. Deci a crede în Dumnezeu, după Karl Popper, este un pericol social, cel mai grav, căci stă antitetic, fundamental opus, relativismului absolut propovăduit de el. Dar încă mai vehement este Karl Popper în ce privește “religia organizată”, mai simplu spus Biserica. Aceasta ar trebui “izolată” cu vehemență în opinia austriacului-evreu. (În Rusia bolșevică am văzut cum s-a făcut și prin ce mijloace această “izolare”).

Redusă la esențial lucrarea lui Karl Popper propovăduiește un relativism absolut, înlăturarea tuturor moștenirilor istorice (până și amintirea lor), divizarea cât mai profundă a comunităților și aceasta el numește “democrație liberală”. Dar o limită, privind “libertățile”, stabilește Karl Popper, el spune că “nu poate fi acceptată toleranță pentru intolerant”. Aici este marele “caveat”, avertisment, care ar trebui să ne facă să luăm mare aminte. Ce este și cine definește “intoleranța”. Căci limpede rezultă că în “societatea deschisă” , Biserica, identitatea națională, familia sunt considerate stări”intolerante”. Tot ce înseamnă rânduiala tradițioală și moștenire națională organică, este înlocuit cu o spoială democratica. O spoială care da iluzia posibilității de a alege. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Agonia imperiului” →

Gabriela NEGRU-VODĂ: De ce am ales „Solitudinea” ?

Lectura m-a pasionat dintotdeauna. De la vârsta când un copil este capabil să citească și să perceapă ceea ce citește și până în prezent am citit, am studiat, am discernut informația gradual, depozitând ceea ce am considerat că-mi va fi necesar în diverse situații ale vieții.

Pasiunea pentru lectură mi-a fost de un real folos în timpul anilor de școală, în special în timpul liceului. Mă familiarizasem deja atât cu cititul prozei, cât și al poeziei și mi-a fost mai ușor să identific aspectele valoroase ale literaturii studiate, să întrepătrund asemănările dintre literatură și viața reală și nu în ultimul rând, să mă dezvolt încontinuu, acumulând experiență, cunoștințe și empatie.

Liceul a fost perioada în care m-am afirmat destul de mult în domeniul literar, datorită pasiunii mele pentru literatură și profilului umanist pe care l-am urmat și mai ales, datorită dirigintei mele, profesoară de limbă și literatură română. Implicarea mea a avut loc nu doar în cadrul orelor de limbă și literatură română, ci și în cadrul evenimentelor extracurriculare. Am organizat, împreună cu colegii, cenacluri literare la care am recitat și am cântat poezie, ne-am expus viziunile și am dezbătut diverse subiecte literare, ne-au bucurat cu prezența scriitori și oameni de cultură, care ne-au vorbit despre experiența lor de viață, despre ceea ce înseamnă literatura pentru ei și despre cum ne poate modela.

Tot pe atunci, îmi doream să fiu membră a vreunei reviste literare, lucru care a devenit posibil acum, în al doilea an de facultate, când am descoperit revista „Solitudinea” prin intermediul unui prieten, care m-a invitat să mă alătur „Cenaclului Solitudinea”, coordonat de revistă. Am acceptat invitația și am fost plăcut surprinsă să descopăr o echipă bine-organizată, cu viziune și perspectivă, care a reușit în câteva zile să atragă un număr mare de persoane prin intermediul grupului de pe Facebook al cenaclului. La fel ca activitatea revistei, cenaclul este foarte bine organizat și se menține foarte activ, datorită echipei care propune câte o temă diferită pentru fiecare zi a săptămânii. Prin urmare, membrii cenaclului sunt invitați să dezbată diverse subiecte literare, să posteze creații, atât proprii, cât și din creațiile scriitorilor și criticilor consacrați.

Continue reading „Gabriela NEGRU-VODĂ: De ce am ales „Solitudinea” ?” →

Alexandrina TULICS: Pitulușul mondial!

Am fost invitată de o doamnă care administrează o revistă de comunicare socială să scriu ceva despre pandemie.

Să fie subiectul cel mai uzat azi, sau cel mai bine căutat?

Dar dacă este vulnerabil?( pentru noi, cei care stăm ascunși în jocul celor care ne-au atras ,convingându-ne că ne ajută!

Au luat hotărârea singuri și jocul a început!

