Dedicație
Celor care cred că bătrânețea
este o pacoste
Despre bătrâneţe credeam altceva înainte de a o trăi. Trăind-o, mi se pare foarte departe de părerile pe care le aveam în tinereţe, păreri pe care le reîntâlnesc acum la cei mai tineri decât mine. Este foarte ciudat să te simţi tânăr în timp ce societatea te crede bătrân. N-ai cum să cunoşti aceste „trăiri” fără să le trăieşti. Ioana, prietena mea din copilărie, fără nicio clasă primară, dar cu înţelepciunea omului din popor, îmi spunea: “Ştii ce simt eu acu` la bătrâneţe? Că asta o să-mi treacă, aşa cum trece o boală şi o să fiu iar cum am fost, să iau sapa la spinare şi să mă duc la treabă, că fără mine parcă stă lumea în loc”.
Preocuparea mea de acum, cea a scrierilor, de multe ori îmi împinge gândurile spre rosturile scrisului la vârsta senectuţii. Ce gândesc şi ce simt acum? Mi se pare că bătrâneţea poate fi considerată un suflet tânăr într-o carcasă veche şi că în scrieri nu vezi carcasa. Şi mai este ceva de luat în seamă: orarul îmbătrânirii acum este altul, durata vieţii a crescut cu 10-20 de ani faţă de anii `80. Eu m-am pensionat “de bătrâneţe” la 55 de ani, iar fiica mea, aproape de acestă vârstă, este în culmea aptitudinilor de muncă.
Scurgerea anilor poate să rideze pielea, dar sufletul nu, iar în domeniul scrisului, poate fi un câştig în plus. Atins de aripa timpului, vigoarea trupului seniorilor a trecut de partea cealaltă, a sufletului şi flacăra vie a tinereţii a devenit lumina de mai târziu, iar experienţa lor poate să valoreaze cât iniţiativa tinerilor. Mulţi tinerii care dau târcoale scrisului, chiar daca sunt înzestraţi cu har, nu rămân pe acest tăram, mai ales dacă acesta se face prin voluntariat, aşa cum sunt multe publicaţii. Ei se orientează mai mult pe planul împlinirilor existenţei practice. Scrisul cere o relaxare pe care tensiunea problemelor zilnice nu le-o îngăduie prea mult.
Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului, şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau sensul cel mai profund al vieţii. Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci, te întoarce spre nevinovăţia din timpul prunciei. Porţile sufletului sunt mai larg deschise încât, scânteile de lumina şi căldură îşi găsesc calea mai uşor spre semenii lor. Trăirile sufleteşti rămân vii, nu îmbărânesc în ritmul trupului. Strunele viorii inimii mai pot spune taine în şoapte, gura mai poate gusta nectarul florilor de suflet, mai poate să soarbă roua de pe flori, urechea mai poate să asculte un cântec lin, uitând de tot şi toate, ochiul mai poate să se înveselească la culorile vieţii, să privească seninul cerului cu oceanul de stele, obrajii pot să se bucure de adierea unui vânticel cu mirezme de primavară, să se lase mângâiaţi de seninul dimineţilor însorite şi nu de puţine ori se poate întâmpla să-şi piardă firea trăind la temperaturi înalte ca în anii tinereţii.
Primesc pe internet nenumărate reviste on-line şi nu am putut remarca pe nicăieri diferenţa de vârstă între semnături. Dacă ai ceva de spus, o spui cu harul atât cât l-ai primit de la bunul Dumnezeu. E citit sau nu un autor, indiferent de vârstă, contează doar ce spune şi cum spune.
Scrierile seniorilor nu sunt invitaţii la trăiri într-o lume depăşită. Chiar dacă vorbesc de alte timpuri, ei extrag esenţe care au caracter de permanenţă. Sunt sondaje care pătrund în receptorul senzaţiilor şi ale trăirilor, scrieri izvorâte dintr-o mare altitudine sufletească, de o mare înălţime creştină şi profund romanească. În scrierile seniorilor se oglindeşte bogata experienţă de viaţă filtrată prin sita vremii. Faptele de viaţă revin la suprafaţă ca dintr-o lume a misterelor, ca nişte tablouri dintr-un muzeu privite de la distanţă şi în linişte, acum cu alte faţete, formând un nou izvor de viaţă şi de înţelegere.
Şi mai este ceva de care trebuie să se țină seamă, nu suntem toţi egali în faţa bătrâneţii, nu întotdeauna vârsta înaintată înseamnă şi declin. Există o artă de a îmbărâni frumos, să rămâi în interior tânăr, activ, prezent. Mulţi oameni se păstrează tineri la 70 de ani pentru că ştiu să fie optimişti şi să râdă de cei care au îmbătrânit la 20 de ani. Dacă anii zbârcesc pielea, lipsa de entuziasm zbârceşte sufletul.
Pentru anumite forme ale inteligenţei, cum este cea verbală, la bătrâni pot pune în evidenţă performanţe maxime care se menţin în bună măsură mulţi ani. Sociologii o numesc inteligenţă cristalizată ce are la bază interacţiunea aptitudinilor rezultate prin socializare şi educaţie, e vorba de o inteligenţă fluidă.