Ei voiau doar să intrăm în jocul lor, punând condiții;

Și dacă tot jucăm, să fim răbdători în timp ce ”ei numără; 1,2,3,4,5…până la? iar noi să stăm ascunși, până ne găsește cineva dintre ai lor.

Așa este când joci PITULUȘUL la scară mondială!

Ei nu au mai așteptat să le răspundem dacă vrem sau nu să ne jucăm, că ne-am trezit care mai de care ascunși în perimetrele pe care ni le-am permis înainte de joc.

-Cine s-ar fi gândit vreodată că toată omenirea va fi ascunsă să nu fie găsită de un”pokemon-corona?!

Doamne!

Cine s-ar fi gândit că suntem atât de iubiți încât o mână de”înțelepți ascunși și ei de ochii lumii ne vor binele?!

Binele întregii omeniri?!

Ce măgulită sunt … și binele meu, al familiei, prietenilor mei!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Pitulușul mondial!” →

Constanța Abalașei-Donosă: Sublimul ARGHEZI

Tudor Arghezi, este pentru mine un poet al mărimilor fundamentale; complet și complex. Îl iubesc fiindcă prin poezia sa a dat o lumină constantă în poeziei. Nimic nu te orbește, nimic nu te întunecă.

Poezia sa transmite un fel de referințe perpetue vieții, dragostei, muncii, morții – ca și cum una fără cealaltă, nici nu ar fi de conceput. De aceea cu harul său bijuteresc a reușit prin toate scriierile sale, să ofere culturii românești echilibru în expresia cuvintelor, o viziune aparte a limbajului de cuvinte nestemate.

Privit acest grandios tablou de cuvinte nestemate, aranjate, șlefuite precum pietrele prețioase de rubin și safir, Tudor Arghezi, își are valoarea sa fundamentală pe scara valorilor în scrisul românesc. Avem nevoie de valori cum avem nevoie de apă, de aer, de hrană, de dragoste și frumos să putem trăi perpetuum într-o lume de bună credință.

Cât a fost în viață, se spunea că Arghezi este cel mai mare poet roman și că întreaga sa activitate poate fi înscrisă pe orbita valorilor universale. Până la vârsta care a murit, jumătate de secol, Tudor Arghezi l-a acordat scrisului! Poezia, se găsește în cantitate enormă în opera sa. Ca prozator, a fost și va rămâne un romancier, un povestitor, un pamfletar desăvârșit. Trebuie să mai știm că în perioada celui de al II-lea război mondial, a ridicat glasul tocmai prin poezia sa nu numai prin poemele sale greu de publicat atunci, dar și împotriva fascismului.
Arghezi a fost un înfocat promotor al vieții culturale românești, precum și un adversar acerb împotriva cotropitorilor sau al trădătorilor de neam și țară. Simplu, susținând toate acestea, poporul l-a iubit mult, prin poezia sa de stil arghezian, devenind foarte popular.

Continue reading „Constanța Abalașei-Donosă: Sublimul ARGHEZI” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (105)

România în perioada postbelică (1945-1947)

Personalităţi din FND şi autorităţile de ocupaţie sovietice au făcut mari presiuni asupra regelui şi a mamei sale, Elena, dar Mihai I n-a cedat şi a întrerupt orice legături cu guvernul Groza şi oficialităţile sovietice. În acest fel, s-a născut o nouă criză politică („greva constituţională”), după cea din februarie 1945. La 8 noiembrie 1945, a avut loc o mare manifestaţie anticomunistă la Bucureşti, în sprijinul regelui, care apăra interesele superioare ale ţării, sub deviza „Regele şi Patria”. Au avut loc incidente provocate de comunişti, care s-au soldat cu victime, 11 morţi, 30 de răniţi şi numeroşi arestaţi. În noiembrie 1945, a sosit în România Mark Ethridge, trimisul special al preşedintelui Truman. După convorbirile avute şi analiza situaţiei politice din ţară, el a ajuns la concluzia că România se afla sub controlul total al sovieticilor. Situaţia politică gravă a statului român a devenit o problemă internaţională, politică şi diplomatică, aşa cum se întâmplase în anii Unirii Principatelor (1856-1859).

În aceste condiţii, între 16-26 decembrie 1945, s-a desfăşurat la Moscova, Conferinţa miniştrilor de externe ai Angliei, SUA şi URSS, unde s-a analizat situaţia politică din România. După dezbateri dificile, s-a ajuns la un compromis sovieto-american, prin care, de fapt, guvernul român rămânea sub control comunist şi sovietic: guvernul nu era schimbat, ci doar „completat”! În ianuarie 1946, a sosit în România o Comisie internaţională, alcătuită din reprezentanţii URSS (A. I. Vâşinski), SUA (Averel Harriman) şi Angliei (A. C. Kerr). În condiţii normale, Comisia, instituită de Conferinţa de la Moscova, trebuia să asigure instalarea unui guvern reprezentativ, în spiritul Declaraţiei de la Yalta şi a Conferinţei de la Potsdam. Însă, de fapt, spre disperarea românilor, care-şi puseseră speranţele în cele două puteri occidentale, deciziile au fost luate în numele Comisiei, de reprezentantul sovietic, Vâşinski. La 8 ianuarie 1946, guvernul a fost completat cu doi reprezentanţi, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), iar SUA şi Anglia au recunoscut guvernul Groza, în februarie. Atât şi nimic mai mult! După ce, în septembrie 1944, Anglia (Churchill) a sacrificat România, în decembrie 1945, tot la Moscova, SUA (John Byrnes) a abandonat România în favoarea intereselor de putere ale URSS.

România rămânea sub control sovietic, totuşi, guvernul Groza s-a angajat faţă de cele trei puteri să organizeze alegeri libere şi să respecte libertăţile civile. În perspectiva alegerilor, partidele politice cuprinse în FND au constituit o alianţă electorală, Blocul Partidelor Democratice (BPD), alcătuit din PCR şi partidele subordonate acestuia. În iulie 1946, a fost adoptată Legea electorală, care prevedea acordarea dreptului de vot femeilor, introducea votul pentru tinerii de la 18 ani şi, în acelaşi timp, stabilea desfiinţarea Senatului. Prin aceste măsuri, FND spera să obţină votul celor două categorii, tinerii şi femeile.

Campania electorală pentru alegerile parlamentare a stat sub semnul violenţelor, guvernul pro-comunist urmărind, în fapt, dizolvarea partidelor democratice şi eliminarea liderilor acestora. Aceste partide politice (PNŢ, PNL şi PSD- Constantin Titel Petrescu) au dus o campanie electorală sub stare de asediu: presiunile, intimidările, fărădelegile au fost numeroase, în timp ce în ţară se afla o armată străină, cea sovietică. La 21 octombrie 1946, PNŢ, PNL şi PSD independent s-au constituit în Opoziţia Naţională şi au adresat un Manifest către ţară.

Alegerile parlamentare, din 19 noiembrie 1946, desfăşurate sub ocupaţie sovietică, au avut ca rezultat o mare fraudă electorală. Guvernul Groza şi PCR au anticipat şi pregătit frauda electorală. La 24 august, Groza spunea lui Burton Berry, reprezentantul SUA: „Dată fiind prezenţa armatei ruse în România, alegerile se vor desfăşura potrivit interpretării ruseşti.” Dar încă din ianuarie 1946, conducerea PCR stabilise „câştigarea” alegerilor cu 70-80%, indiferent de mijloace. Guvernul Groza se bucura de sprijinul deplin al guvernului sovietic, iar guvernul englez şi cel american au recunoscut, implicit şi explicit, rezultatul alegerilor falsificate din România. Rezultatele „oficiale” ale alegerilor din 19 noiembrie au fost: BPD-83%, PNŢ-8%, PNL-3%, PSD-0%, Uniunea Populară Maghiară-29 deputaţi. În realitate, alegerile au fost câştigate de opoziţia democratică, dar au fost falsificate: Opoziţia (PNŢ, PNL şi PSD)-79% şi BPD- 21%. După alegeri cele două partide istorice şi-au retras reprezentanţii din guvernul Groza, Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihail Romniceanu (PNL), şi-au declarat că nu vor colabora cu un guvern, autor al unor alegeri „pătate cu sânge şi fraudă”. Maniu şi Brătianu au declarat că nu vor recunoaşte valabilitatea alegerilor şi au cerut susţinătorilor lor să se opună „dictaturii” promovate de un regim impus şi ţinut la putere prin forţă.

Anglia şi S.U.A. au protestat faţă de modul de organizare a alegerilor în România. Cele două partide istorice au decis ca deputaţii lor să nu participe la lucrările parlamentului ales prin fraudă şi au încercat să obţină sprijinul S.U.A. şi Angliei pentru anularea alegerilor şi organizarea altora noi, sub egida O.N.U., dar în zadar.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (105)” →