Bătrâneţea este o vârstă intersantă despre care nu s-au facut destule studii şi cercetări, se cere o abordare mai realistă a vârstnicilor. In studiile care au aparut, specialiştii au ajuns la concluzii luminoase, că vârstnicii ştiu mai bine să valorifice timpul şi să evite situaţiile de stres, să iasă din situaţii grele, să-şi valorifice creativitatea, că pot fi înţelepţi, dar nu acri, săritori, dar nu dominanţi, demni, dar nu aroganţi. Am fost surprinsă şi eu când am citit că specialiştii, având asemenea argumente, consideră bătrâneţea ca cea mai fericită perioadă a vieţii şi m-a străbătut un fior: nu e chiar rău dacă îmbătrâneşti, dar să nu uiţi să fii tânăr.
Acesta este un punct de vedere diametral opus cu ceea ce ne obişnuise comunismul. Astăzi, mulţi români au o adevărată oroare pentru bătrâneţe pe care nu am remarcat-o şi la alte popoare pe unde m-au dus paşii, iar Canada, ţara în care trăiesc acum, poate fi un bun exemplu. In România întâlneşti adesea tendinţa de excludere a bătrânilor din viaţa socială şi de a-i obliga la mai multe exercitii fizice pentru a se da la o parte din calea altora. Când se vor aşeza lucrurile în rostul lor şi în România, oamenii mai tineri vor înţelege că bătrâneţea, e un fenomen complex şi poate fi toamna rodului bogat şi un adevarat tezaur de înţelepciune, aşa cum am pomenit din moşi-strămoşi.
Şi dacă atributul bătrâneţii este înţelepciunea, de ce să fie lipsită literatura de acest tezaur? Şi dacă senectutea este perioada când ai urcat pe cele mai înalte culmi ale vîrstei, nu-ţi vine în gând întrebarea: dacă tot sunt pe vârful dealului, de ce să nu admir panorama vieţii şi să mă bucur de ce văd? Ştim cu toţii că e mai bine să fii pe deal, decât sub el.
***
CÂND COBOARĂ SOARELE-N APUS
În ultimele decenii ale zilelor noastre, a ieșit la iveală un fenomen cu care omenirea se confruntă pentru prima oară, fără să se găsească o rezolvare rezonabilă. E vorba de creşterea speranţei de viaţă și îmbătrânirea populației, ca urmare a progresului tehnologic care permite explorarea și tratarea, chiar protejarea ori transplantul diferitelor organe, iar în viitorul apropiat biorobotica. Acest fenomen constituie o problemă socială deosebit de importantă și complexă, fiindcă necesită găsirea unor soluţii pentru păstrarea condiţiei de demnitate, în timpul petrecut de viețuitori în anii senectuţii.
În aceșți ani, longevitatea a crescut de la 70-75 de ani, la 90-100 de ani, în contrast cu nașterile care au scăzut și, astfel, numărul mare al seniorilor devine mai evident și s-au ridicat noi și dificile probleme, care cer studii bazate pe observații îndelungate. Astfel, multe studii bazate pe cercetare, care să descopere legi și condiții de funcționare a corpului și psihicului vârstnicilor, sunt aflate doar în fază de elaborare.
Aceste studii sunt necesare și salutare pentru prevenirea și combaterea efectelor negative ale înaintării în vârstă, ar putea sugera modalități și diverse activități, precum și un mod de viață care trebuie adoptat cerințelor, asumarea unor noi roluri și încercarea unor lucruri noi.
Seniorii au de unde alege, fiindcă această etapă de viață poate fi o povară greu de suportat, dar poate fi și o perioadă extraordinară, dacă luăm în calcul avantajele pe care le aduce cu sine, precum: mai mult timp liber pentru a desfășura activități plăcute, pentru a petrece timp cu nepoții, retrăind cu aceștia timpul de odinioară. E timp de a călători, de a tăifăsui cu prietenii, de a rememora momente fericite și realizări, de a citi sau scrie, de a se dedica unor cauze dragi, inclusiv prin voluntariat. Este importantă acceptarea bătrâneții într-un mod natural, apoi efortul de a găsi soluții de pus în practică, așa cum ți se potrivesc cel mai bine. Insuficiența studiilor despre senectute face ca tot ce se scrie pe această temă să fie o contribuție benefică. Consider că e important ca aceia interesați să cunoască direct de la cei în vârstă câte ceva despre experiența lor desfășurată în aeastă etapă aflată între autonomie și vulnerabilitate.
Acesta a fost și pentru mine un îndemn pentru a reveni de mai multe ori cu însemnări despre viețuirea la această vârstă. O contribuție, oricât de mică, ar putea fi de folos celor care trăiesc acesta etapă de viață atât de dinamică și atât de schimbătoare.
Trebuie să ținem cont că bătrânețea are trei etape: prima etapă, între 65-70 ani, apoi etapa medie, între 70-85 ani și etapa terminală, între 85 și… cât vrea Domnul. Prima etapă este cea a acceptării în noua situație, a acomodării și a orientarii pentru a alege ce se potrivește în funcție de personalitatea fiecăruia. Personal, am străbătut-o căutând șansa noii mele viețuiri pe pământ Canadian. Când șansa a sosit plimbându-se prin fața casei mele, am deschis fereastra, am tras-o înăuntru și nu i-am mai dat drumul. Această șansă a fost publicația „Observatorul” din Toronto, și se întâmpla la aniversarea celor 70 de ani, deci la începutul celei de a doua etape care este cea mai productivă. Acum se pot pune în evidență performanțe maxime care se pot menține în bună măsură, și după această perioadă.
Aici se încadrează grosul activității mele pe tărâmul scrisului, proză scurtă, izvorâtă dintr-o activitate febrilă. În această perioadă, am publicat 17 cărți și am în pregătire o nouă carte, în limba engleză (traduceri); am apărut în nenumărate antologii și dicționare și am publicat în aproximativ 30 de reviste și continuu să o fac și acum. În această etapă de viață, am trăit cu intensitate bucuria împlinirii, nu atât prin ceea că am primit, cât prin ceea ce am dăruit din plinul inimii.
Cea de a treia etapă, la care mă voi referi mai pe larg, este cea în care mă aflu acum: „Când coboară soarele-n apus” cum este și titlul acestor însemnări inspirat din catrenul Otiliei Cazimir: „M-am resemnat:/ atât a fost să fie./ Mă uit cum cade soarele-n apus/ Și-aștept răspunsuri – care n-or să vie,/ La întrebări pe care nu le-am pus.”
Mă regăsesc în acest catren chiar dacă nu în totalitate. „M-am resemnat”, pentru că „atât a fost să fie”, dar știu că nu a fost chiar puțin. Cei aproape 87 de ani i-am trăit cu intensitate, cu toate cele ale vieții – și bune și rele. Mă consider biruitoare peste câteva planuri importante de viață, dar știu că am lăsat și multe alte vise într-o lacră specială, a cărei cheiță o va primi nepoata mea, Mara-Elena, ca pe viitor să le scoată la lumină și să împlinească ea câte ceva din ceea ce mie nu mi-a fost cu putință. Și dacă acum „mă uit cum cade soarele-n apus” o fac cu seninătate pentru că ultimele două decenii mi-au stat sub lumina cuvântului scris, o lumină ruptă din soarele care-mi inundase întreaga ființă. Și, dacă „aștept răspunsuri- care n-or să vie,/ La întrebări pe care nu le-am pus”, asta înseamnă că m-am înscris în râdul oamenilor care țin dreapta cumpănă a gândirii și privesc cu liniște și împăcare mersul firesc, așa cum l-a lăsat Creatorul nostru. Deși mă așteaptă la ușă geamantanul pregătit pentru drumul cel lung, până atunci, trăiesc, simt și gust amarul și mierea aceastei etape de viață, așa cum le-am trăit și pe toate celelalte.
Deoarece pentru mine timpul are acum alte dimensiuni, pe lângă ponoasele aduse de povara anilor, acum gust mai altfel frumusețea zilei, a orei, a clipei, e mai altfel frumusețea apusului de soare, dar și explozia vitalității în răsăritul său. Îmbrățișarea nopții e și ea mai altfel atunci când chem misterele, acele taine care au rămas mereu ascunse privirilor din timpul când eram îndreptată spre împlinirea existenței zilnice și șlefuirea propriei identități, care continuă și acum. Acum, mai altfel mă apropii de acele taine pe care numai inima le poate dezvălui când e împăcată cu sine și departe de timpul când gândul glisa pe gheața subțire a lucidității. Acum lumea înaltului îmi este mai aproape vederii mele. Nu pierd, însă, din ochi nici linia coborâtoare a orizontului.
Pentru că bătrânețea se instalează pe îndelete, fără seisme deosebite, dă prilej organismului să-și dezvolte capacități compensatorii care să contribuie la echilibru și adaptare. Astfel, după câte o undă de tristețe, îmbrățișez cu bucurie lumina crepusculară care mi-a adus împăcarea inimii cu mintea și împreună au făcut să înflorească frumuseți, armonii și noi înțelesuri ale viețuirii pe acest pământ. Cele mai multe frumuseţi sunt născute din lucrurile mici, aproape neînsemnate, aflate în preajma noastră și pe care nu le-am băgat în seamă în anii tinereții.
Acum, fiindcă simt că îmi e mai aproape boarea neantului, iar uneori mi se pare că aud vuetul veșniciei în efortul lui de a tăia timpul în două, ori mi se pare că aud câte un corb croncănind, găsesc refugiul, ca și până acum, tot în ceea ce Domnul a lăsat pentru mângâierea și bucuria noastră, lumea cuvântului scris. Așadar, scrisul început la 70 de ani a fost și rămâne partea cea mai luminoasă din toate îndeletnicirile vârstelor târzii.
––––––
Elena BUICĂ
Pickering, Toronto, Canada
2008 – 2020